Cuvântul: speologie[1] a fost alcătuit, acum vreo patruzeci de ani, din două rădăcini greceşti, astfel ca din împreunarea lor să rezulte sensul de «cuvânt despre peşteri», de ştiinţa golurilor subpământene.
Acest nume nou e menit să desemneze şi să definească, de altminteri vag, ca şi orice alt nume aplicat unei ştiinţe, o disciplină tânără, abia din ultima jumătate a secolului trecut constituită, aşa de tânără chiar, încât nici cuprinsul ei nu e cu desăvârşire hotărât, nici orânduirea ei internă nu se poate cu precizie stabili, nici materialul de observaţii, strâns în prea mică măsură încă, nu se poate lega în generalizări roditoare.
Sistematizarea cercetărilor speologice într-o disciplină izolată este deci un eveniment contemporan, dar cunoştinţa şi folosirea peşterilor sunt vechi ca şi omenirea; ce zic! mai vechi decât omenirea din care ne tragem noi direct.
Speciile omeneşti fosile au folosit desigur peşterile ca locuinţă câştigată prin grea luptă cu celelalte fiare sălbatice. Mai ales în peşteri ştim că a gospodărit, timp de mii de secole, soiul de om din care ne coborâm şi noi.
Rasele ce locuiau în Europa în Pleistocenul superior, în epoca renului, erau de preferinţă troglodite; datorăm chiar acestei împrejurări faptul că suntem aşa de bine informaţi despre ei. Nenumăratele produse ale industriei şi activităţii lor ne-au fost păstrate în aceste hude ca în cel mai bine înzestrat muzeu.
Cuvântul de «muzeu», aplicat la peşteri, e de altminteri mai potrivit decât s-ar crede; săpate în piatră sau zugrăvite în colori pe pereţi ce mărginesc întunerecul subpământean, se înşiră opere de artă desăvârşită ale acestor contemporani ai mamutului şi ai renului.
Cu începutul epocii actuale, strămoşul nostru mai apropiat, omul pietrei şlefuite, nu mai locuieşte atât de des sub pământ; devine păstor înzestrat cu unelte mai spornice la muncă, el îşi construieşte colibe şi bordeie, dar pe morţii lui tot în vechiul culcuş strămoşesc îi adăposteşte. Această datină îl stăpâneşte atât de adânc încât, dacă n-are peşteri naturale, îşi sapă sau clădeşte artificiale.
Adăpostul ales al vieţii paleoliticilor a devenit lăcaşul eternei odihne pentru morţii raselor urmaşe, iar muzeul artei magice din epoca pietrei cioplite se transformă în locaş consacrat ideii religioase până în zilele noastre. Altare, temple, biserici, nenumărate clădiri închinate celor sfinte se adăpostesc în scobiturile stâncilor. Împreună însă cu cele sfinţite, intră în peşteri şi cele spurcate: balauri şi pricolici, stafii şi strigoi, uriaşi şi vrăjitori se aşează grămadă sub pământ, cel puţin aşa credeau oamenii bronzului şi ai fierului, aşa credeau încă oamenii ce au făcut istoria scrisă, tot aşa cred chiar prea mulţi din acei ce se plimbă cu aeroplanul şi comunică între ei prin telefonul fără fir. Mai amintesc numai că bogata imaginaţie a viţelor omeneşti relativ recente atribuie peşterilor rolul unor «bănci naţionale» ce ar avea în păstrare, în subteranele lor, nemăsurabile movile de aur şi alte comori scumpe; pe baza acestui «fond de rezervă» se provoacă de milenii inflaţiunea ignoranţei prin emisiuni necontenite de hârtie monedă a credulităţii.
Dar că în peşteri sunt ascunse nepreţuite tezaure de al soi e perfect adevărat şi tocmai cercetările speologice sunt destinate să ni le dezvăluie!
Peşterile prietenoase raselor omeneşti primitive timp de mii de secole au devenit, în relativ scurta existenţă a raselor civilizate, locaş de tot soiul de înspăimântări. Desigur că această frică fără temei a fost principala cauză că mai nimic pozitiv n-am moştenit, ca cunoştinţe speologice, de la popoarele antice, atât de geniale şi iscusite în alte câmpuri de cercetare.
Că din sărăcia intelectuală a Evului Mediu să nu fi rămas mare lucru în această privinţă nu e de mirat, dar mai curios este constatarea sărăciei inventarului din epoca Renaşterii şi până în mijlocul secolului trecut.
Poveştilor medievale le-au urmat desigur relaţii de explorări speologice şi descrieri serioase, dar puţine la număr şi fără răsunet.
Cei care au atras mai întâi atenţia lumii învăţate asupra interesului general ce prezintă domeniul subteran au fost preistoricienii şi paleontologii, cercetători ai depozitelor pline de comori ştiinţifice ce alcătuiesc solul cavernelor. S-a simţit imperioasă nevoia determinării originii şi vârstei acestor depozite şi astfel aceşti specialişti, ajutaţi de geologi, au fost ademeniţi să studieze grotele mai de-aproape din punct de vedere al constituţiei lor fizice şi al istoriei lor geologice. Interesul biologilor asupra speologiei a fost provocat de entomologi; în al şaselea şi al şaptelea deceniu al secolului trecut, câţiva specialişti de seamă în coleoptere au explorat foarte activ peşterile din Pirinei şi Alpi, descoperind un număr însemnat de vietăţi curioase, adaptate vieţii subpământene. Acestei perioade de zel biologic i-a urmat însă o lungă perioadă de inactivitate, care n-a încetat decât cu începutul secolului actual.
Cunoştinţa ce avem astăzi de imensa întindere a golurilor subterane şi de complexitatea şi varietatea nemărginită a topografiei peşterilor, dacă se datoreşte şi câtorva savanţi, e în mare parte opera turiştilor. În oamenii cultivaţi de astăzi s-au dezvoltat însuşiri şi rele şi bune; dar printre cele mai folositoare progresului general sunt şi: atracţia necunoscutului, satisfacţia pericolul învins şi greutăţii înlăturate, râvna de a bate recorduri. Câte pustietăţi întinse, câte înalte reliefuri şi adânci depresiuni ce încreţesc scoarţa Pământului am cunoaşte amănunţit astăzi dacă însuşirile pomenite nu ne-ar fi dat exploratori, alpinişti şi speologi amatori?! Cu recunoştinţă trebuie să înregistrăm activitatea dezinteresată a turiştilor, bărbaţi cu muşchi puternici, cu achiul ager, atleţi curagioşi ai sportului de ispravă care, de la mijlocul secolului trecut şi până astăzi s-au consacrat periculoasei explorări a prăpăstioaselor cavităţi pământeşti.
S-au adunat deci în câteva decenii date numeroase, geografice, topografice, geologice, fizice, meteorologice, chimice, biologice şi altele. Speologia începe a avea zestre, dar o zestre cam încurcată. Cunoştinţele de care suntem siliţi să ne folosim, în mare parte n-au fost culese în vederea desluşirii problemelor speologice, ci pentru lămuriri de chestii ce privesc alte ştiinţe. Multe «puncte de vedere» speologice n-au fost luate încă în cercetare şi chiar date importante pentru încercări sintetice ne lipsesc.
Cu toate aceste lipsuri simţitoare, materialul adunat şi utilizabil începea să fie important, dar trebuia să fie coordonat; cercetările trebuiau sistematizate şi problemele puse şi studiate din punct de vedere speologic. Se simţea nevoia de ordine şi sinteză prin specializare, ca să ia fiinţă o «istorie naturală a domeniului subteran», şi în acest scop am înfiinţat, în 1907, întreprinderea ştiinţifică, cu colaborare internaţională, care-şi publică de atunci cercetările sub numele de «Biospeologica». Cele cincizeci şi patru de memorii apărute până acum, formând cinci volume de cam 800 de pagini fiecare, cu 1600 de figuri şi 200 de planşe, nu sunt decât rezultatul studiului unei mici părţi a materialului adunat din mai bine de o mie de peşteri. Institutul de Speologie din Cluj, primul institut de cercetări de istorie naturală cu această specialitate, adăposteşte acum această întreprindere ştiinţifică cu tot materialul ei biologic, fotografic, bibliografic şi documentar, precum şi redacţia publicaţiilor «Biospeologica».
Alte institute cu această menire sunt proiectate, domeniul subteran e acum cercetat cu activitate pe toate continentele, specialităţi ştiinţifice din ce în ce mai numeroase îşi caută probleme de rezolvat sub pământ; speologia va fi în curând la «modă», căci şi în cercul cercetătorilor ştiinţifici se manifestă irezistibilele capricii ale acestei teribile despote. Dacă menţionez încă favoarea de care se bucură peşterile în armata din ce în ce mai crescândă a turiştilor, precum şi aplicaţiile tot mai numeroase şi folositoare ce din această ştiinţă s-au tras pentru economia şi igiena socială, pot fi profetul fără risc al marelui avânt viitor al speologiei.
După această prea sumară schiţare a trecutului şi prezentului speologiei, voi încerca să vă expun rostul şi însemnătatea ei pe terenul cunoştinţelor, dar nici prin gând nu-mi poate trece că această expunere ar putea fi complectă. Numai formularea problemelor mi-ar cere tot timpul ce binevoiţi a-mi acorda şi o asemenea înşirare de titluri de paragrafe nu ar fi la locul ei în această adunare.
Mă voi mărgini deci la câteva puncte de interes ştiinţific mai general, şi anume la acele care au făcut din mine, adorator al soarelui şi al luminii, un fervent sectator al împărăţiei întunericului.
S-ar putea crede că vorba românului «nu ştii de unde sare iepurele» s-ar putea aplica şi vieţii mele ştiinţifice, dar ar fi o nedreptate. Ce e drept, începutul carierii mele l-am făcut sub săgeţile aprinse ale soarelui meridional, pe ţărmurile arse de căldură şi pe talazurile pururea albastre ale Mediteranei; pe urmă m-am trezit în gheţurile vecinice ale ţărilor antarctice întroienite; iar după o nouă perioadă de cercetări sub soarele fierbinte şi în apele celei mai frumoase mări din lume, iată-mă pribegind sub pământ, prin hude stăpânite de spaima întunericului umed şi rece.
Aceste îndeletniciri par disparate şi fără îndoială că sunt aşa din punctul de vedere geografic, dar firul cugetării care m-a condus e întins în line dreaptă neîntrerupt.
N-am urmărit niciodată simpla culegere a faptelor, ci legarea lor în generalizări; am căutat să «pricep», adică să reduc lucrurile complicate la forma mai simplă din care derivă. De aceea nu m-au mulţumit primele mele lucrări de anatomie şi histologie, întreprinse asupra unei singure familii de viermi marini.
M-am convins că numai comparaţia a cât mai multe grupe înrudite poate conduce la «pricepere» şi m-am pus să-mi strâng material, deci să-l determin, să-i aflu numele ce i se dă în ştiinţa sistematicii, să hotărăsc căror specii anume aparţine.
Această incursiune în domeniul taxonomiei, în acel al descriitorilor şi fabricanţilor de specii, mi-a pricinuit o mare deziluzie şi nelinişte; speciile descrise nu le puteam «lega» între ele în mod firesc şi nici «pricepe». M-am convins mai apoi că specia nu este, cum se crede, o entitate locală şi actuală, ci un concept geografic şi istoric şi că, prin urmare, sistematica, ori, cum se zice astăzi: taxonomia, nu poate să se rezume în definirea caracterelor morfologice actuale, ci trebuie să ţină seamă de modificările ce au suferit aceste caractere în spaţiu, adică în domeniul întreg locuit de specie, precum şi de transformările suferite de aceste caractere în timp. Numai prin combinarea acestor date se poate împlini menirea taxonomiei, care este: situarea exactă a speciilor în genealogia vieţuitoarelor şi deci alcătuirea unei clasificaţii naturale. Morfologia, geografia şi filogenia unei specii hotărăsc singura ei identitate şi priceperea rolului ei în istoria lumii. Taxonomia nu este decât filogenie aplicată, s-ar putea zice sentenţios.
Aceste concepţii m-au adus în faţa marii probleme a cauzelor evoluţiei vieţuitoarelor şi în special a adaptării lor la mediul în care vieţuiesc. Potrivirea fiinţei cu mijlocul în care trăieşte a apărut multor observatori perfectă, dar această idee nu e decât o iluzie; în realitate, fiecare neam prezintă defecte de adaptare, dizarmonii adaptative care pot fi mari, mici sau foarte mici, dar în nici un caz nu se poate constata un echilibru desăvârşit între variaţiunile mediului – şi toate mediile prezintă continue schimbări – şi reacţiunile compensatoare ale fiinţei. Prin urmare, formei «statice» a formulei obicinuite: «vieţuitoarele sunt adaptate meciului lor» trebuie substituită forma «dinamică» mai aproape de adevăr: «vieţuitoarele tind să se adapteze mediului lor», formulă care, de altminteri, conţine încă o mare parte de neadevăr.
Adaptarea nu reprezintă o relaţie simplă între două fenomene: acţiune şi reacţiune; sub acest nume se ascund activităţi energetice mult mai complicate, din care nu voi menţiona decât pe cel mai important: suprimarea influenţei mediului. Chiar vieţuitoarele cele mai simple posedă în structura lor dispoziţii care nu lasă toate variaţiile mediului să pătrundă în ele nestânjenite. În cursul evoluţiei s-a constituit un mediu intern din ce în ce mai ferit de influenţa mediului extern, şi acest fenomen a jucat un rol atât de important în edificarea organismelor, încât putem spune că perfecţiunea alcătuirii unei fiinţe se poate măsura prin gradul independenţei sale faţă de mediul extern.
Trebuie cel puţin să ţinem seamă de acest punct capital ca să ajungem la o concepţie mai apropiată a adaptaţiunii şi să zicem: vieţuitoarele tind să se adapteze mediului lor extern prin perfecţionarea echilibrului compensator între acţiune şi reacţiune şi prin desăvârşirea mijloacelor de sustragere de sub influenţa acestui mediu extern.
Ţin să adaug că cuvântul «tind» nu-l iau în sensul teleologic, ci în sensul în care se ia în matematică: după cum corpurile tind să cadă spre centrul Pământului, tot aşa vieţuitoarele «tind» să se adapteze, pentru că nu pot face altfel, dar fără ca această tendinţă să reprezinte vreo voinţă internă sau o soartă externă dinainte hotărâtă.
Cunoaşterea felului în care se face adaptarea, măcar în cazuri restrânse, ne-ar da înţelegerea celor mai importante probleme de morfologie, de filogenie, de biogeografie, de biologie; ne-ar informa preţios asupra modalităţilor în care s-a făcut evoluţia spiţelor de vieţuitoare. Mi-am propus deci să fac cercetări în această direcţie, care mi s-a părut nimerită şi prin faptul că adaptarea pare să fie unul din cele mai puţin complexe din noianul de fenomene complicate a căror rezultantă e evoluţia, şi deci mai uşor de studiat, la prima vedere cel puţin.
Mi s-a părut de asemenea că observaţia este insuficientă pentru rezolvarea acestor probleme şi că metoda experimentală se impune negreşit.
Experienţa ar fi consistat în a alege o formă vieţuitoare bine studiată, cu filogenie deja desluşită şi mai ales cu mediu intern permeabil, şi a o supune influenţei noi a unui factor fizic cât se poate de simplu şi uşor de mânuit. Prin căutarea unei «victime» pentru experienţă, a unui mijloc corespunzător cererii şi a unui factor convenabil, am fost, ca să zic aşa, adus în faţa domeniului subteran şi ademenit să intru în peşteri, devenind astfel speologist de profesiune.
Dacă vietatea este produsul adaptaţiunii la mediul său, cu cât mediul va fi mai complex, cu atât reacţiile şi adaptările vietăţii vor fi şi ele mai complexe. Amintesc că nu e vorba numai de factorii fizici ai mediului, de factori aşa-zişi primari: constituţia fizică şi chimică, clima etc., etc., ci şi de factorii biologici, de interdependenţa ce există între vietate şi asociaţia de vietăţi în care este menită să trăiască şi căreia tinde să se adapteze. Or, aceşti factori biologici sunt foarte importanţi; adaptările ce s-au dezvoltat sub influenţa lor sunt din cele mai stranii şi mai complicate care se cunosc; chiar vietăţile în aparenţă foarte «independente» sunt în realitate subjugate unei strânse interdependenţe cu tovarăşii lor de asociaţie ecologică.
Ca să ilustrez acest fapt mă pot servi de un exemplu glumeţ citat în cercurile darwiniene. Oricât de paradoxal s-ar părea la prima vedere, se poate spune că, dacă englezii sunt oameni zdraveni şi îmbujoraţi, faptul se datoreşte mai puţin mamelor lor decât fetelor bătrâne, adică rudeniilor lor nemăritate.
În adevăr, această stare fizică e rezultanta consumaţiei în abundenţă a unei cărni excelente; dacă au vite ce dau astfel de carne, e că le hrănesc cu un trifoi excepţional de bun; calitatea trifoiului este menţinută şi ameliorată de bondari aşa de numeroşi, încât pot să mijlocească pentru aproape toate plantele fecundaţia încrucişată. Dar de ce sunt aşa de mulţi bondari în Anglia? Pentru că cuiburile lor nu sunt distruse de şoareci, aceşti rozători fiind puţini la număr, căci mâţe sunt nenumărate. Or, se ştie că fetele bătrâne, şi mai ales cele din Anglia, îşi mângâie singurătatea în compania mişunătoare a pisicilor!
Mediile epigee, adică cele ce se găsesc la suprafaţa pământului, sunt enorm de complexe. Factorii lor, atât primari, cât şi secundari, sunt foarte numeroşi; să nu uităm că sunt şi foarte variabili: ziua se schimbă cu noaptea, frigul cu căldura, seceta cu umezeala etc., ceea ce măreşte colosal complicaţia. Sute şi mii de soiuri de animale şi plante îşi încrucişează puterile, nevoile şi năravurile pe aceeaşi palmă de loc. Firele care leagă făptura vie de locul său de sălăşuire şi de tovarăşii săi în crâncena luptă a vieţii sunt nenumărate şi aşa de încâlcite, încât te prinde deznădejdea înainte de a te hotărî să tragi de ele ca să poţi ajunge să le depeni ordonate măcar pe o mică lungime.
Dar oare n-ar exista medii naturale unde factorii activi să fie puţini la număr şi mai constanţi şi unde populaţia de vietăţi să fie mai rară şi mai puţin amestecată? Răspunsul este afirmativ. Aceste medii există şi acel care răspundea mai bine condiţiilor, după părerile specialiştilor din acele vremi, era domeniul subteran, lumea întunecată, sleită de tăcere şi nemişcare a golurilor de sub pământ; de altminteri, acest domeniu era pentru mine şi cel mai accesibil.
În împărăţia peşterilor lumină nu-i, soarele lipseşte şi deci şi multiplii şi variaţii factori ce-şi iau fiinţa din creatoarea lui energie. Puterile ce domnesc în această împărăţie dăinuiesc statornice în influenţa lor; nemişcat e aerul, neschimbată căldura şi frigul, o umezeală fără sfârşit picură din ciucuri de piatră şi se împânzeşte pe pereţi. De mirat e oare dacă în aceste goluri subpământene, de altminteri cu totul neînsemnate de le pui alături de celelalte domenii locuite, s-a oploşit cea mai săracă populaţie de vietăţi de pe pământ? Rari indivizi ai câtorva neamuri răzleţe de păcătoase fiinţe acolo pripăşite duc o viaţă de mizerie în acest azil al caliciei biologice.
Cu această impresie asupra domeniului subteran te alegeai după cetirea celor tipărite până la începutul veacului şi aceste învăţături m-au umplut de bucurie şi nădejde; era tocmai ce căutam: mediu simplu şi constant, locuit de creaturi puţine, bine cunoscute, cu adaptaţii simpliste şi cu mediu intern rău izolat!
Nu umblam după feţi frumoşi, mai ales după cei poleiţi de soare; după smeriţi sihastri de soiul celor descrişi mai sus îmi ardea doar sufletul!
«Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg», zice vorba românului şi aşa s-a întâmplat şi cu mine. Asupra acestei noi păţanii nu voiesc să insist, nici să explic de ce nici până azi cercetările noastre n-au intrat încă în acea fază experimentală ce era scopul noii mele specialităţi. Dacă am în o parte a expunerii mele o cale, ca să zic aşa subiectivă, e că mi s-a părut mai scurtă pentru a ajunge unde am ajuns acum. Mă mărginesc deci să rezum pe scurt rezultatele cercetărilor noastre de 20 de ani asupra acestei chestiuni.
Domeniul subteran ocupă sub pământ o suprafaţă considerabilă; nu numai numărul peşterilor e mai mare decât se credea, dar toată imensa întindere a crăpăturilor înguste trebuie să-i fie anexată.
Populaţia subterană este mult mai numeroasă, atât în exemplare, cât şi în specii, de cum mergea vorba. Chiar una din cauzele principale care a făcut ca întreprinderea noastră «Biospeologica» să urmeze până acum tot calea descriptivă a fost tocmai descoperirea unui număr foarte mare de vietăţi necunoscute şi de foarte mare interes general filogenetic şi biogeografic.
Inventarul cavernicolelor, adică a fiinţelor ce locuiesc în peşteri, e departe de a fi complect chiar pentru regiunile cel mai bine explorate, şi ce vaste regiuni sunt încă complect necercetate!
Rectificarea ideilor din trecutul apropiat asupra domeniului subteran nu e totuşi de natură a mă face să schimb programul. Desigur, avantagiile ce mă făceau să cred că mediul subpământesc este cel mai nimerit pentru studierea experimentală a modalităţilor evoluţiei şi în special ale adaptaţiei par acum mai mici, dar n-au dispărut. Rămân convins că tactica propusă e bună pentru a lămuri misterul, încă în cele mai multe părţi nedesluşit, al modului cum şi de ce s-a făcut şi continuă să se facă încă evoluţia vieţii pe Pământ. Sunt convins că pe tema adaptaţiei, proces relativ elementar, trebuie să atacăm problema cu experienţe instituite în mediul natural şi mai puţin complicat al peşterilor, servindu-ne de vietăţi cavernicole ce sunt de obârşie mai pură şi al căror mediu intern e mai permeabil.
Să nu uităm, în adevăr, că ele, cavernicolele, trăiesc în izolare aproape absolută, pe când locuitorii celorlalte medii, având multiple ocazii de încrucişare, sunt mai totdeauna corcituri mai mult sau mai puţin complexe, încât nu poţi şti dacă, de fapt, caracterul nou ce constaţi e cu adevărat nou şi nu reapariţia unui caracter latent. Iar faptul că, în peşteri, e uşor să instalezi experienţa în mediul natural al vietăţii puse la încercare şi în condiţiuni de existenţă neschimbate constituie un foarte mare avantaj; mediile artificiale, mediile obicinuite de laborator, introduc în rezultatele experienţei cauze de erori grave şi greu de descoperit.
Să trecem acum la un alt aspect al studiilor speologice, care arată covârşitoarea lor importanţă în dezlegarea problemelor mari de resortul biologiei, în chestia aşa-ziselor «relicte», specii de vietăţi ivite în perioade geologice de mult dispărute, care ne-au rămas ca martori ai unui trecut ce se pierde în nemăsuratele depărtări ale timpurilor asfinţite.
Nu sunt încă două secole de când se ştie că plantele şi animalele ce astăzi ocupă pământul sunt făpturi relativ recente şi că ele au fost precedate de alte specii ce au pierit, lăsând în păturile scoarţei pământeşti moaştele lor împietrite. Studiul acestor pietrificaţi, acestor «fosile», ne permite reconstituire istoriei Pământului şi a spiţelor nenumăratelor neamuri de vietăţi dispărute.
Această istorie străveche se împarte în perioade, în care au trăit şi s-au perindat plante şi animale ce nu se mai găsesc în perioadele următoare. Vechii învăţaţi, care au meditat asupra acestor constatări sub influenţa strămoşeştilor tradiţii populare şi religioase, îşi închipuiau că aceste perioade se terminau prin catastrofe care distrugeau toate vietăţile şi începeau printr-o creaţiune nouă a faunei şi florei. Se vorbea pe atunci de «revoluţiunile globului» în lăuntrul acestei şcoli de savanţi «creaţionişti» care îşi închipuiau mersul istoriei pământeşti ca o reprezentaţie teatrală. Cu ropot revoluţionar cade cortina; când se ridică, altă scenă se prezintă spectatorilor, cu un nou decor şi noi personagii care la rândul lor dispar la prăbuşirea următoare a perdelei, după cum a fost dinainte prescris de autor şi în scopul artistic ce-şi propusese zămislind opera sa teatrală!
Ştim acum cât de greşit este acest mod de a concepe desfăşurarea marii drame pământeşti. Timp de multe sute de milioane de ani, încet-încet şi pas cu pas, s-au clădit, schimbat, năruit şi reclădit, printr-o evoluţie lentă şi neîntreruptă, mări şi ţări, munţi şi plaiuri astfel cum le găsim astăzi. Şi tot aşa, din timpuri pentru a căror nepricepută depărtare n-am putut încă găsi măsurătoarea, s-au ivit puterile nebiruite ale vieţii în forme scunde şi elementare care, încet-încet şi pas cu pas, au câştigat, schimbat, pierdut şi recâştigat, printr-o evoluţie lentă şi neîntreruptă, însuşirile variate, adaptările perfecţionate, puterile neînvinse cu care florele şi faunele au cucerit toată faţa Pământului. Zestrea vitală de care se bucură astăzi fiecare vietate a fost moştenită din tată în fiu, din neam în neam, din spiţă în spiţă, fără ca să se fi rupt vreodată firul care leagă făptura de azi cu cele dintâi alcătuiri de elemente ce, în groaza timpurilor nemăsurate, au pricinuit şi găzduit cele dintâi puteri ale vieţii. S-au întâmplat şi «revoluţii» în istoria Pământului, s-au găsit urme de întinse catastrofe printre păturile clădite în diferitele perioade geologice, dar toate cu caracter local şi de soiul celor ce se întâmplă azi: erupţii vulcanice, inundaţi, cutremure de pământ, prăbuşiri de dealuri şi altele, ce curmă nenumărate vieţi şi înspăimântă omenirea, dar care pe pielea încreţită şi cătrănită de vremi a moşneagului Pământ n-au altă pomenire decât palida cicatrice ce lasă o neînsemnată julitură.
În cronica străveche a planetei noastre băştinaşe nu e vorba nicăieri de succesiuni de înfăptuiri complect diferite şi răzleţe, pornind de la nimic şi sfârşind în nemaipomenite cataclisme; de câte ori s-a tălmăcit vreo filă necitită încă, s-a dat tot de aceeaşi şi singură poveste, fără început şi fără sfârşit, a neînceputei, nesfârşitei, dar necontenitei şi pururi deosebitei transformări ale aceleiaşi zestre lumeşti de către acelaşi energii.
Dacă faunele şi florelor diferitelor perioade geologice au o alcătuire diferită, e că multe neamuri s-au modificat şi s-au despicat în specii noi iar alte spiţe s-au stins, dar firul care leagă perioadă de perioadă n-a fost rupt nicăieri. Se poate de altminteri dovadă mai evidentă decât faptul că există martori, ca să zic aşa oculari, din diverse perioade de mult trecute, soiuri de vietăţi ce au străbătut nemodificate până azi prin noianuri de vremuri de o îndepărtare ce greu se poate concepe.
Aceşti martori sunt «relictele» de care vorbeam la început, moaşte biologice cu atât mai preţioase, cu cât ele singure ne permit să avem o idee clară şi precisă despre structura spiţelor dispărute, azi reprezentate numai prin fosile, adică prin rămăşiţe fragmentare şi parţiale ale numeroaselor lor organe. Aceste «relicte» sunt, din punctul de vedere cronologic şi filogenetic, adevărate fosile printre tovarăşii lor actuali de viaţă, dar «fosile vii», nu reduse la cimilituri de multe ori imposibil de ghicit chiar pentru imaginaţia bogată şi ageră a colegilor mei paleontologi.
Două exemple numai. În mâlul arhipelagului indonezian trăieşte astăzi Lingula, o spiţă de brahiopod, adică de vermoid cu trupul apărat de o scoică. Ei bine! Forme ale acestei spiţe, aşa de afine celor de azi că e greu să le distingi prin caractere specifice, se plodeau deja în mâlurile mărilor cambriene, adică, zic geologii, cam acum 30 de milioane de ani*, când alte oceane îşi împărţeau suprafaţa Pământului cu alte pământuri acum desfiinţate şi ale căror fragmente n-au luat decât o mică parte la clădirea continentelor actuale. Pe atunci nu exista încă nici un vertebrat, deci nici peşti, nici amfibii, nici reptile, necum păsări şi mamifere.
Va să zică, contemporanul şedinţei noastre de astăzi avea deja meşteşugita sa organizaţie actuală cu milioane de ani înainte ca să apară pe Pământ spiţa înzestrată cu elementul coloanei vertebrale care i-a permis, singura dintre făpturile animale, printr-o neînchipuit de înceată transformare, să atingă, după poate douăzeci şi cinci de milioane de ani, înaltul grad de perfecţiune ce se constată la Domniile voastre!
Acum vreo cincisprezece milioane de ani, pe la mijlocul epocii mezozoice, păsările aveau dinţi şi abia începuse a se diferenţia de obârşia lor reptilă, iar mamiferele, dominatorii epocii actuale, se ascundeau nemernice şi pipernicite sub formele scunde şi sărăcăcioase ale câtorva spiţe primitive.
Împărăţia mărilor şi ţărilor o stăpâneau, fără competitori temeinici, vreo optsprezece ordine de reptile, din care numai cinci sunt reprezentate astăzi. Rolul pe care îl joacă acum balenele şi elefanţii, struţii şi condorii, îl jucau atunci pe talazuri acum mutate pe alte oceane ihtiozaurii şi pleziozaurii, iar pe pământurile azi dispărute, dinozaurii şi pterozaurii. Unele din spiţele acestor reptile s-au desăvârşit în formele cele mai gigantice cunoscute; ce cumplit trebuie să fi fost spectacolul luptei dintre fiare ca Tyranosaurus, cu fălci gigantice înarmate cu sute de colţi ascuţiţi, şi mătăhăloase ierbivore ca Brachisaurus, ce întrecea 30 de metri în lungime. Or, un martor aproape nemodificat al acestor vremi de basme există şi azi: Hatteria punctata, singurul reprezentant actual al rincocefalienilor, ordin de reptile ce-şi pierde obârşia în îndepărtat epocă triasică şi care, după ce a colonizat continente întinse, e redus la această specie australiană.
Hatteria punctata, cu toate că face parte dintr-o faună de vertebrate terestre de spiţă străveche, este decanul tuturora; a asistat la naşterea neamurilor de mamifere care n-au uitat încă vechiul obicei reptilian de a se oua, a monotremelor, precum şi la ivirea celor dintâi marsupiale, care şi azi îşi cresc copiii în buzunare.
Faunele şi florele nu se primenesc deci complect în fiecare din aşa-zisele perioade ale istoriei Pământului; împreună cu o covârşitoare majoritate de forme noi sălăşuiesc şi oarecare făpturi mai mult sau mai puţin neschimbate ale diverselor perioade precedente.
Cu această formulă, astăzi îndeobşte admisă, eu însă nu mă împac, căci ea micşorează mult prea mult rolul ce în realitate joacă, la un moment dat, relictele în compunerea asociaţiilor ce locuiesc diversele domenii pământeşti.
Relicte sunt foarte multe; dacă nu s-a recunoscut până acum acest adevăr, e că sistematica nu este încă filogenia aplicată ce cred că trebuie să devie, după cum m-am explicat mai sus.
Pe de altă parte, firul neîntrerupt în timp cu care natura a ţesut pânza vieţuitoarelor a fost forfecat de oameni şi astfel, în mod arbitrar, s-au separat fosilele de vietăţile actuale. Tot ce trăieşte azi pe Pământ se studiază de zoologi şi botanişti, speţe de naturalişti anume create în acest scop, iar cercetarea fosilelor s-a încredinţat paleontologilor, care se trag din geologi. De aici a rezultat faptul că, în foarte multe cazuri, făptura întreagă poartă în ştiinţă un nume şi fragmentul ei găsit în pământ e botezat cu totul diferit. Eu sunt convins că, atunci când zoologii şi botaniştii se vor ocupa mai des de paleontologie, numărul relictelor se va înmulţi simţitor; ipoteza s-a verificat deja în mai multe rânduri şi chiar cu mine însumi.
După a mea părere, proporţia relictelor unei epoci este cu atât mai mare, cu cât ne adresăm la vietăţi mai inferioare, iar numărul lor se micşorează cu cât cercetăm o epocă mai veche. Bineînţeles, aceste două «legi», sau mai bine «generalizări», trebuie luate cu faimosul corectiv al tuturor «legilor» ştiinţei: «toutes choses égales d’ailleurs», toate celelalte fiind considerate ca asemănătoare.
Numărul relictelor produse acum de o viţă este cam proporţional cu întinderea ariei sale geografice şi cam invers proporţional cu specializarea organelor sale şi deci cu intensitatea adaptării sale la un mediu specializat. Şi acestor două «legi» se aplică corectivul de mai sus.
Importanta chestie a relictelor nu poate fi expusă în amănunţimile ei cu această ocazie şi de aceea nu insist asupra altor «legi», care complică desigur concepţia în general admisă, însă, după părerea mea, o apropie cu atât mai mult de adevăr. Am ajuns însă unde voiam să ajung: după schiţarea marii importanţe ştiinţifice a relictelor, să vă pot arăta că corectarea ideilor noastre asupra relictelor se datoreşte în mare parte cercetărilor speologice şi că rolul acestei discipline, şi în această privinţă, se anunţă ca de cea mai mare însemnătate.
Numai în peşterile, hudele, avenele, prăpăstiile verticale, în număr de peste o mie, explorate de colaboratorii «Biospeologicei» şi de mine, s-a descoperit un număr considerabil de relicte terţiare şi chiar mezozoice. Făpturile scoase la iveală, studiate în spiritul «istoric» de care v-am vorbit, s-au arătat foarte adesea «străine» printre contemporanii lor ce trăiesc la suprafaţă, dar înrudite, unele cu spiţe ce acum sunt locuitori ai altor zone geografice, depărtate de mii de poşte şi cu clime diferite, altele cu neamuri de mai mult sau mai puţin timp stinse.
Am tulburat liniştea milenară şi mormântală a hipogeelor săpate de apele vremurilor în creierul munţilor şi am dat peste «strigoii» şi «stafiile» timpurilor trecute; consider că e o constatare de preţ deosebit. Descoperirea unei pături geologice ticsite de fosile variate şi bine conservate este un eveniment ştiinţific fericit şi important. Cu atât mai fericit şi mai important eveniment e dezvăluirea domeniului subteran ca un «strat» ticsit de relicte, pe cât de numeroase pe atât de variate şi de o conservare incomparabil superioară, deoarece e vorba de «fosile vii»!
Populaţia ce se găseşte în caverne este foarte variată, de origini deosebite şi, cum am văzut, de vârstă geologică foarte diferită, dar luată de-a valma, o putem împărţi în trei categorii ecologice, adică definite prin mod de trai şi condiţiuni de existenţă.
1. Trogloxenii, adică vietăţile care numai se adăpostesc în peşteri, în general nu departe de intrări, dar care nu locuiesc în mod constant şi nu se reproduc în ele. Printre aceştia se numără fluturi, viespi etc., animale care la prima vedere n-au ce căuta în peşteri, ceea ce a făcut pe speologi să dea acestei categorii porecla de «oaspeţi ocazionali», introducând, prin această nomenclatură greşită, noţiunea că orice specie de vietate ar putea, după nevoie şi întâmplare, să intre în compunerea populaţiei trogloxene. Or, această concepţie est o profundă eroare, căci în realitate trogloxenii se recrutează numai din un mic număr de specii, aceleaşi pentru marile regiuni biogeografice. Nouă probă că norocul şi întâmplarea sunt zburdalnice zămisliri ale neştiinţei noastre, dar nu legitimi prunci ieşiţi din matca Naturii.
2. Troglofilii, adică specii care vieţuiesc şi se reproduc ades în peşteri, dar care trăiesc şi la suprafaţă. Ei se recrutează printre «higrofili», amatori forţaţi ai umezelii, căci mediu lor intern nu e destul de apărat contra uscăciunii, şi printre aşa-zişii «lucifugi», iubitorii tainicului întuneric. Din această categorie s-a recrutat, în toate epocile, categoria a treia şi tot din ea se desprind coloniile care năvălesc în regiunile noi ce se deschid domeniului subteran.
3. Trolgobii, adică neamuri ce trăiesc numai în peşteri, ce nu sunt reprezentate în alte domenii biogeografice şi ai căror indivizi sunt atât de strict adaptaţi mediului lor, încât pier când sunt scoşi la suprafaţă de vreo inundaţie sau prin altă întâmplare. Aceşti adevăraţi şi exclusivi fii ai întunecimii nu sunt, cum s-a crezut şi cum se crede încă ades, nemernice fiinţe, trăind zile chinuite de jale şi amar în bezna negrelor pustiuri scurmate de vremi în temelia straturilor stâncoase.
Stranie concepţie, ce desigur n-ar fi putut-o avea strămoşul nostru troglodit din Pleistocen, firesc produs însă al antropocentrismului moştenit care, după ce a fost substrat de basme şi legende la omul neînvăţat, a devenit făuritor de crunte înşelăciuni la savanţii specialişti moderni. Căci adaptare nu înseamnă oare fericire şi nefericire, dizarmonie adaptativă? Şi nu e oare de crezut că troglobii, perfect adaptaţi mediului lor, culeg cu multă fericire şi aleg cu mai puţine necazuri în patria lor neluminată decât sus-zişii naturalişti în sferele luminate ale ştiinţei, dat fiind că aduc astfel de dovezi de imperfectă adaptare?
Dovada hotărâtoare că aşa stau lucrurile e că troglobii formează grosul populaţiei în regiunile domeniului subteran unde condiţiile de existenţă cavernicolă sunt normale. Ades dai peste hude unde furnică cu miile indivizii unor specii; există chiar destui troglobii care sunt mai mari, mai zdraveni, mai «chipeşi» decât rudeniile lor cele mai apropiate, adoratoare ale soarelui.
Ei bine, convingerea mea este că, dacă nu toată, dar cel puţin mai toată această populaţie numeroasă de specii troglobii este constituită din relicte de toate vârstele, natural mai ales terţiare şi cuaternare, dar în parte şi mai vechi. Nu pot să dovedesc această a mea convingere în mod absolut, căci studiul acestor troglobii e departe de a fi terminat, dar de câte ori s-a stabilit temeinic starea civilă şi genealogia acestor fiinţe, s-a văzut că sunt de viţă veche şi că stau astăzi izolate ori în spaţiu, ori în timp.
Domeniul subteran se dezvăluie astfel ca un adevărat muzeu de relicte şi întrebarea se pune de ce acest domeniu e mai favorizat în această privinţă decât multe din celelalte? Răspunsul ar cere lungi dezvoltări şi de aceea mă mărginesc să indic factorii ce-i cred precumpănitori: relativa constanţă a mediului şi lipsa de concurenţă în lupta vieţii, rezultând din simplicitatea compunerii specifice a faunei.
În orice caz, cade în sarcina speologiei, şi în special a biospeologiei, folosirea acestui bogat material «istoric» ce constituie fauna subterană; cât de importante lumini ne pot aduce aceste cercetări, se înţelege de la sine.
Relictele, martorii timpurilor trecute, trebuie silite ca să ne înlesnească citirea veritabilelor cronici ale evenimentelor pământeşti; de altminteri, convenabil cercetate, ele nu se dau în lături de a ne informa cu exactitate, probă [fiind] mica dar tipica explicaţie ce am avut cu doi troglobii asupra unei controverse din istoria «crustaceeană».
Sub pietre şi în alte ascunzişuri se oploşesc, numeroase şi la noi, speciile genului de crustacei izopozi tereştri numit Porcellio. Aceste mici fiinţe dezarmate se apără contra inamicului alipindu-se exact de substrat; capul şi celelalte inele ale carapacei formează un scut perfect neted, sub care stau ascunse şi coarnele (antenele) şi picioarele. Tovarăş de ascunzişuri şi de năravuri este un alt gen de crustacei izopozi tereştri numit Armadilidium, tot aşa de lipsit de arme ofensive, dar mai meşter în apărare. În loc să adopte sistemul scutului, a adoptat sistemul hapului; aşa de bine sunt potrivite inelele carapacei, încât odată strâns ghem ca ariciul, n-are habar, duşmanii tocindu-şi căngile şi colţii de-o sferă perfect netedă. Aceste două genuri au o înfăţişare aşa de deosebită, încât nu poţi să-ţi închipui că ar putea fi înrudite, şi cu toate acestea, studiul structurii lor arată că fac parte din aceeaşi obârşie şi că Armadilidium nu-i decât un Porcellio specializat în meşteşugul de a se strânge ghem.
Frumoasă ipoteză a anatomiei comparate, nu zic, dar fără alte dovezi, căci intermediari între aceste două genuri nu s-au găsit iar fosilele şi mai puţin. Apoi, nu ni se poate spune nici cum, nici când, nici unde s-a făcut această transformare din scutişor în bobiţică şi, prin urmare, nu putem avea umbră de speranţă de a şti: de ce?!
S-a brodit însă că într-o peşteră din sudul Spaniei m-am întâlnit cu un izopod pe care, aflându-l nebotezat, l-am numit Eleoniscus helene. Or, acest Eleoniscus, troglobiu şi vechi relict, e unul din interme-diarii doriţi, e fosilul ce s-a oprit cam la jumătate de drum între forma Porcellio şi forma Armadilidium. Nu insist asupra lămuririlor ce am aflat de la el despre acest infim episod al măreţii istorii pământeşti; voiam numai să arăt cum troglobiile ne permit să reconstituim lanţurile ce leagă componenţii aceloraşi spiţe, cum izbutim cu ajutorul lor să împreunăm iar verigele azi împrăştiate şi izolate atât în timp, cât şi în spaţiu.
Deoarece am menţionat istoria lui Porcellio şi Armadilidium, să mai citez încă un episod plin de învăţăminte mai generale. Cum s-au făcut transformările de genul celor menţionate? Conform vederilor neodarwiniştilor sau acelor opuse, ale neolamarckienilor şi ortogeniştilor? Nu pot să expun aci aceste mari controverse, pentru rezolvarea cărora speologia e menită să procure un material preţios. Întrucât mă priveşte, sunt convins că transformarea se face ortogenetic; pornind de la o anume spiţă de porcelionid, s-a ajuns prin transformări continue şi îndreptate toate în acelaşi sens, din viţă în viţă şi pas cu pas, la perfecţia globulară a armadilidiului de azi.
Bine! Dar în această imens de lungă procedură nu s-a comis nici o greşeală, nici o şovăire de la linia dreaptă? Oare pretinzi, exprimându-ne în termeni antropomorfici, că toţi părtaşii acestei drame au fost iscusiţi şi dibaci, ori admiţi că printre ei au mai fost şi nedibaci ori gogomani?
Graţie speologiei, pot răspunde la această întrebare. Da, printre spiţele porcelioneşti care au căutat să-şi dobândească acel mijloc perfecţionat de apărare, au mai fost şi de acelea ce au, ca să zicem aşa, scrântit-o; ca în toate colectivităţile, chiar cele mai alese, au mai fost şi gogomani!
Pe un nedibaci de acest soi, şi mare gogoman, l-am găsit dosit într-o peşteră din Algeria şi l-am botezat Spelaeoniscus debrugei. E reprezentantul unei viţe care ajunsese de mult la stadiul armadilian cel mai perfect; poate să se strângă într-o bobiţă netedă şi perfect sferică, închisă din toate părţile. Aşa! dar lasă afară cogeamite de coarne, de antene, de care duşmanul poate să-l tragă în vizuina sa sau să înceapă forfecarea cu succes. De i s-a întâmplat aşa, o ştiu. Evoluţia speleonişteană a pornit de la una din spiţele porcelioniene africane înzestrate cu coarne foarte mari, coarne care n-au putut încăpea sub carapace.
Greşeala iniţială a strămoşului o plăteşte acum odrasla!
Spiţa lui Spelaeoniscus, care stăpânea în vremile trecute mari domenii de pământ, a fost stârpită cu desăvârşire de la suprafaţă şi redusă azi la câteva mărunţele colonii subpământeşti fiindcă sistemul său defensiv imperfect nu s-a putut opune victorios armelor din ce în ce mai perfecţionate ale duşmanilor. Dar în scundele lăcaşuri de sub pământ, aceşti duşmani cu arme moderne n-au pătruns încă şi lupta se dă tot cu tactica străveche; Spelaeoniscus, prin urmare, poate dăinui în această societate restrânsă de vietăţi şi ele ne evoluate.
Conservatori ca Eleoniscus şi utopişti ca Spelaeoniscus sunt mereu eliminaţi dintre asociaţiile de vietăţi progresiste; din ce în ce mai reduşi la număr, eu mai pot să se menţină în medii înapoiate până ce călcâiul nemilos al devenirii striveşte ultima lor colonie.
Troglobiii nu sunt numai un nepreţuit material de studii filogenetice; tot atât de importante date ne dau pentru paleogeografie, adică pentru stabilirea hărţilor geografice ale diverselor epoci geologice. Aceşti martori ai timpurilor trecute sunt jaloane cronologice pentru transformările în timp ale diverselor neamuri de vietăţi şi totodată jaloane topografice pentru întinderea în spaţiu a ţărilor şi mărilor unei anumite perioade. Unde geologia nu poate da decât informaţii vagi sau prezumţii prea ipotetice, metodele biogeografice intervin foarte ades cu date mult mai precise. Biogeografia este încă foarte înapoiată, căci îi lipseşte materialul filogenetic pe care trebuie să se bazeze şi care, după cum v-am expus deja, abia acum începe a se culege. Dar după rezultatele deja obţinute, se poate prevedea clar ce lumini şi ce preciziuni vor rezulta din aceste studii şi, prin urmare, ce mare rol vor juca cercetările speologice în această privinţă.
Din cele expuse aş dori să rezulte pentru dumneavoastră impresia generală că lumea noastră contemporană nu este aşa de nouă cum se pare sau cum s-a crezut la început şi se mai crede încă şi azi în cele mai multe cercuri ştiinţifice. Aş dori să aveţi această impresie pentru că este adânca mea convingere că e mult mai aproape de adevăr decât impresia contrară.
Clădirea ce astăzi locuim nu e nouă din temelie; pe ziduri puternice de pietre adunate din toate timpurile se întinde numai o subţire tencuială nouă. Locuim în peisaje de mult închegate, cu vietăţi ce au trăit multe începuturi; repetăm gesturi şi frământăm idei din vremi de mult încărunţite, şi asta fără să ne dăm seama, orbiţi de prejudecata radicalelor primeniri.
Sosiţi cu trenul sau aeroplanul în marele oraş, ne informăm prin telefon de orele de vizită a muzeului preistoric şi, după câteva minute de călătorie în autobuz, iată-ne în faţa vitrinei ce conţine produsele industriei omeneşti din epoca bronzului. Faţă de elementara simplicitate a acestei gospodării, ce misterioase ne apar făptura, viaţa şi gândirea omenească din acele timpuri! Dar, ascunse de doctrinele azi încă predominante, nu vedem în munţii noştri ardeleni sate întregi de astfel de oameni!
Gestul telegrafistului fără fir se execută numai de câţiva ani, dar gestul pios al vecinei, care depune sfioasă pe mormânt hârbul de ulcică de lut cu merinde, repetă o datină neîntreruptă de milenii, datină născută poate din idei ce deja se frământau în capul oamenilor strânşi împrejurul unui foc pe care chiar contemporanii lor învăţaseră cei dintâi să-l aprindă!
Lăsând la o parte alte multe chestii biologice mari, pentru a căror desluşire materialul speologic este de nepreţuit folos, neglijând complect toate problemele importante legate de fizica, chimia, meteorologia speologică, forţat să nu vorbesc nici măcar de aplicaţiile practice ale cunoştinţelor speologice în igiena socială, în alimentarea cu apă şi multe altele, îmi iau voia să atrag atenţia, terminând, asupra unei feţe a speologiei în strânse raporturi cu misiunea principală a învăţământului superior; totodată, voi lămuri ce voiesc să înţeleg când calific speologia de ştiinţă sintetică.
Ştiinţele naturale au luat fiinţă progresiv prin precizarea observaţiilor populare; denumirile şi categoriile tradiţionale ale poporului, încetul cu încetul s-au transformat în noţiuni cu strictă definiţie. Din prima fază a dezvoltării ştiinţelor naturale, care n-a putut să fie decât o fază descriptivă, datează disciplinele aşa-zise «fundamentale» de azi, cum e botanica, zoologia, geologia, fizica etc. Zestrea pământească a fost deci inventariată şi elementele ei grupate în categorii fireşti. Această operaţie se poate considera ca o «analiză» şi de aceea calific disciplinele ştiinţifice ce s-au constituit în urma acestei proceduri drept discipline «analitice». Cu trecerea timpului şi cu dezvoltarea cunoştinţelor, materialul adunat a crescut enorm, provocând o progresivă scindare a disciplinelor şi o progresivă specializare a savanţilor. Cu cât disciplinele s-au îmbogăţit în cunoştinţe speciale, cu atât mai mult s-au diferenţiat unele de altele prin concepţii, metode etc. şi, din cauza caracterului lor analitic, cu atât s-au subîmpărţit mai tare, cu atât mai mult s-au îndepărtat de disciplinele afine. Vechiului enciclopedist care îţi vorbea şi te învăţa de «omni re scibili et quibusdam aliis» s-a substituit specialistul de azi care nu cunoaşte din disciplina sa fundamentală decât o mică parte a unei subdiviziuni. Există specialistul unei singure familii de coleoptere la zoologişti, ba botaniştii numără în rândurile lor chiar specialişti ai unu singur gen: Hieracium sau Rosa.
Sub porticele şcolilor superioare antice, studentul primea o învăţătură complectă; atât corpul, cât şi mintea, cât şi inima erau perfecţionate prin gimnastica de esenţă superioară, fizică, morală şi intelectuală, ce procură trecerea prin cicluri complecte şi unitare.
În universităţile moderne, învăţătura nu se mai ocupă cu perfecţionarea trupului şi sufletului, nu mai e deloc educativă, ci pur instructivă. Studentul iese din universitate numai cu cunoştinţe de specialităţi din ce în ce mai izolate.
Profesorul universitar al antichităţii, adică filozoful, putea ceti în cartea naturii; citea poveşti, nu e vorbă, dar poveşti cu un început, un mijloc şi un sfârşit, poveşti ce înzestrau pe student cu vederi generale echilibrate şi ordonate, cu o doctrină unitară, ce îmbrăţişa suma întreagă de cunoştinţe ce existau pe atunci asupra universului. Specialistul de azi, din cartea naturii nu cunoaşte decât anume litere sau poate numai una; el nu poate învăţa pe altul a o ceti, ci numai a buchisi în ea ori a silabisi, şi de aceea învăţământul superior s-a mărginit din ce în ce mai exclusiv în sarcina sa instructivă, în detrimentul misiunii sale educative.
Dar nu de mult s-au constituit alt soi de discipline, ce desemnez sub numele de ştiinţe sintetice şi care nu sunt deloc ramuri ale celor analitice, ci plănuite în cadre diferite. Dacă disciplinele analitice se ocupă de categoriile naturale în care se pot grupa entităţile vii sau moarte ce constituie lumea pământească, noile discipline sintetice îşi iau ca obiect cercetarea integrală a unei anumite porţiuni a acestei lumi, cu toată zestrea ei de factori energetici şi de făpturi materiale. Aceste discipline se silesc deci să lege într-un tot ordonat şi armonios toate cunoştinţele răzleţe câştigate de disciplinele analitice în domeniul cercetării lor. Astfel de discipline sintetice sunt: oceanografia, ştiinţa mărilor, limnologia, ştiinţa apelor dulci, pedologia sau agrogeologia, ştiinţa mediilor terestre cultivabile, şi altele, printre care, bineînţeles, şi speologia, ştiinţa domeniului subpământesc.
Omul care se dedică la o astfel de ştiinţă sintetică nu-i convine numele de specialist în sensul dat sectatorului disciplinei analitice. Pe când cel din urmă este menit să se izoleze din ce în ce mai tare în sfera noţiunilor ce formează obiectul disciplinei sale, cel dintâi este forţat, pe măsură ce se specializează, să-şi întindă cunoştinţele la un număr din ce în ce mai mare de discipline analitice. Desigur că această progresiune are o limită foarte îngustă date fiind mulţimea cunoştinţelor şi slăbiciunea minţii omeneşti, dar ceea ce e cert e că disciplina sintetică, prin modul cum e croită, e mai favorabilă generalizărilor şi formării unei mentalităţi generalizatoare, deci şi valoarea ei educativă e mult mai mare; ea se măreşte chiar pe măsură ce sus-zisa disciplină se dezvoltă şi se perfecţionează.
Oare aceste discipline sintetice nu sunt ele menite să reînvie sub o formă adaptată timpurilor şi cunoştinţelor moderne vechile şi celebrele şcoli antice unde s-au format cele mai de elită personalităţi ale civilizaţiilor mediterane şi, de altminteri, ale culturilor din toate timpurile? Oare din predarea acestor noi ştiinţe răsări-va iarăşi învăţământul ce combină într-un tot armonios instrucţie şi educaţie? Oare reînvia-va acea educare integrală a trupului, a inimii şi a minţii ce a dispărut din universităţile noastre? Eu am speranţa că da, căci mijesc indiciile unei evoluţii în spirite şi în scrieri, în această direcţie. Enciclopedistul vechi s-a stins pe la începutul epocii Renaşterii; e posibil să reînvie sub numele oceanografului, limnologului sau speologului!
Bineînţeles că aceşti neo-enciclopedişti vor fi mai modeşti, nu vor avea pretenţia să-şi dăscălească învăţăceii despre «tot ce se poate şti şi câteva altele», dar din colţul pământesc hărăzit lor spre cercetare, fenomenele scoase la iveală vor fi expuse legate în relaţiile lor naturale, vor constitui o «filozofie» sau, ca să nu întrebuinţez acest cuvânt devenit astăzi cam compromiţător pentru un naturalist, vor constitui o «teorie generală». Nu se va buchisi ori silabisi numai în veche cronică a Pământului, se vor tălmăci din ea bucăţi întregi care, chiar de-ar fi scurte, tot vor fi mai pe înţeles.
Odată cu adevăruri se vor tălmăci desigur şi «poveşti»- Ei, ş-apoi?! Cine poate garanta că multe din adevărurile de azi nu vor deveni poveştile de mâine!
Doar cu poveşti a fost legănată omenirea în frageda-i pruncie şi chiar sufletul mulţimii de azi e plămădit tot de poveşti. De aceea tot poveştile se ascultă mai cu drag, tot ele se întipăresc mai adânc în sufletele de veacuri pregătite ca să le primească.
Cine din noi n-a încercat cu copii! «A fost odată când a fost şi dacă n-ar fi fost nu s-ar mai povesti»: vezi din ochii copilandrului, îndată aţintiţi, că şi-a deschis mintea şi inima ca să-ţi soarbă vorbele. «Az, buche, vede, glagol, dobru, ieşt»; pe fruntea netedă de copil apar creţii neplăcerii şi ochişorii aleargă pe păreţi, după muşte! Oare între aceste grăunţe omeneşti abia încolţite şi continuarea lor universitară să fie aşa de mare prăpastie cum pretind cei din urmă!?
Se poate că ale mele aceste profeţii să nu fie decât iluzii prezente mutate în viitor. În orice caz, debutul ştiinţelor sintetice e foarte modest. Cetăţenia universitară li se dispută aprig; cât despre elevi, se întâmplă să nu aibă nici unul, căci, dă! încă nu dau diplome, nu asigură posturi funcţionăreşti, nici mijloace sigure de câştig. Dar optimismul meu pentru viitor rămâne întreg.
Pe lângă dorul de a cunoaşte ce aceste ştiinţe astâmpără poate mai bine decât celelalte, multe din ele, şi speologia îndeosebi, fac să zbârnâie o străveche strună a sufletului omenesc. Oare ce-i după deal? Şi după ce te-ai dus să vezi: ce-i mai departe? Şi tot aşa până la răsputeri. Atracţia necunoscutului «departe», dorinţa de a călca pe locuri necălcate încă au împins fără preget omenirea pe cărări nebătute, din vremile cele mai cărunte, şi au împrăştiat-o pe toată suprafaţa Pământului.
Şi acest imbold, ce a făcut acum trei mii de ani pe semeţii marinari fenicieni să îndrăznească pe şubredele lor nave, şi să reuşească, periplul Africii uriaşe, e departe de a se stârpi din sufletul omului modern. El stăpâneşte în orice caz firea speologului şi-l poartă cu neînvinsa-i putere prin prăpăstii şi dărâmături, prin mâluri şi ape, peste păreţi şi văgăuni, târâş prin hude strâmte, pe frânghii şi pe plute, tot mai departe spre fund, până unde nu mai poate trupul să răzbească.
În temelie de stâncă se deschide o boltă înverzită de ferigi lustruite, de muşchi păroşi şi alge spoite felurit. Cum ai intrat, te ia în primire răcoroasa umezeală ce se scurge din adâncimea peşterii. Pe măsură ce înaintezi, lumina de afară apune, dar licărirea lumânării se aprinde tot mai tare. Înconjuri o stâncă căzută din boltă, te acaţeri peste un morman de năruituri, dai de o boşteră ce-ţi pare fără fund; iluzie! căci fundul nu-i departe, numai stă ascuns în întuneric! Şi tot aşa înainte, pe hude întortocheate, prin galerii cu bolte înalte de unde ieşi târâş pe brânci, prin vizuini pline de mâluri. Dar iată că prin liniştea netulburată străbate un foşnet! Înaintezi cu urechea aţintită, constatând cu îngrijire că freamătul tot sporeşte şi devine ropot tunător ce zguduie văzduhul cercuit al strâmtelor văgăuni. «Mare cădere de apă trebuie să fie!» îţi zici, dar, după ce ai trecut de un cot al galeriei, dai de un pârâiaş ce numai saltă harnic printre pietre. Te iei după el, când prin apă, când prin mâluri, lunecând printre stânci poleite sau înglodându-te în lut cleios. Acum se arată o strâmtoare; între doi păreţi drepţi, ce se pierd sus în negreaţă, fuge pârâul lin, dar sub oglinda suprafeţei nu se mai arată fundul. Desfăşuri caiacul de pânză şi în el te strecori prin cernita crăpătură. Cu gesturi meşteşugite de echilibrist domoleşti pofta neastâmpărată a bicisnicei luntre de a se întoarce cu fundul în sus şi o împiedici să nu fugă prea repede înainte, unde nu ştii ce te aşteaptă. Flacăra lumânării înfipte în proră scobeşte în pustiul negru o măruntă boare de lumină ce alunecă tăcută pe faţa pârâului acum şi el amuţit. Nu auzi decât bătaia inimii şi freamătul vremelnic al mucului ce sfârâie.
Întunecimea ce cotropeşte totul îţi pare sleită în neclintita odihnă şi în neştirbita linişte a celor de-a pururea moarte şi, singur mişcător într-o nedeprinsă lume de aşa închegată nemişcare, te zbaţi ca să nu te copleşească fiorul desăvârşitei singurătăţi!
Dorul de cele nevăzute te atrage tot înainte şi iată că înalţii păreţi tot mai tare se despart; te găseşti plutind pe un lăculeţ, în faţa unei impunătoare perdele de puternice stalactite. Din bagdadia boltită şi neagră spânzură, minunat strunjite din piatră cristalină, albe ţarţamuri ale căror vârfuri se pierd sub apele cernite. La lumina acum întărită prin albeaţa încrustaţiilor cauţi trecătoarea, căci ştii din experienţă ce se ascunde ades după cortinele calcare.
Iată o borticică ce înnegreşte într-un colţ chiar deasupra apei! Te lungeşti cu lumânarea stinsă, înce-tişor, cu faţa în sus, pe clătinoasa luntre şi te tragi cu degetele de plafonul vizuinii. Capul şterge vârfuri umede de stâncă, prora dibuieşte oarbă când la dreapta, când la stânga. Oare voi trece? Da rău se strâm-tează! O opinteală; iată că am trecut! În bezna întunecimii desăvârşite simţi vântul iuţelii cu care fuge luntrea pe lunecuşul unei ape nemişcate. Cu băgare de seamă restabileşti echilibrul vertical şi cu friguri de curiozitate aprinzi lumina.
O! minune! Ca în poveşti se întinde în depărate, în albeaţa nepătată, perspectiva radioasă a palatului de zână. Sus, se bolteşte albă bagdadia aşezată pe păreţi de lapte închegat, jos, zace un lac adânc, pe fund cu lespezi uriaşe de marmură albă, iar apa e aşa de transparentă, că nu o poţi vedea şi luntrea parcă pluteşte în văzduh. Tot ce se vede e îmbrăcat cu cristale ce sclipesc în miriade de licăriri colorate; chiar în depărtarea ce albeşte în plăpânde tonuri, fulgeră mii de scântei cristaline.
Luntrea lunecă lin, pe pârtii de văzduh nevăzute, ca în vis, spre fund, unde dintr-o boare argintie răsare o pădure năzdrăvană de stâlpi şi pilaştri, de turle şi coloane, de ţurţuri şi flori de piatră, ce se coboară de sus sau cresc din fund, albe şi sclipitoare, sau cernite în umbre străvezii. Cu cât te apropii, cu atât răsar mai multe, cu atât le vezi mai crestate şi împodobite, cu atât eşti mai cuprins de mirarea frumuseţii. Treci sub o boltă măreaţă, aşa de căptuşită de transparente piroane ascuţite, că pare îmbrăcată în blană de peri de gheaţă, şi te afli într-o piaţă mărginită de palate. Pe o faţă se încovoie ferestruici frumos sculptate între zdravene coloane, iar pe alta, din cerdac de filigrană, te privesc curioase cariatide ce susţin foişoare mândre felurit crestate.
De sus coboară un măreţ pilastru care se subţie apoi ca o funie, ca să ţină pe faţa apei un soi de scut gigantic, întreg brăzdat în creţuri. În faţa unei bolte spânzură, mlădioase şi străvezii, draperii lucii şi covoare împletite, iar dintr-un zimţ de bagdadie atârnă, printre fire şi ţarţamuri, o pânză de fireturi toarsă măiestru cu ciucuri la vârf; ai zice că o zână bănăţeancă şi-a pus fota la uscat!
Fundul lacului e o pajişte de nenumărate flori de piatră printre care se înalţă până în pod măreţe turnuri săpate în întregime. Pe mal, o baltă de apă cristalină cuprinsă în albie de alabastru; de la marginile ei, de jur împrejur, se întinde pe faţa apei o dantelă de sticlă desfirată şi pe fund stau grămadă mărgele argintii.
Dar cine poate povesti în vorbe minunile de formă ce mii de ani le-au tors cu nesfârşita lor răbdare din caierul de piatră!
Ca în basmele străvechi, Făt-Frumos, dau un Făt-Frumos ud şi mânjit cu lut cleios din cap până în picioare, a răzbătut prin urgia vrăjită până la palatul fermecat; acum, prin sălile cu păreţi de argint bătuţi în pietre scumpe, caută pe Ileana Cosânzeana, dar pe o Ileană Cosânzeană cu cel puţin trei perechi de labe, cu două coarne, care se ascunde mărunţică în borticele şi sub pietre.
În domeniul subteran nu se intră numai oblu sau cu luntrea, se mai intră, ca să zic aşa, şi prin aer, cu funia, scoborâş prin avene, prăpăstii adânci şi verticale, ce apele au săpat până în creierul munţilor.
Pogorârea a purces; abia ai depăşit gura largă a avenului, al cărui fund se ascunde în întuneric. Cobori domol scara de frânghie, ostreţ după ostreţ, legat de mijloc cu o funie ce tovarăşii de sus slobod braţ după braţ, ritmându-şi mişcările cu cantilena străveche: «hai, hai!». Treci din domeniul plantelor cu flori, împlântate în crăpături, în acel al muşchilor, apoi în acel al algelor. Acum stânca înnegreşte goală. Lumina de sus se tot subţie şi bezna întunecimii de jos se tot îngroaşă; eşti cufundat deja în boarea subpământească rece şi umedă, ce ţi-e bine cunoscută. Un ropot! Te lipeşti cât poţi de părete, căci trece un stol de pietre şuierând ca glonţii şi străbătând ca plumbul tigve omeneşti.
«Hai! Hai!» Tot încet, căci e mult până departe! Ai în spate sac plin cu tot soiul de scule şi instrumente ştiinţifice, mai barometre, fotograficale, ceva merinde şi câte altele; trebuie să te ţii de scară şi de funie, mai ales să nu scapi din mână lampa sau lumânarea. Şi apoi, bat-o pustia de scară, se tor încâlceşte cu funia; ba chiar când spânzură în văzduh, ne răzămată de păreţi, îţi mai trage o învârteală de-ţi fură minţile.
Gura avenului apare acum în depărtare ca o lentilă rotundă şi luminoasă; spânzurat aşa cum eşti de-a lungul păretelui vertical, îţi face efectul unei muşte ce se plimbă în interiorul unei lunete astronomice. Pleci lumina în jos, dar tot negreaţă fără fund. «Hai! Hai!» Tot mai la adânc; om vedea ce-om vedea!
Stăi, că-i bucluc! Prin funie dai semnalul opririi; prăpastia coteşte, şi în cotitură s-a oprit scara ghemuită claie peste grămadă. Trebuie s-o descâlceşti, s-o depeni frumos rotund şi numai apoi s-o arunci prin gura neagră ce ţi se cască sub picioare. Cu ropot de tunet se prăbuşeşte scara, stârnind pietrele şi bolovanii ce se sfarmă zgomotoase în profunzime. Cauţi să tălmăceşti vaietul, căci le cunoşti limba. Hei! Mai este vreme până la fund. Te iei după bolovani pe cotitura ce-ţi stânge singura rază ce mai venea de la soare. Acum e beznă în toate părţile.
Mai cobori o vreme. Cât, nu-ţi dai samă, parcă la scurgerea timpului ţi-e gândul! Iată că cu genunchii nu mai simţi păretele. O fi vreun prag! Ba nu, e mai rău; spânzuri în văzduh. Sus mai zăreşti în negreaţă borta rotundă pe unde ai trecut, jos vezi scara cum se pierde în întuneric, iar prin prejur numai pustiul negru.
Oare-i apă ori uscat acolo unde mergem? Oare ajunge scara până la fund?
«Hai! Hai!» Într-un noroc. S-a sucit scara, că nu-i rezemată, iar acum cobori cu picioarele la înălţimea capului, în negrul nepătruns de lumina lumânării.
Na, că s-a sfârşit scara! Bagi piciorul prin ultimul ochi şi dai semnalul de oprire. Ia să vedem ce-i de făcut! Întinzi spre fund lumânarea, cât lasă trupul şi braţul, şi prin negreaţă întrezăreşti ceva mijind, un vârf de stâncă ce pare hăt departe. Cu ochi deprinşi măsuri distanţa; nu-i aşa mare cât se pare. Înainte dar. Te lepezi de scară şi «Hai! Hai!» te coboară tovarăşii de sus; ajungi la fund, painjen uriaş pe un fir, ca şi aceste iscusite dobitoace.
Te întinzi jos, lihnit, să te odihneşti, dar nu te lasă inima. Boarea luminoasă a lumânării se mărgineşte cu o boltă săpată numai în întuneric; funia se pierde în negreaţă şi pare că urcă drept în sus, aşa, de voia ei, ca vrăjită. Alt sunet nu turbură văzduhul cernit decât plescăitul lin şi ritmat al picăturilor căzând de undeva, de sus, în apă; minutar neadormit al negrei veşnicii!
Aşa, numai cu lumânarea, nu poţi şti, şi vrei să ştii. Din sac scoţi lampa cu magneziu şi priveliştea ce-ţi procură învingătoarea flacără îţi umple sufletul de mulţumire. Te-ai coborât din mijlocul unei bolte uriaşe, ce cuprinde între păreţii ei cenuşii bătuţi în cristale scânteietoare o arie rotundă de sute de paşi. Prin mijloc, albia unui pârâu mort înşiră galbene nisipuri pe podişul albicios. De o parte, mormane de stânci cât casa, clădite ca de zmei; de alta, un măreţ templu egiptean, cu şiruri masive de coloane lucrate în dungi albe, roşii şi vinete şi de sus până jos crestate, aşa de puternice şi aşa de bine opintite în plafon, încât ele par că susţin uriaşul coperiş.
Dar mai departe ce-i? Târâş prin vizuini lutoase, horţiş prin crăpături, pe brânci prin dărâmături, prin apă, prin mâl, prin ţărână, prin pietriş, agăţându-te printre stalactite, lunecând pe povârnişuri de lut, sui şi scobori, scurmi şi scotoceşti, să afli cât mai mult şi din cele moarte, şi din cele vii. De fuga timpului nu-ţi dai seamă; ai intrat sub pământ când soarele răsărea şi ieşi când apune.
Ai ieşit, fireşte, pe acelaşi drum, să-i zicem aerian, căci altul nu-i. «Hai! Hai!», iar o iei de-a lungul frânghiei, ostreţ după ostreţ, în mişcări ritmate de sus de cei ce cântă cantilena. Numai mult mai greu merge la deal decât la vale!
O ultimă opinteală şi ai ieşit din lumea străină; te întinzi în lumea băştinaşă pe iarba primitoare, în boarea caldă a suprafeţei şi în lumina soarelui prieten. Eşti mort de trudă, scăldat de apar rece de peşteră şi de sudoare fierbinte, uns cu lut de sus până jos, ba şi pe dinăuntru de mâlul intrat pe mâneci şi pe guler; cu mâinile scrijelite de stânci îţi pipă genunchii dureroşi şi vânătăile spetelor. Ţi-e lehamite de domeniul subteran, de misterele şi frumuseţile lui până cel mult a doua zi, căci din buzunarul cel mai ferit ai scos un tub de sticlă şi cu lupa cercetezi acum interesat, plutind în spirt cu mâl în două, micuţe gâzuliţe strânse sub pământ, singurele comori ascunse în peşteri, dar mai nepreţuite decât cele durate de fudulia omenească.
Pentru a mai strânge alte gâzuliţe noi, şi pentru a vedea cele încă nevăzute, eşti ursit să pribegeşti din peşteră în peşteră până ce puterile ţi se vor slei în neputinţa bătrâneţii!
«Hai! Hai!». Pe scara fără sfârşit a vremurilor, încet-încet, trudeşte omenirea, când trasă în jos spre întuneric de superstiţiile ignoranţei, când trasă în sus spre lumină de adevărurile ştiinţei.
Cu îngrijorare te întrebi astăzi, unde o să ajungă omenirea de mâine? Se suie oare? Oare se coboară?
În cimitirul din Helsingör, în umbra bisericii bătrâne, s-a descoperit mormântul; lângă el, Hamlet, prinţul Danemarcei, cântărind în mână povara uşoară a unei tigve îngălbenite, şopteşte: «To be or not to be, that is the question! A fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea!». Tragică nedumerire, ce a început desigur să frământe sufletul omului de îndată ce în crier s-a putut lega ceea ce a fost cu ceea ce este.
Dar oare aceasta să fie întrebarea întrebărilor, problema problemelor, dilema dilemelor, de la dezlegarea căreia depinde şi viitorul omenirii, şi soarta noastră de fiinţă omenească?
Eu m-aş încumeta să cred că nu. Doar neamuri omeneşti nenumărate, fără a avea răspunsul, au străbătut noianul milenarelor şi au ajuns acolo unde le găsim astăzi. Eu aş crede mai nimerit să se lase această problemă pe seama competenţei teologilor şi a filozofilor, ori în sarcina inspiraţiei poeţilor şi a prinţilor fără ocupaţie, ca acel faimos prinţ al Danemarcei.
Omul care se îngrozeşte văzând cât de repede se îngreuiază câştigarea mijloacelor de trai a noroadelor din ce în ce mai plodoase, acel care măsură cu spaimă adâncimea nepriceperii acelora care se opun la naşterea formelor noi de organizare şi producţie adaptate acelor cerinţi fatale, acel care măsură cu durere puterea egoismului orb care striveşte plăpândele mijiri de asociere, colaborare şi solidaritate ce încolţesc firesc din nevoile perioadei actuale, acel om, zic, e convins că dilema dilemelor e alta, şi anume: «To know or not to know, that is the question». A şti sau a nu şti, aceasta e întrebarea!
Căci a nu şti înseamnă: superstiţii, egoism orb, concurenţă sălbatecă, neînţelegere, duşmănie, război, foamete, prăpăd.
A şti înseamnă pentru omenire: organizare temeinică, activitate raţională, cooperatism, solidaritate, evoluţie pacinică.
A şti înseamnă pentru om: a-ţi trăi timpul de «a fi» cu mulţumire şi a aştepta clipa de «a nu fi» cu seninătate.
[1] Am adoptat acest cuvânt, ce vine de la σπέος, considerându-l mai eufonic, mai ales în compusele sale, biospeologie, speofizică etc., decât: speleologie, derivat din σπηλάίου.
* Potrivit datărilor moderne, cifra este cu mult mai mare, de ordinul a 500 de milioane de ani, iar de această diferenţă trebuie să se ţină implicit seamă pentru toate celelalte estimări cronologice.

Transcriere şi adaptare: Gheorghe Racoviţă