BULETINUL SOCETĂŢII DE ŞTIINŢE DIN CLUJ

Volumul III, partea a 2-a, paginile 75-108
31 ianuarie 1927

OBSERVAŢII ASUPRA GHEŢĂRIEI NATURALE ZISE
„GHEŢARUL DE LA SCĂRIŞOARA”
de
Emil G. Racoviţă
directorul Institutului de Speologie din Cluj

Primit în 14 decembrie 1926

Sumar: Introducere – Istoric – Poziţie geografică – Topografie generală – Avenul – Sala cea mare – Biserica – Coloanele sau stalagmitele de gheaţă – Stalactitele şi crustele de gheaţă – Masivele de gheaţă de pe planşeu – Lacul de la intrare – Chiciura şi argila cenuşie – Temperatura – Fauna şi flora – Vorbe goale şi ipoteze – Concluzii.

Am vizitat de cinci ori Gheţarul de la Scărişoara, în 15 şi 16 august 1921, în 5 octombrie 1921, în 12 iunie 1922 şi în 28 iunie 1923; în felul acesta, am putut să adun un anumit număr de observaţii şi să constat modificările pe care influenţa anotimpurilor le provoacă în peşteră. Aceste observaţii sunt cu siguranţă insuficiente ca să servească drept bază pentru o lucrare definitivă; ele sunt încă prea puţin numeroase şi lipsite de date obţinute prin măsurători precise. Dacă mă hotărăsc să le public, o fac pentru a atrage atenţia asupra acestei remarcabile formaţiuni carstice şi pentru a enumera cel puţin o parte din întrebările pe care le pune funcţionarea ei. Să descriu doar ceea ce am văzut, să grupeze constatările pe probleme, să indic eventualele căi prin care mi se pare că ar trebui să fie căutate soluţiile şi să sugerez că aceste studii pot avea o valoare ştiinţifică foarte generală, acestea sunt scopurile pe care mi le propun în lucrarea de faţă.
Pentru a aborda problemele pe care le voi expune mai târziu, e nevoie de observaţii foarte îndelungate, făcute în toate anotimpurile, şi de studii foarte minuţioase întreprinse cu ajutorul unor instrumente de precizie. Or, condiţiile materiale necesare pentru efectuare unor asemenea cercetări lipsesc cu desăvârşire în zona Gheţarului.
După ce un drum de fier (întortocheat) ne transportă (fără nici o grabă) până la orăşelul Câmpeni, trebuie să închiriem (foarte scump) o căruţă ca să ajungem (zdrobiţi) la Gârda, după un parcurs de 27 km pe un drum (desfundat) ce urmăreşte pitoreasca vale a Arieşului Mare. Mai departe nu mai există nimic carosabil; încălecăm (la un preţ mare) pe câte un căluţ de munte cu pasul sigur şi cu o şa improvizată, în timp ce bagajele, legate ca vai de lume, se zgâlţâie cu disperare pe spinarea ecvideelor de povară. Cu această caravană urcăm preţ de două ore pe cărări abrupte, prin frumoase peisaje împădurite, până la casa pădurarului din Poşeşti în vecinătatea căreia se află Gheţarul. Găsim adăpost într-o şură despărţită de cocină doar printr-un perete de scânduri; nu putem găsi nimic de-ale gurii, iar toamna nici măcar apă. Se înţelege de la sine că, în astfel de condiţii, o şedere prelungită şi cercetări ştiinţifice de amploare sunt cu totul imposibile.
Pentru a înlesni turiştilor vizitarea acestei atât de frumoase regiuni şi a permite naturaliştilor să-şi întreprindă cercetările în condiţii acceptabile, mă străduiesc să obţin construirea la Poşeşti a unei case de locuit şi a unei cabane turistice. Aceste două construcţii sunt începute şi socotesc că lucrarea de faţă va suscita acordarea sprijinului de care e nevoie pentru terminarea şi amenajarea lor.
Istoric. Gheţarul de la Scărişoara se află într-o regiune locuită, în vecinătatea unei poteci intens folosite de populaţia autohtonă, moţii; el trebuie să fi fost cunoscut, ca să spun aşa, din toate timpurile. De altfel, zăpada ce se menţine şi vara în avenul de la intrare este exploatată ades de locuitorii din regiune, lipsiţi de apă pe platoul carstic de la Scărişoara mai cu seamă în anii secetoşi.
El este menţionat de aproape un secol în relatările unor excursionişti, dar în această lucrare preliminară nu este cazul să se ţină cont de ele. În schimb, mai multe lucrări cu caracter ştiinţific vor fi menţionate în continuare. Schmidl (1863) a publicat o descriere succintă, însoţită de un plan şi două profiluri pe care le reproduc cu completări (fig. 1). Reputaţia de savant conştiincios a acestui geograf este atât de temeinică, încât am renunţat să mai verific dimensiunile pe care le dă pentru diferite sectoare ale peşterii; le-am adoptat, transformând doar stânjenii şi picioarele în metri.
Peters (1861, p. 435-437) a vizitat Gheţarul în 15 august 1858; el a dat o descriere foarte sumară, căci declară că a lăsat acest lucru în grija lui Schmidl, însă adaugă câteva observaţii care e bine să fie rezumate aici.
Calcarul este de vârstă jurasică; stratele sunt înclinate spre vest şi sud-vest, iar dispunerea lor este suficient de clară pentru a arăta că este vorba de un puţ de perforare şi nu de o dolină obişnuită [în original, în limba germană, durchsetzenden Schlot, respectiv gewöhnliche Kesselbildung, n. t.]
Planşeul peşterii este format din gheaţă de gheţar [Gletschereis]; el e colorat într-un galben murdar, la fel ca ornamentul [Aufsatz] său, care poate fi recunoscut imediat ca fiind un reziduu transformat al unor vechi mase de zăpadă (este o greşeală, E. G. R.). Stalagmitele de gheaţă sunt mai ales în formă de măciucă, zona umflată, de regulă prevăzută cu o cavitate cupuliformă, fiind situată în vârf şi formată din cristale conice hexagonale de până la 3 cm grosime şi îndreptate sub un unghi ascuţit spre axa măciucii. Suprafaţa stalagmitelor este netedă, ne acoperită de strate de gheaţă în curs de formare şi complet uscată, chiar dacă gheaţa de la intrare se află în perioadă de topire. Stalagmitele sunt formate în întregime din gheaţă, însă stalactitele nu sunt adesea decât învelişul foarte gros al unor stalactite calcaroase foarte mici.
Peters a văzut pe pereţi Eiskristallbildungen (adică chiciură) având aspectul unor gigantice conopide şi chiar mici geode de gheaţă; cu toate acestea, forma dominantă este cea de cristale de zăpadă, însă cu diametre de 5 până la 10 centimetri şi cu o grosime de numai un milimetru.
Masa de gheaţă care formează planşeul domului este despărţită de pereţii calcaroşii printr-o crăpătură (Klüfte) largă de cel mult 1 m. Grosimea atinge 2 m la margine iar structura ei este granulară, ca cea a stalagmitelor. În fantă şi în scobiturile din pereţii de piatră se depune un praf (Mulm) cenuşiu-gălbui, bogat în carbonat de fier şi magneziu, alternând adesea cu lamele stalagmitice şi îmbrăcând, de asemenea, oase ale unor lilieci care nu se deosebesc de cei ce trăiesc astăzi în Bihor (sic!). S-ar putea ca aceste resturi să provină de la nişte indivizi actuali rătăciţi, dar este foarte posibil ca însăşi bolta să fi fost locuită de lilieci, la fel ca orice peşteră cu stalactite, înainte de apariţia condiţiilor de îngheţ permanent („das der Dom selbst als gewöhnliche Tropfsteinhöhle von Fledermäusen bewohnt war, bevor die Bedingungen zur dauenden Vereisung eintraten”) (ipoteză de altfel complet gratuită, E. G. R.).
Poziţie geografică. Gheţarul este situat foarte aproape de marginea platoului Scărişoara (altitudine aprox. 1200 m), mărginit de versantul stâng al văii Gârda Seacă (altitudine aprox. 840 m). Nu trebuie să se parcurgă decât o mică distanţă spre vest pentru a vedea valea, pentru a zări versantul ei foarte înclinat însă regulat şi pentru a constata că doi afluenţi ai Gârdei Seci, pârâul Dobreştilor şi pârâul Turcii, îşi au obârşia în dreptul Gheţarului, după care curg în albii divergente. Prin urmare, versantul este drenat de cursuri de suprafaţă, însă vom vedea mai târziu că la picioarele lui, puţin mai în aval, există şi un puternic drenaj subteran.
Această poziţie, atât de aproape de marginea văii, nu este excepţională; aş putea cita nenumărate cazuri asemănătoare, în Bihor şi chiar în imediata vecinătate a Gheţarului. Însă nu insist, căci explicaţia poate fi găsită cu uşurinţă. Aceste reţele subterane au fost excavate de aceiaşi agenţi care au adâncit şi văile în versanţii cărora se găsesc şi sunt în mod firesc mai numeroase în raza de acţiune a acestor forţe; cele care se află prea aproape de talveg au fost distruse pe măsură ce valea s-a lărgit, însă celelalte au persistat „suspendate”, ca să spun aşa, în versanţii văilor şi ferite în parte de actuale cauzele care îi modifică pe aceştia din urmă.
Oricum, o situaţie ca aceea în care se află Gheţarul este de foarte multe ori indiciul unei vârste geologice considerabile iar această presupunere este întărită de consideraţii care vor fi expuse mai târziu şi de o deducţie desprinsă tot din poziţia lui.
Gheţarul este mărginit spre sud de o dolină largă şi puţin adâncă, precum şi de alte depresiuni mai mici. Împreună cu aceste depresiuni, el este situat pe un fel de deal teşit, de platou mic al cărui punct culminant este marginea avenului prin care se coboară în peşteră. În imediata lui vecinătate, doar un singur deal este mai înalt (altitudine aprox. 1316 m), însă el este separat de platoul Gheţarului printr-o depresiune carstică cu drenaj subteran. Este limpede că această topografie exclude orice posibilitate de excavare a unui gol subteran de mari dimensiuni. În mod vădit, Gheţarul se află astăzi într-un peisaj care este atât de diferit de cel în care a luat naştere, încât o asemenea transformare a trebuit să aibă nevoie de foarte mult timp.
Topografia generală (fig. 1). Gheţarul cuprinde un aven cu pereţi verticali, în fundul căruia de deschide o vastă cavernă, compusă dintr-o sală mare, urmată de un culoar ce duce la o sală terminală mai mică, numită „Biserica”. Toată podeaua peşterii este formată dintr-o gheaţă masivă, a cărei grosime nu este cunoscută. Vom descrie succint aceste diverse sectoare, menţionând particularităţile lor cele mai interesante.
Avenul. Forma lui este sensibil circulară; pereţii sunt abrupţi, dacă nu chiar verticali, diametrul este de aprox. 57 m şi adâncimea, de aprox. 48 m. Peretele vestic este o faleză verticală pe care se văd descoperite stratele groase de calcar înclinate în care este săpată peştera. La picioarele falezei se află o boltă înaltă de 9,5 m, care dă acces în subteran şi deasupra căreia se observă două mari diaclaze, „liniile directoare” ale formării peşterii.
Restul pereţilor avenului prezintă cornişe sau rupturi pe care creşte o vegetaţie abundentă, a cărei distribuţie este interesantă. După cum a arătat şi Borza (1918), pe pereţii avenului există, vara şi în plină înflorire, o floră de primăvară care, la exterior, şi-a pierdut de mult florile.

Fig. 1. Crochiu al Gheţarului de la Scărişoara, după Schmidl şi cu adnotările noastre; lungimea totală: aproximativ 160 m.
v = mare masiv conic de gheaţă; u = masiv îngemănat în formă de cascadă; t = masiv din Biserică în formă de scurgere stalagmitică; r = lărgire a rimayei, avenul lui Schmidl.

Porţiunea superioară a avenului este supusă variaţiilor de temperatură datorate fie insolaţiei, fie vântului, pe când porţiunea inferioară este supusă îndeosebi influenţei maselor de gheaţă. În timpul verii, pe o pătură de aer foarte rece pluteşte o pătură de aer temperat, pătură mai mult sau mai puţin groasă, în funcţie de temperatura externă. Între cele două pături există o zonă de amestec prin difuziune, cu o înălţime pe care eu am estimat-o în 28 mai 1923 la cel mult 0,5 m.
Pe pereţii din pătrimea inferioară a avenului, vegetalele superioare lipsesc; frigul este prea intens şi probabil că lumina e prea slabă. Pe cele trei pătrimi superioare, fanerogamele sunt repartizate pe zone de înflorire mai mult sau mai puţin întârziată, de la buza deschiderii, unde nu se observă diferenţe apreciabile faţă de zona învecinată de la exterior, şi până la limita inferioară, în întârziere cu mai multe luni faţă de suprafaţă.
Plantele din aven sunt de regulă mai viguroase decât cele epigee, probabil fiindcă ele nu au de suferit de pe urma secetei. Peretele nordic este cel mai umed şi apa şiroieşte pe el în anotimpurile ploioase; un vast covor de muşchi specifici stâncilor inundate s-a format în zona rece, în timp ce deasupra, fanerogamele cunosc o dezvoltare deosebită.
Cu titlu informativ, dau lista fanerogamelor colectate de Borza (1918) în 6 şi 7 iulie.
În partea de sus: Rubus hirtus, Thalictrum pauciflorum, Thymus transilvanicus, Thymus montanus × subcitratus.
În interiorul avenului, aflate abia şa începutul înfloririi: Geranium phaenum, Arabis, alpina, Pulmonaria rubra, Carex silvatica, Luzula silvatica.
În plus, culese la coborâre: Doronicum austriacum, Cirsium erisithales, Valeriana tripteris, Lamium cupreum, Geum rivale, Chrysosplenium alternifolium, Myosotis scorpioides var. laxiflora, Veronica urticifolia, Circaea alpina, Carex paradoxa, Salix nigricans, Hieracium transilvanicum.
În 12 iunie 1922, vegetaţia era splendidă şi numeroase plante erau înflorite; păturile de aer rece ocupau cam jumătate din aven.
În 28 iunie 1922, aspectul vegetaţiei era acelaşi şi păturile de aer rece urcau de asemenea până spre mijlocul avenului. De data asta, limita superioară a zonei reci poate fi şi „văzută”, căci este marcată de o bandă circulară galbenă formată de numeroase exemplare de Doronicum columnae Ten., în plină perioadă de înflorire (Pl. I, fig. 1); această compozită îşi pierduse de mult florile în zona caldă. Regularitatea, dar şi îngustimea acestui brâu de Doronicum arată că înălţimea relativă ale celor două zone termice nu trebuie să sufere fluctuaţii prea mari în cursul verii.
Deasupra brâului galben înfloreau aceleaşi plante ca la suprafaţă, însă dedesubt înflorea o floră mai primăvăratică.
Am cules separat plantele înflorite din cele două zone; iată lista lor, întocmită potrivit determinărilor făcute cu multă amabilitate de colegul meu dl. profesor Borza.
Zona superioară caldă: Arabis alpina L., Dentaria glandulosa W. şi K., Geum rivale L., Stellaria nemorum L., Geranium robertianum L., Pulmonaria rubra Schott., Myosotis scorpioides L., Valeriana tripteris, L.
Zona inferioară rece: Arabis alpina L., Cardaminopsis arenosa (L.) Hay., var. dependens (Borb.) Jáv., Crysosplenium alternifolium L., f. ocandrum Br. Bl., Doronicum columne Ten., Luzula silavatica (Huds.) Gaud.
În 15 august 1921 am colectat toate fanerogamele în floare accesibile. Colegul meu dl. profesor A. Borza a avut bunăvoinţa să le determine, ceea ce îmi îngăduie să prezint următoarea listă:
Aconitum toxicum Rehb.?, Arabis alpina L., Cardaminopsis arenosa (L.) Hay. var. dependens (Borb.) Jáv., Geranium robertianum L., Hypericum hirsutum L., Veronica urticifolia Jacq., Melampyrum silvaticum L., Valeriana tripteris L., Scabiosa columbaria L. var pseudobanatica Schur., Doronicum columnae L.
Mă abţin să fac comentarii cu privire la aceste liste de plante, căci ele sunt prea incomplete ca să redea aspectul real ale florei de la Gheţar şi, în plus, ne lipsesc multe informaţii importante, precum compoziţia şi fenologia florei din împrejurimile Gheţarului, temperaturile şi fluctuaţiile termice din păturile de aer din aven etc.
În 5 octombrie 1921 nu mai era nicio floare, în afară de o Scabioasa violetă, probabil Scabioasa columbaria L. citată mai sus. Pe peretele nordic, acoperământul de muşchi şi fanerogame era tot verde şi luxuriant, ceea ce arată că prelingerile de apă sunt aici perene, chiar şi în acest an excepţional de secetos.
În dreapta intrării în peşteră se află un con mare de dărâmături (Pl. I, fig. 2), în întregime de piatră, fără mase de gheaţă sau de neveu intercalate dar cu fragmente de trunchiuri de arbori. Băştinaşii ne asigură că în acest loc exista o groapă care a fost umplută progresiv de aceste dărâmături.
La stânga intrării în peşteră se află un con mare de zăpadă (Pl. I, fig. 2) care, în 28 iunie 1923, an forate bogat în ninsori, acoperea complet ultima scară pe care se coboară şi alcătuia o pantă prelungită până sub boltă. Cu toate acestea, în 12 iunie 1922, după o iarnă foarte rece şi cu multe ninsori, cantitatea de zăpadă era cu mult mai mică, chiar dacă mai acoperea ultima scară, la fel ca la vizita noastră din 16 august 1921. Dar în 5 octombrie 1921, toată scara era descoperită iar grămada de zăpadă, redusă cam la o treime. S-ar putea deci ca această zăpadă să se topească în întregime, dacă nu în toţi anii, cel puţin în cei cu ninsori întârziate. De altfel, structura ei sugerează aceeaşi concluzie: stratele inferioare nu sunt transformate în neveu propriu-zis, aşa cum ar fi normal dacă ele ar persista timp de mulţi ani la rând.
Sala. Trecând pe sub bolta intrării (Pl. I, fig. 1) se pătrunde direct într-o sală circulară, cu un diametru de aprox. 47 m şi al cărei tavan în formă de cupolă se ridică la aprox. 19 m. Lumina zilei pătrunde până în fundul ei.
Tot planşeul Sălii este format din gheaţă, la fel ca în tot restul peşterii; nicăieri nu există vreun bloc de piatră care să străpungă această podea cristalină. Un mic lac, adânc de aprox. 20 cm, îşi are cuveta săpată exclusiv în gheaţă, chiar sub bolta de la intrare.
La stânga intrării, la o oarecare depărtare de pereţi, se află un masiv conic de gheaţă (fig. 1, v), de aproximativ 2 m înălţime şi tot atât de larg la bază. Un alt masiv, mai mare, format din două scurgeri stalagmitice îngemănate (fig. 1, U), este lipit de peretele din fund. Nici o altă formaţiune permanentă nu mai există în cuprinsul acestei săli.
La data vizitei lui Schmidl, în 1857, sala, lacul, masivele de gheaţă şi avenul aveau exact acelaşi aspect ca acum şi acelaşi lucru poate fi observat şi în celelalte sectoare ale peşterii. Aşadar, se pare că nici o schimbare nu a intervenit în cei 70 de ani care s-au scurs de-atunci, cu o singură excepţie. La stânga masivului conic, lângă perete, Schmidl semnalează o prăpastie (fig. 1, r) care apare pe hartă ca un orificiu clar delimitat. Apa rezultată din topire s-ar scurge prin acest puţ, pe care autorul l-a sondat cu o frânghie de 19 m fără să-i atingă fundul. După ce a plecat din regiune, brigadierul silvic H. Kulmer ar fi coborât, pe scări de lemn legate una de cealaltă, până la o adâncime de 76 m fără să vadă fundul. Însă Kulmer afirmă că a făcut şi alte observaţii, pe care Schmidl le relatează în felul următor: „Atât cât a putut el vedea în aceste condiţii, agăţat în aer pe scara ce se legăna, abisul se lărgeşte foarte mult în jos, şi anume în direcţia peşterii superioare (formând etajul ei inferior), care comunică şi cu un alt abis din sala amintită. H. Kulmer găseşte şi în acest abis pereţii acoperiţi cu gheaţă până jos şi este de părere că întregul strat dintre cele două etaje este format din gheaţă cu o grosime de peste 40 de stânjeni…” (So viel er unter diesen Umständen, an der schwankenden Leiter in der Luft hängend, sehen konnte, erweitert sich der Abgrund, nach unten zu, sehr bedeutenden und zwar in der Richtung der oberen Höhle, deren untere Etage er demnach bildet mit welcher ein anderer Abgrund in der letzen gleich erwähnenden Halle offenbar eben so kommuniziert. Die Wände fand H, Kulmer auch in dem Abgrunde bis hinab mit Eis überzogen, und ist der Anzischt, dass der ganze Boden zwischen beiden Etagen, also in einer Dicke von mehr als 40 Klft. aus Eis bestehe).
Vom discuta mai târziu aserţiunile lui Kulmer şi obiecţiile lui Schmidl; deocamdată, să constatăm doar că, dacă „prăpastia” există şi azi în acelaşi loc, ea nu are aspectul descris şi ilustrat de Schmidl. În fapt, urmând de la intrare peretele din stânga, între gheaţă şi peretele de calcar apare o fantă care se lărgeşte din ce în ce mai mult până în vecinătatea masivului conic; în această zonă, ea este mărginită de o treaptă care determină o coborâre bruscă şi notabilă a planşeului. Apoi fanta se îngustează progresiv până la masivul îngemănat din fundul sălii, care o umple în întregime, însă reapare de cealaltă parte şi poate fi urmată din nou, cu discontinuităţi restrânse, în tot lungul pereţilor din întreaga peşteră, mai mult sau mai puţin largă dar fără să depăşească 1-2 m. În mod vădit, avem de-a face cu o „rimaye”, adică cu un spaţiu gol care se formează întotdeauna între neveu sau gheaţă şi stâncă, aceasta din urmă fiind întotdeauna, dintr-un motiv sau altul, destul de caldă pentru a determina topirea gheţii. Dacă rimaya este foarte largă în spatele masivului conic, motivul rezidă în faptul că apa de topire se scurge pe aici, însă pot exista şi alte cauze, căci chestiunea e departe de a fi rezolvată. Oricum, această rimaye a putut fi mai strâmtă în 1857, locul semnalat de Schmidl a putut avea un aspect mai asemănător cu cel al unui abis care nu mai poate fi văzut astăzi, dar cert este că rymaia exista şi că autorul a interpretat greşit ceea ce a văzut. Tot atât de sigur este şi faptul că se poate sonda în abisul rimayei până la o adâncime foarte mare fără a atinge fundul; judecând după căderea pietrelor, o adâncime de 100 m şi chiar mai mult se numără printre lucrurile posibile. Pe plan (fig. 1), eu am reprezentat doar schematic extensia rimayei.
Pereţii şi tavanul Sălii, la fel ca în restul peşterii, sunt nuzi, lipsiţi de concreţiuni calcitice, însă în perioada de formare a gheţii, ei sunt acoperiţi de un soi de chiciură şi împodobiţi pe alocuri cu stalactite de gheaţă. Stânca pare lucioasă şi de un cenuşiu deschis, nuanţă ce se datorează unui strat subţire de argilă, probabil reziduu al disoluţiei lente a calcarului. Apa ce udă pereţii nu poate fi doar apă de percolaţie, ci de multe ori şi apă de condensare; în fapt, observaţiile noastre arată că atmosfera este saturată în vapori de apă iar formarea „chiciurii” dovedeşte de asemenea că procesul de condensare, observat atât de rar în peşterile obişnuite, trebuie să acţioneze frecvent în această gheţărie naturală.
Argila cenuşie este spălată de prelingerea şi picurarea apei; transportată astfel pe planşeu, ea acoperă cu un start foarte subţire suprafaţa gheţii „vechi” din toată peştera şi tapisează chiar şi fundul lacului de la intrare.
Galeria. În partea de nord a Sălii se află un mare portal, lat de aprox. 13 m, care dă acces într-o galerie lungă de aprox. 51 m şi care are la început o lăţime de 23 m şi o înălţime de aprox. 8 m, dar care se îngustează spre mijloc şi devine mai joasă. Sub portalul de la intrare se află o treaptă de aprox. 2 m, ceea ce face ca podeaua de gheaţă a Galeriei să fie situată mai jos decât cea a Sălii. La dreapta portalului, în tavanul Galeriei este excavată o cupolă foarte largă, în vârful căreia se deschide un horn prin care se vede lumina zilei. Prin acest horn cad în peşteră pietre şi trunchiuri de copaci, alcătuind o movilă mare de dărâmături. Pe aceeaşi cale se produce o picurare intensă care determină apariţia unor coloane de gheaţă la începutul primăverii şi, mai târziu, a mai multor bazine de apă.
Biserica. La capătul Galeriei, planşeul de gheaţă coboară printr-o săritoare foarte mult înclinată, ce determină o denivelare de aprox. 5 m şi dincolo de care se ajunge într-o sală rotundă, cu un diametru de aprox. 20 m şi prin care  peştera ia sfârşit. Această sală este împodobită cu coloane frumoase de gheaţă care au făcut faima Gheţarului; localnicii o numesc Biserica. Ea este şi zona cea mai întunecată, dar cum se află în prelungirea axei Galeriei şi a intrării în peşteră, pe tavanul ei ajung razele unei palide lumini ce produc un efect deosebit de frumos.
Schmidl a vizitat Gheţarul în septembrie şi iată rezumatul descrierii pe care o face Bisericii.
Pereţii nu sunt incrustaţi decât în parte şi tot parţial acoperiţi de gheaţă; de pe cornişe şi din boltă atârnă stalactite care sunt acoperite în întregime cu gheaţă, fapt pentru care ajung adesea la dimensiuni neobişnuit de mari.
În lungul treptelor săpate în panta de gheaţă de la intrare se află patru coloane de gheaţă de 2,9 până la 3,2 m înălţime, după care se aliniază douăsprezece coloane mai mici, apoi vine o mică vâlcea largă de aprox. 4 m şi dincolo de ea, un masiv de gheaţă mai mare pe care şi în jurul căruia se grupează şase stalagmite de gheaţă mari şi aprox. 50 mici. Aceste stalagmite au formă de măciucă, capătul lărgit este găurit în chip de găvan, deseori atât de adânc, încât în el se poate băga o mică lumânare (sic). Cea mai înaltă stalagmită (aprox. 3 m) se află în mijlocul grupului.
La dreapta şi deasupra acestui masiv există un al doilea masiv de gheaţă, mai compact, cu patru vârfuri dar de numai 1,3 m înălţime, iar deasupra acestui grup, peretele calcaros roşietic este acoperit cu fâşii de gheaţă transparentă, în parte desprinse de pe suportul lor.
La stânga se mai găsesc alte două masive cu măciuci de gheaţă în vârf. Podeaua de gheaţă a Bisericii coboară progresiv spre fund, unde se deschide un mic puţ ce comunică probabil cu abisul din Sala mare.
Această descriere al lui Schmidl se potriveşte foarte bine cu starea în care Biserica se află astăzi în lunile de toamnă; aşadar, este cert că, timp de 70 de ani, nicio schimbare esenţială nu a survenit atât în topografia peşterii, cât şi în dispunerea masivelor de gheaţă. Dar aşa cum vom vedea, această perenitate nu se datorează persistenţei „statice” a unor stări încremenite în imobilitate, ci evoluţiei „dinamice” a unor activităţi intense, care se reînnoiesc într-un ritm şi în forme asemănătoare.
*
*       *
Acum, când cunoaştem Gheţarul în diversele lui componente şi feluritele particularităţi de structură care îl caracterizează, putem să trecem la examinarea aprofundată a unor chestiuni legate de istoria lui şi care mi se par foarte interesante.
Coloanele şi stalagmitele de gheaţă (Pl. II, fig. II-IV). La fel ca stalagmitele calcaroase, aceste formaţiuni se datorează unei picurări perene. Apa de la suprafaţă absorbită de sol ajunge prin percolaţie până la tavanul peşterii unde, găsind o fisură, cade pe podea sub formă de picături mai mult sau mai puţin rare. Calea de picurare odată stabilită, persistă fără modificări apreciabile un timp foarte îndelungat. Se cunoaşte încetineala cu care se dezvoltă stalagmitele calcaroase şi nu se ignoră dimensiunile considerabile la care pot ajunge acest formaţiuni. De aici se deduce pe bună dreptate că picurarea trebuie să se facă în mod obligatoriu în acelaşi punct timp de secole, fără alte schimbări decât variaţii în viteza de cădere şi în concentraţia sărurilor dizolvate.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în tavanul Gheţarului. Căile de percolaţie şi de picurare funcţionează fără vreo schimbare notabilă probabil de câteva sute de ani, în orice caz de la vizita lui Schmidl; sub acest orificii de picurare, ca să spunem aşa, permanente, se formează din nou, mereu în acelaşi loc, aceleaşi coloane sau masive de gheaţă, însă mai mult sau mai puţin dezvoltate, după cum precipitaţiile din cursul anului au fost mai abundente în perioada de creştere. Vom vedea mai târziu că, toamna, coloanele se topesc parţial sau total, că se rup, se culcă pe planşeu sau sunt distruse pur şi simplu de vandalismul turiştilor; însă în anul următor, pe vechiul lor amplasament regăsim, grefate adesea pe resturile celor vechi, coloane noi care le înlocuiesc întru totul.
Aşa cum se întâmplă în cazul altor fenomene, şi în cel al coloanelor de gheaţă există o naştere, o viaţă şi o moarte, istorie al cărei studiu este întotdeauna interesant şi profitabil; dar înainte de a-mi rezuma observaţiile pe care le-am făcut în această privinţă, este absolut necesar să furnizez informaţii asupra structurii gheţii din stalagmite, de unde constatările care urmează.

Fig. 2. Secţiune schematică prin vârful unei coloane de gheaţă „etanşă”, în care se vede aspectul cupei apicale umplute cu apă (e), dispunerea stratelor de prisme şi a regiunii cilindrice centrale, transparente (v).

În 16 august 1921 (Pl. II), stalagmitele de gheaţă se aflau aproape în aceeaşi stare în care le-a văzut Schmidl în septembrie. Coloanele erau subcilindrice, majoritatea cu o tendinţă accentuată de a lua forma de măciucă. Aproape toate erau grupate în masivele descrise de Schmidl, adică două masive la intrarea în talveg, unul la dreapta şi altul la stânga, cu axa mare pe aceea linie perpendiculară pe talveg; ceva mai departe, un masiv mare la dreapta talvegului şi două la stânga lui, toate cu axa mare paralelă cu talvegul. În plus, câteva coloane izolat şi alte câteva în formă de ciuperci, cu pălăria groasă şi piciorul scurt.
Niciuna din aceste coloane nu se termina cu un vârf mai mult sau mai puţin conic, aşa cum se întâmplă în cazul stalagmitelor calcaroase; extremitatea lor era fie larg convexă, fie cel mai adesea uşor concavă, însă având întotdeauna o cavitate cu fund comic, cu pereţii rotunjiţi şi cu marginile îngustate şi curbate uşor spre interior (fig. 2, 5, x şi 8); adâncimea lor era foarte variabilă. În aceste „cupe apicale” cad picăturile desprinse din boltă; de altfel, aceste picături sunt şi cauza formării atât a coloanei, cât şi a cupei.
În pofida unei picurări destul de intense, toate cupele erau goale, căci apa care ajungea în ele se pierdea în masa coloanelor chiar dacă pereţii acestora erau „uscaţi”, lipsiţi de prelingeri pe toată înălţimea lor. Aşadar, gheaţa care formează coloanele nu este o gheaţă „obişnuită”, compactă şi impermeabilă; ea trebuie să aibă o structură specială care o face permeabilă şi absorbantă ca orice materie spongioasă, şi aşa se şi întâmplă în fapt.
Când se examinează cu atenţie suprafaţa stalagmitelor, se observă că ea nu este uniformă, ci ornată cu o reţea refringentă ale cărei linii ondulate, cu contur dublu, delimitează nişte „arii” transparente (Pl. IV şi fig. 3). Explicaţia acestui aspect se obţine cu uşurinţă dacă se topeşte încet o bucată din perete. Fiecare arie este baza unui cristal de gheaţă mai mult sau mai puţin conic, al cărui vârf este îndreptat spre centrul coloanei.
„Ariile”, sau bazele cristalelor, au margini mai mult sau mai ondulate, cu unghiuri mai mult sau mai puţin rotunjite; în realitate, considerate în ansamblul lor, aceste baze par să tindă spre (sau să provină din) forma hexagonală. S-ar părea că forma lor actuală rezultă din cutarea, prin compresie tangenţială, a unei structurii anterior hexagonale. Evident, ceea ce spun aici nu este decât o modalitate de a mă face înţeles cu mai multă uşurinţă şi nu părerea mea cu privire la modul lor de formare.
Ondulaţiile marginilor acestor baze au intrânduri sau ieşinduri de regulă larg rotunjite, însă de multe ori şi foarte ascuţite; acestor unghiuri le corespund, fireşte, cutele de pe feţele laterale ale cristalelor; rezultatul acestei dispuneri este un soi de „piramidă” foarte alungită, cu laturi foarte complicate, ale căror muchii corespund intrândurilor cristalelor vecine şi viceversa (fig. 3). Totul alcătuieşte o masă alcătuită din elemente orientate perfect şi articulate foarte solid, căci feţele cristalelor aflate în contact nu sunt sudate; între ele există un spaţiu în care se poate afla apă sau aer, după împrejurări. La începutul primăverii, când temperatura din peşteră e scăzută şi picurarea din boltă abundentă, intervalele dintre cristale sunt capilare şi pline cu apă ”interstiţială”. Peretele coloanei pare atunci transparent şi lipsit de structură; în plus, el e etanş, apa fiind reţinută în fante prin considerabila forţă a atracţiei capilare iar cupa apicală rămânând umplută cu apă, după cum vom vedea şi mai târziu.

Fig. 3. Figură schematică menită să ilustreze dispunerea şi articularea cristalelor de gheaţă în peretele coloanelor.

Dacă temperatura coboară la câteva grade sub zero, apa interstiţială îngheaţă şi gheaţa pare transformată într-o masă lipsită de structură, cu spărtura concoidală.
Toamna, temperatura din peşteră devine pozitivă, picurarea este redusă şi rezultatul e că „piramidele” încep să se topească la suprafaţa lor, intervalele dintre ele se lărgesc peste dimensiunile capilarelor, apa, spusă acum doar forţei gravitaţionale, se scurge şi este înlocuită cu aer, peretele coloanei nu mai este transparent, ci translucid albicios, şi şi-a pierdut complet etanşeitatea; cupa apicală este goală şi apa pe care o vărsăm în ea dispare ca într-un burete.
Când cupele apicale încep să se golească, adică atunci când etanşeitatea peretelui se reduce, la suprafaţa stalagmitelor devin imediat vizibile bazele îmbucate ale „piramidelor”; toamna, marginile lor formează mici şanţuri bine delimitate iar faţa liberă este uşor bombată.
Peretele tuturor stalagmitelor de gheaţă este format aşadar din aceste „piramide” cu grosimi foarte variabile şi care se dispun în două sau trei strate periferice şi concentrice, fiecare cu o grosime de aprox. 2 cm (fig. 4); pe restul unei coloane mari mi s-a părut că văd chiar patru straturi concentrice. Centru coloanei este format de asemenea din cristale, dar cu o structură piramidală mai puţin evidentă şi o dispunere neregulată, ne radiară.
Structura pe care am descris-o mai sus diferă în mare măsură, cel puţin în aparenţă, de celelalte structuri cunoscute ale apei îngheţate: gheaţa de stalactite, de râu, de gheţar, de banchiză, de zăpadă, de polei, de chiciură etc. Nu mai e nevoie să insist asupra interesului deosebit de mare pe care l-ar prezenta studierea ei amănunţită, cu toate mijloacele tehnice de care se dispune în momentul de faţă, de la formare şi în cursul tuturor transformărilor pe care le suferă.
Îmi propun să întreprind acest studiu în colaborare cu specialişti, căci astfel de cercetări implică prezenţa cristalografilor, a fizicienilor şi a chimiştilor, după ce casa Gheţarului va permite instalarea unui laborator temporar; până atunci, să vedem cum putem explica, în lumina faptelor cunoscute, fenomenele descrise mai sus.

Fig. 4. Secţiune schematică prin peretele unei coloane de gheaţă, în care se vede dispunerea a trei strate concentrice de prisme (x, y şi z), perfect orientate în jurul unui cilindru central v format din „granule” aglomerate la întâmplare.

Cristalele de gheaţă care formează coloanele sunt considerate de Peters ca fiind indivizi cristalini hexagonal-conici (hexagonal-konischen Individuen), or este imposibil ca astfel de cristale să reprezinte „piramide” adevărate, căci nu ar putea să formeze strate concentrice în pereţii care mărginesc forme cilindrice sau dilatate în măciuci, precum cele ale stalagmitelor; doar nişte geode mai mult sau mai puţin sferice pot fi alcătuite din piramide sau din elemente conice. De altfel, când apa îngheaţă „liber”, cristalele care apar sunt întotdeauna „prisme” hexagonale ale căror baze sunt paralele cu suprafaţa de congelare, sau altfel spus, a căror axă optică este perpendiculară pe această suprafaţă. Aceste „prisme” se comportă ca nişte indivizi unici, ca nişte cristale simple, dar, în realitate, ele rezultă din stivuirea unor plachete hexagonale subţiri, de dimensiuni variabile în sensul axei optice secundare, însă întotdeauna foarte reduse în direcţia axei optice principale, plachete ce constituite adevărata unitate cristalină a apei şi a căror prezenţă în „prisme” este decelată sub forma „striurilor Forel” atunci când, în împrejurări favorabile, marginile plachetelor formează creste refringente pe laturile prismelor.
Observaţiile sumare pe care le-am putut face în Gheţar confirmă datele expuse mai sus; gheaţa din coloane este formată nu din cristale piramidale, ci din cristale prismatice deformate, lungi de aprox. 2 cm. Baza „periferică” a acestor cristale este bine dezvoltată şi adesea foarte largă, însă baza „centrală” este mai mult sau mai puţin redusă, uneori atât de mult, încât cristalul pare să fie o piramidă. Acest aspect „piramidal” este cu atât mai pronunţat, cu cât curbura pereţilor este mai accentuată. În ce priveşte striurile Forel, ele sunt foarte vizibile toamna, pe cristalele mari în curs de topire.
Dacă se răceşte o soluţie diluată de clorură de sodiu, se formează cristale de gheaţă pură iar concentraţia „soluţiei mumă” creşte tot mai mult, aceasta rămânând lichidă până când răcirea ajunge la o anumită temperatură critică, a cărei valoare este de –22ºC pentru sarea de bucătărie, şi la o concentraţie care este de exact 23,5% NaCl şi 75,5% H2O. Apa de percolaţie din peşteri nu este pură; ea este o soluţie apoasă de NaCl, de diverse alte săruri minerale (îndeosebi calcice) şi de combinaţii organice (mai ales humice). Dacă cristalele ce compun coloanele sunt formate din apă aproape pură (plachete de H2O separate de pelicule de soluţie mumă extrem de diluată), lichidul interstiţial ce umple spaţiul capilar dintre prisme este o soluţie a cărei concentraţie trebuie să fie destul de mare; este deci foarte probabil că soluţia „interstiţială” rămâne în stare lichidă şi la temperaturi relativ scăzute.
Toate fenomenele pe care le-am descris, striurile Forel, variaţia în lărgime a interstiţiilor dintre cristale, permeabilitatea şi flexibilitatea gheţii din compunerea coloanelor şi alte caractere ce vor fi menţionate mai târziu se explică atât de simplu prin această structură (cristale de apă pură separate de un film de soluţie mai mult sau mai puţin concentrată), încât mi se pare inutil să mai insist pentru moment asupra acestui subiect.
Mai greu de explicat rămâne însă cum anume se organizează structura atât de regulată şi de ordonată a coloanelor, cum se înconjoară acea parte centrală, compusă din granule mari ne orientate, cu strate concentrice de cristale foarte precis orientate optic şi morfologic. Cum nu am observaţii suficiente în această privinţă, prefer să las întrebarea fără răspuns, alături de multe alte enigme pe care Gheţarul ni le oferă spre a fi rezolvate. Să spunem doar că este probabil ca procesul de creştere periferică să se facă prin suprapunerea unor plachete a căror lăţime creşte paralel cu creşterea în diametru a coloanelor. Structura regiunii centrale trebuie să se afle sub influenţa cupei apicale şi se formează prin schimbarea unei stări anterioare asemănătoare celei din zona periferică, schimbare ce nu începe decât după apariţia cupei. Însă chiar dacă presupunem că lucrurile se petrec astfel, nu avem soluţia dificilei enigme pe care o constituie formarea stratelor concentrice de aceeaşi grosime, toate compuse din cristale cu aceeaşi orientare şi aceeaşi lungime ca urmare fie a prezenţei unei pelicule fine de apă pe suprafaţa coloanelor, fie a îmbrăcării cu stalactite perfect cilindrice şi cu draperii de formă variate, constituite din gheaţă provenită din apa de prelingere sau de picurare, aşa cum se întâmplă întotdeauna în cazul coloanelor de mari dimensiuni. Să vorbim de remanieri moleculare, de cristalizări succesive etc. e uşor, dar astfel de motive pur verbale mi se par cu totul nesatisfăcătoare.
Să studiem acum evoluţia coloanelor sau stalagmitelor.
În 5 octombrie 1921, la cincizeci de zile după prima vizită pe care am făcut-o în acel an deosebit de secetos, coloanele s-au topit foarte mult; unele dintre ele, căzute pe planşeu, au pierdut cu siguranţă jumătate din înălţime. Toate au reţeaua superficială compusă din şanţuri şi foarte vizibilă, în vreme ce baza prismelor e clar bombată. Cristalele se desprind cu uşurinţă şi se vede limpede că intervalele dintre ele sunt umplute cu aer: doar spre baza coloanei apar incluziuni interstiţiale lichide.
Cupele terminale, în formă de conuri răsturnate sau de pâlnii fără tub, au suferit o transformare considerabilă; picurarea din boltă le-a găurit în centru, astfel că toate coloanele au în lungul axei mari un tub care le străbate până la bază (fig. 5). Acest tub central nu este un cilindru regulat, ci prezintă zone lărgite sau îngustate şi, din loc în loc, creste curbate în jos. Însă picurările reduse nu găuresc cupa, aşa cum se întâmplă în cazul stalagmitelor mici (fig. 5, x), grefate adesea pe cele mari.
Coloanele astfel subţiate şi găurite la mijloc sfârşesc prin a se culca fără să se rupă. Bucăţi alungite din pereţii lor se „îndoaie” fără să se crape, cu un scârţâit foarte caracteristic. Se întâmplă uneori ca unele coloane să se culce pe vecinele lor şi să se sudeze de ele. După cum vom vedea, în felul acesta iau naştere „masivele” sau acele „apofize” orizontale care unesc două coloane şi a căror formare nici nu poate fi explicată la prima vedere.
În masivele din stânga intrării în talveg, o coloană mare se culcase peste vecina ei; să luăm notă de acest fapt, căci vom vedea ce s-a petrecut în anul următor.
La fel ca la prima vizită şi în pofida topirii accentuate a coloanelor (până la mai mult de jumătate), numărul de forme în măciucă îl depăşea cu mult pe cel al formelor neregulat cilindrice. Stalagmitele joase şi groase în formă de ciupercă nu şi-au schimbat forma şi doar foarte puţin dimensiunile.
În 12 iunie 1922, aspectul stalagmitelor de gheaţă este mult schimbat (Pl. III, fig. 6). Să menţionăm mai întâi că sub hornul de la intrarea în Galerie se află acum un grup de stalagmite de gheaţă care au exact aceeaşi formă şi structură ca stalagmitele din Biserică, însă mult mai mici, de numai 20 până la 80 cm. Ele s-au format fie pe dărâmături, fie pe trunchiurile de copaci; în acest ultim caz, ramura este acoperită cu un înveliş de gheaţă pe care e sudată coloana. Acest coloane iau naştere la fel ca celelalte, în perioada de formare, însă se topesc foarte repede, dispărând complet înainte de începutul verii.

Fig. 5. Forma tipică pe care o iau coloanele de gheaţă în timpul toamnei, spre sfârşitul perioadei de topire (5 X 1921). z = cupă apicală transformată în pâlnie şi prelungită cu un tub ce ajunge până la baza coloanei; x = stalagmită mică grefată pe cea mare şi a cărei cupă apicală a fost transformată de asemenea în pâlnie, însă lipsită de tub.

Coloanele din Biserică s-au refăcut pe vechile lor amplasamente, însă unele au rămas mici în vreme ce altele au ajuns la dimensiuni considerabile. Masivele au crescut mult în volum, dar forma şi structura lor au rămas aceleaşi.
Coloanele principale, cele care s-au înălţat pe locul vechilor coloane mari, sunt foarte înalte, până la 3 m şi chiar mai mult. Însă există şi stalagmite mici pe care nu le văzusem anul trecut; s-ar putea ca ele să dispară foarte devreme ori să nu se formeze în anii secetoşii. În fapt, trebuie să existe sisteme de picurare care funcţionează cu un minim de presiune hidrostatică, deci în toţi anii, şi altele care devin succesiv active odată cu creşterea acestei presiuni, deci în mod neregulat şi nu anual.
Coloana care anul trecut se culcase, fără să se rupă, peste trunchiul pe jumătate topit al unei coloane învecinate, formând astfel un fel de „bancă”, există şi acum (fig. 6), însă pe cele două capete ale „băncii” se înalţă acum două coloane noi, apărute în acel an şi care le înlocuiesc riguros pe cele vechi fiindcă trunchiul lor se sprijină pe exact aceleaşi vechi socluri; una dintre ele ajunge până la o înălţime de 2,5 m. Sub coloana care s-a culcat anul trecut atârnă stalactite de gheaţă transparentă şi lipsită de o structură vizibilă.
Dar nu toate coloanele mari reprezintă neoformaţii, căci unele sunt „restaurări”; pe vestigii de stalagmite din 1921 rămase în picioare au crescut coloanele din 1922. În orice caz, coloanele noi sau cele restaurate sunt cu atât mai apropiate de forma de măciucă, cu cât sunt mai înalte.
În plus, ele sunt transparente ca sticla, lăsând să se vadă prin masa lor flacăra lumânării Acum ştim de ce: interstiţiile dintre cristale sunt umplute cu apă. Structura pereţilor este invizibilă, însă e de-ajuns să topim un mic fragment ca să vedem apărând obişnuitele prisme. Se înţelege de la sine că aceste coloane nu au tub central, dar cupa lor apicală este goală, ceea ce arată că procesul de lărgire a interstiţiilor dintre cristale se face deja simţit şi că prin masa lor are loc un început de percolaţie.

Fig. 6. Două coloane de tip „iunie 1922”, formate pe resturile celor care le-au precedat în 1921. A = coloană din 1922, mai scurtă, formată pe vârful coloanei B din 1921 culcate peste ceea ce rămăsese din coloana A 1921; B = coloană 1922, mai mare, fixată pe curbura predecesoarei ei B 1921, însă exact pe verticala bazei acesteia.

Ultima mea vizită datează din 28 iunie 1923 (Pl. III, fig. 5). Cu toate că a fost mai tardivă decât cea din anul anterior, ea mi-a îngăduit să constat stadii mai timpurii din punct de vedere al evoluţiei gheţii în peşteră. Iarna fusese foarte bogată în ninsori şi primăvara a întârziat mult, urmarea fiind că peştera a rămas mai mult timp rece şi mult mai umedă.
În Biserică, toate formaţiunile de gheaţă pe care le cunoşteam se află în locurile lor obişnuite, dar ce schimbare în aspectul pe care îl au acum! În loc să aibă forma de „sfeşnic” ca în august 1921 sau de măciucă simetrică ca în iunie 1922, coloanele au forma unor „spectre” drapate; ele sunt foarte masive, cu suprafaţa neregulată şi absolut asimetrice, toate vârfurile lor fiind înclinate în aceeaşi parte, cea orientată spre intrarea în peşteră.
Reproduc o schiţă a masivului din stânga intrării în talvegul median (fig. 7), aşa cum arăta ea în 1923. S-ar părea că această figură reprezintă ceva cu totul diferit de fig. 6, însă coloanele marcate cu A şi B în cele două figuri sunt aceleaşi. Cât priveşte „banca”, adică coloana culcată din 1921, ea este acoperită în întregime de felurite formaţiuni de gheaţă şi face corp comun cu masivul, dar i-am putut recunoaşte cu uşurinţă conturul puternic estompat.
Aceasta ne îngăduie să înţelegem cum se formează şi cum evoluează „masivele” şi coloanele care le acoperă, sau cel puţin una din posibilităţile de formare şi evoluţie, căci nu putem exclude a priori eventualitate unor modalităţi diferite. Oricum, vizita din 1923 mi-a furnizat alte indicaţii, a căror expunere o pot scurta folosindu-mă de schiţe (fig. 7 la 9 şi Pl. III).
Formele „spectrale” A şi B sunt cele mai caracteristice pentru coloanele mari şi pentru masive; forma bondoacă (fig. 8) este cea pe care o iau de bornele izolate crescute între masive, formele C la F şi cea din fig. 9 sunt galbe din faza de „tinereţe” a stalagmitelor, care pot să se oprească în acest stadiu dacă picurarea încetează, însă care au mari şanse să dispară repede în perioada de topire.
Micile stalagmite de la C la F sunt simetrice. Cele mai scunde (D la F) sunt complet transparente şi pereţii lor nu prezintă nicio structură, ceea ce în mod cert nu este decât o simplă aparenţă.

Fig. 7. Regiunea mediană a masivului (din stânga intrării în talveg) reprezentat pe fotografia din planşa III, figura 5. Coloanele A şi B au forma „spectrală” caracteristică pentru anul 1923, la începutul perioadei de topire (28 VI 1923). A şi B 1923 s-au format pe resturile precursoarelor lor A şi B 1922 (fig. 6).
E, F, D şi C sunt stalagmite care, din cauza dimensiunilor mici, se topesc complet toamna, dar care reprezintă, în ordinea enumerată, stadii succesive în formarea şi creşterea stalagmitelor.

Seria E, F şi D arată cum începe formarea coloanelor, cel puţin cum se desfăşoară una din modalităţile de edificare dacă există mai multe, ceea ce a priori este posibil. Începutul îl reprezintă o mică bornă ovoidă (E) care, de îndată ce a devenit destul de groasă, serveşte ca suport pentru un al doilea „ou” (F), mai larg decât primul. Apoi se formează un al treilea (D), care îl depăşeşte şi el în diametru pe precedentul şi aşa mai departe. Coloana creşte astfel în înălţime şi se apropie tot mai mult de forma de măciucă. Pe marginea porţiunilor umflate, care se află deci în surplombă, se formează stalactite care lărgesc baza coloanei şi o acoperă din ce în ce mai mult, însă în mod neregulat, în funcţie de panta pe care se scurge la un moment dat apa ce cade din boltă. Borna din fig. 8 reprezintă o stare avansată a acestui stadiu, căci ea este înzestrată deja cu o cupă apicală şi are o formă ce tinde spre cea „spectrală”.
Prin urmare, nu este greu să ne explicăm aspectul şi asimetria formei „spectrale”, care este o formă generată de o picurare foarte abundentă; ceea ce îmi explic mai puţin este motivul pentru care toate stalagmitele spectrale au extremitatea înclinată în aceeaşi direcţie, care este cea în care se află intrarea în peşteră. Am spune că aceste vârfuri sunt „atrase de lumină” căci, după cum am văzut, un fascicul de lumină palidă pătrunde de afară până în fundul Bisericii. Bineînţeles că ceea ce spun nu este decât o simplă metaforă; stricta orientare a asimetriei trebuie să aibă alte cauze pe care, pentru moment, nu le întrevăd decât sub formă de ipoteze lipsite de dovezi, astfel că mă abţin să le expun.

Fig. 8. Stalagmită izolată, scurtă şi groasă (ciupercă), formată sub o picurarea abundentă ce cade de la o înălţime foarte mare şi evident constituită în cea mai mare parte a sa prin îngroşare cu numeroase stalactite. Aceste „ciuperci” erau foarte voluminoase în 28 iunie 1923 şi singurele prevăzute cu cupă apicală; în august şi mai ales în octombrie 1921, ele era foarte involuate.

Fig. 9. Stalagmită tânără cu trei umflături. v = zonă lărgită cu structură aparentă (suprafaţă şagrinată); u = zonă îngustată transparentă; t = calote interne de gheaţă cu bule.

O coloană „tânără”, cu mai multe porțiuni ovoide suprapuse dar încă lipsită de cupă apicală, are un aspect pe care am încercat să-l redau printr-o schiţă (fig. 9). Vârful şi zonele umflate lasă să se vadă structura gheţii, adică ariile neregulat hexagonale pe care le cunoaştem foarte bine şi care demonstrează că peretele este deja alcătuit din prisme dispuse concentric; suprafaţa acestor porţiuni umflate pare aşadar fin şagrinată.
Între aceste zone umflate cu structură aparentă se află porţiuni îngustate perfect transparente, dar dacă suprafaţa lor este luminată în mod potrivit, vedem că ea este de asemenea şagrinată. În fapt, aceste zone transparente au aceeaşi structură ca celelalte, dar interstiţiile din ele sunt umplute cu apă, în vreme ce în zonele cu structură aparentă, apa începe să se evaporeze în partea periferică a interstiţiilor.
Prin gheaţa transparentă din zonele îngustate se zăresc un fel de calote conice formate dintr-o gheaţă albă plină de bule (fig. 9, x), ce are aspectul gheţii din întreaga masă a coloanelor mari; acestea din urmă nu au zone hialine.
De îndată ce o stalagmită ajunge la o anumită mărime, în ea apare o diferenţă; în zonele lărgite, interstiţiile devin supracapilare şi se golesc, dar în partea centrală apar zone de gheaţă cu bule care vor sfârşi prin a se uni, alcătuind o masă continuă în axa coloanelor de mari dimensiuni.
Cupele apicale se formează numai când stalagmita este mare şi vârful ei a crescut în diametru, adică atunci când au dobândit cât de cât forma de măciucă; stalagmitele mici, cu vârf oval şi chiar şi cele mari cu aspect „spectral” sunt lipsite de cupe.
În această ultimă vizită din 1923, cupele nu erau goale ca în vizitele precedente; toate erau umplute pe jumătate cu apă. Conturul lor era eliptic iar forma pe care o aveau este înfăţişată în fig. 2. Marginile erau surplombate iar peretele forma în zona lui mediană un unghi proeminent, al cărui vârf corespundea cu nivelul apei; fundul era plat şi perfect orizontal.
Dacă structura gheţii era foarte vizibilă în pereţii cupei, gheaţa care îi alcătuia fundul era, dimpotrivă, perfect transparentă, căci era îmbibată cu apă. Zona centrală a stalagmitei era ocupată de un cilindru transparent, cu suprafaţa net delimitată pe toată înălţimea coloanei.
Stalactitele şi crustele de gheaţă. Sunt formaţiuni foarte efemere; în august şi octombrie 1921 nu am văzut niciuna. În 12 iunie 1922, din tavanul sălii mari atârnau numeroase stalactite, izolate sau în grupuri, şi multe altele zăceau pe podea, căci topirea era foarte intensă. În 28 iunie 1923, în acelaşi locuri ca în anul trecut atârnau din nou stalactite, însă de dimensiuni mult mai mari.
Structura acestor stalactite nu se deosebeşte de cea a stalactitelor care se formează iarna la exterior, pe marginea acoperişurilor.
Peretele din fundul Bisericii era lipsit complet gheaţă în august şi octombrie 1921, însă în iunie 1922 şi 1923 era tapisat în întregime cu cruste de gheaţă mai mult sau mai puţin groase; nu am observat decât în acest loc astfel de învelişuri largi de gheaţă.
Masivele şi gheaţa de pe planşeu. Există trei masive de gheaţă care merită să fie menţionate: în Sala cea mare, masivul conic din stânga şi cel îngemănat din fund, iar în Biserică, masivul în formă de scurgere stalagmitică de lângă peretele din dreapta (fig. 1, v, u şi t). Aceste masive sunt permanente, însă ele cresc la începutul anului şi se micşorează toamna fără să-şi schimbe forma, căci aceste vicisitudini nu afectează decât stratele superficiale. Am menţionat deja că Schmidl le-a văzut în 1857 aşa cum arată şi astăzi şi cu dimensiuni asemănătoare.
Am spus că tot planşeul din peşteră este format în întregime din gheaţă compactă şi dintr-o singură „curgere”, gheaţă ce umple Sala cu o pătură orizontală; această pătură se continuă cu o săritoare de 2 m în Galerie, pe care o umple de asemenea, formând un planşeu neted dar uşor înclinat spre fund, şi care, printr-o pantă foarte înclinată, cu o denivelare de peste 5 m, se întinde şi în Biserică, unde formează din nou întreg planşeul. Această dispunere a planşeului se prezintă şi azi aşa cum a văzut-o Schmidl, iar faptul este cu adevărat extraordinar. Profilul unui gheţar depinde de profilul albiei în care se află, iar dacă el rămâne constant pe o perioadă îndelungată de timp, motivul este că accidentele din profil se refac în permanenţă mai mult sau mai puţin asemănătoare, căci gheţarul curge, însă gheaţa din Gheţar nu curge şi este foarte groasă. Pe de altă parte, ea pare sustrasă complet variaţiilor climatice actuale, care sunt foarte ample. Trebuie aşadar să conchidem că accidentele invariabile din profilul planşeului se datorează unor „cauze istorice” şi că ele sunt la adăpost de influenţele exercitate de „cauzele actuale”, într-un cuvânt, că avem de-a face cu o gheaţă fosilă şi aceasta este concluzia la care ne va conduce urmarea acestui studiu.
Oricum, în august şi octombrie 1921, masivele şi planşeul arătau ca fiind formate exclusiv din gheaţă „veche”, adică dintr-o gheaţă cenuşie, translucidă dar nu transparentă, cu bule, alcătuită din granule sau cristale asemănătoare cu cele care formează pereţii coloanelor dar mai neregulate, de dimensiuni mai variate şi mai puţin alungite.
Întreg planşeul este acoperit cu o pătură continuă, subţire, de argilă cenuşie amestecată pe alocuri cu resturi vegetale; această pătură se subţiază spre fundul peşterii, dar acoperă şi suprafaţa masivelor, fundul lacurilor şi al bălţilor. Am văzut că această argilă este un reziduu al disoluţiei calcarului din pereţi de către apa de percolaţie şi mai ales de condensare; vom reveni mai târziu asupra acestei probleme. Să mai reamintim că planşeul de gheaţă nu atinge pereţii decât în câteva locuri, acolo unde s-au format scurgeri ori masive de gheaţă; oriunde în altă parte, există o rimaye mai mult sau mai puţin largă.
Această descrierea pe care tocmai am făcut-o nu corespunde exact decât stării în care peştera se află toamna. La începutul anului şi imediat după perioada de formare a gheţii, se constată elemente noi şi deosebit de interesante.
În 12 iunie 1922, masivele au crescut în volum fără să-şi schimbe forma, peretele din fundul Bisericii, nud în timpul toamnei, e acoperit cu o carapace de gheaţă şi rimaya e mai îngustă pe toată lungimea ei.
În toată peştera, planşeul este acoperit cu un strat de gheaţă transparentă precum sticla, de 8-10 cm grosime şi care nu dezvăluie nicio structură aparentă. Examinată de aproape, ea se aseamănă cu gheaţa care se formează la suprafaţa bălţilor de la exterior, însă e mai pură, fără bule sau alte impurităţi; de altfel, studiul ei rămâne să fie făcut altcândva. Acest strat continuu este mai gros în Sală decât în Galerie şi încă şi mai subţire pe planşeul Bisericii; el acoperă şi masivele şi este cauza acelei creşteri în volum pe care am menţionat-o.
Suprafaţa gheţii „tinere” este udată de un strat foarte subţire de apă lichidă. Prin transparenţa ei se zăreşte stratul de argilă cenuşie, întins împreună cu tot soiul de resturi pe suprafaţa gheţii vechi; am recunoscut în el chiar şi una din cutiile de protecţie a tuburilor pe care o pierdusem cu u an în urmă.
În 28 iunie 1923, era clar că prelingerile de apă din peşteră au fost mai abundente decât în anul precedent. Masivele mi se par şi mai voluminoase, peretele din fundul Bisericii este acoperit complet cu gheaţă, însă rimaya pare să aibă aceeaşi lărgime ca în anul precedent sau doar puţin mai mică. Cu deosebire în Sala cea mare, stratul de gheaţă „tânără” este mai dezvoltat, căci măsoară 10-15 cm în grosime; pe marea pantă de la intrarea în Biserică, el continuă să fie subţire. În Sala cea mare, pe alocuri, suprafaţa gheţii tinere este perforată de „gururi” (fig. 10) adânci de 1 sau 2 cm, cu fundul plat şi marginile larg rotunjite şi teşite; la suprafaţa gheţii, aceste margini formează o reţea cu ochiuri vag hexagonale sau pentagonale. În general, gururile sunt pline cu apă; de altfel, aproape tot planşeul este acoperit cu un strat de apă mai mult sau mai puţin gros.
Se înţelege de la sine că această gheaţă tânără este tot atât de transparentă precum cea observată cu un an în urmă. Prin ea zăresc în gheaţa veche o crăpătură largă de 2 cm, crăpătură care porneşte din Sala mare şi se întinde până departe în Galerie; deasupra ei, gheaţa tânără formează un strat perfect continuu, ceea ce înseamnă că ea a apărut după perioada de topire, căci nu-mi amintesc s-o fi văzut în anul precedent.
Din ceea ce precede rezultă că, an de an, peste gheaţa veche cenuşie acoperită cu argilă se formează un strat de gheaţă tânără transparentă; toamna, această gheaţă tânără dispare complet, aşa cum dispar şi stalactitele de gheaţă, acoperământul de gheaţă de pe peretele din fund şi majoritatea coloanelor. Apa de topire se scurge prin rimaye, lărgind-o mai ales în porţiunile mai înclinate, însă marginea rimayei se reface în fiecare primăvară.
În istoria Gheţarului, gheaţa tânără nu are decât o existenţă efemeră şi un rol periodic, în vreme ce gheaţa cenuşie persistă invariabil sau, ca să fiu prudent, fără modificări apreciabile. Este cert că, timp de 70 de ani, corpurile masivelor constituite din gheaţă cenuşie nu şi-au schimbat nici forma şi nici dimensiunile; de asemenea, nivelul planşeului de gheaţă a rămas cu siguranţă invariabil şi asta nu pentru că el s-ar reface în fiecare an la aceeaşi înălţime, ci pentru că gheaţa cenuşie care îl constituie nu s-a topit.

Fig. 10. Structura gheţii tinere anuale care acoperă primăvara planşeul de gheaţă veche al Sălii mari. P = plan schematic al „gururilor” care împodobesc suprafaţa. C = secţiune schematică prin planşeu. u = strat transparent de gheaţă tânără, cu gururile sale; n = strat subţire de argilă şi resturi; v = gheaţă veche formată din granule cristaline.

Prin urmare, în Gheţarul de la Scărişoara s-a păstrat o masă enormă de gheaţă, sustrasă distrugerii prin acţiunea agenţilor externi; am deci dreptul s-o numesc gheaţă „veche”; vom vedea mai târziu că acest calificativ este mai justificat decât s-ar crede.
Lacul de la intrare. În 16 august 1921, acest lac, a cărei cuvetă este săpată în întregime în gheaţă şi pe care Schmidl l-a descris la rândul lui, avea o adâncime de 20 cm. Fundul era acoperit cu argila cenuşie care acoperă peste tot gheaţa veche şi, în plus, cu pietre şi diverse resturi vegetale. Nu am observat nicio faună macroscopică, însă fundul şi resturile vegetale erau verzi datorită unei abundente vegetaţii de alge inferioare.
Aceeaşi stare în 5 decembrie 1921: temperatura apei era de 0,8ºC.
În 12 iunie 1922, lacul îşi sporise suprafaţa şi îşi micşorase adâncimea într-un mod foarte deosebit. Masa de apă pe care o găsisem lichidă în octombrie 1921, precum şi fundul argilos şi vegetaţia de alge erau complet înghețate. Printr-un strat de gheaţă de 10-15 cm se zărea clar mâlul cenuşiu şi resturile acoperite de vegetaţia perfect verde şi cu siguranţă încă vie. Deasupra vechiului lac, complet îngheţat, se întindea un strat de apă de 5-6 cm grosime, lipsit de vegetaţie şi în care nu se aflau decât nişte foarte mici oligochete şi nematode.
În 28 iunie 1923, lacul era în starea descrisă mai sus, însă îngheţat în mai mare măsură; la suprafaţa lui nu mai era decât un strat subţire de apă lichidă.
Chiciura şi argila cenuşie. Pereţii calcaroşi ai Sălii mari şi ai Galeriei par să fie cenuşii şi lucioşi; pe ei nu se vede nici urmă de fiinţă vie şi aspectul lor se deosebeşte foarte mult de cel pe care îl prezintă pereţii din peşterile obişnuite. Pereţii strălucesc pentru că sunt umezi, însă această umezeală nu se datorează apei care se prelinge de obicei pe pereţii peşterilor; ea este produsă un strat continuu şi foarte subţire de argilă cenuşie îmbibată cu apă. Nu există niciun dubiu că aceste argilă nu este altceva decât rezidiul disoluţie rocii calcaroase, însă faptul că ea formează un strat umed, continuu şi uniform nu poate fi încă explicat, căci prelingerea nu are niciodată, şi nici nu poate avea, acest caracter de uniformitate şi continuitate în tot cuprinsul unei peşteri atât de mari.
Cred că am găsit această explicaţie în fenomenul de condensare, rar în peşterile obişnuite, dar ca să spun aşa, normal în Gheţar. Mai întâi, atmosfera din Gheţar trebuie să fie saturată în permanenţă în vapori de apă; în 16 august 1921, am măsurat o umiditate relativă de 100% (termometru uscat, 0,8ºC, termometru umed, 0,8ºC *) şi în 5 octombrie 1921, de 98% (termometru uscat, 0,8ºC şi termometru umed, 0,7ºC). Apoi, în 28 iunie 1923, toţi pereţii, de jos până sus, erau acoperiţi cu o chiciură formată din mici cristale masive şi având o grosime de 3-4 mm. Această chiciură cade pe planşeu, unde se depune într-un strat subţire, alb ca zăpada.
Pentru ca chiciura să se poată forma, este nevoie de o atmosferă cu o temperatură mai mică de 0ºC, foarte umedă şi care să conţină în suspensie picături foarte fine de apă în stare de supratopire; aceste condiţii, cerute de teoria astăzi admisă (şi poate puţin simplistă) de formare a chiciurii, sunt întrunite în Gheţar la începutul anului. Oricum, este vorba de un fenomen de „condensare” la contactul cu pereţii; apa provine din atmosferă şi nu din rocă şi se înţelege că această condensare poate să apară uniform şi pe toţi pereţii peşterii.
Ne putem întreba dacă chiciura este cu adevărat singura sursă a umezelii de pe pereţi şi, în acest caz, de ce stratul de argilă nu se usucă în timpul verii, când temperatura din peşteră e pozitivă şi chiciura nu se mai poate forma. În absenţa unor observaţii precise, la această întrebare nu se poate da un răspuns sigur, însă cred că se poate propune drept răspuns, mai întâi că atmosfera din Gheţar este saturată în vapori de apă în tot cursul anului şi că, în consecinţă, dacă o evaporare este totuşi posibilă, ea trebuie să fie foarte lentă. Apoi, cred că o condensare pe pereţi, dar în formă lichidă, poate să aibă loc şi atunci când în peşteră e prea cald ca să se depună chiciură. În unele peşteri, am observat în vecinătate intrării suprafeţe mari de pereţi complet uscate, însă acoperite uniform cu mici picături de apă; rămurele sau fluturi agăţaţi pe aceşti pereţi erau acoperiţi de asemenea cu astfel de picături. Fără riscul de a greşi, aici era vorba de un fenomen de condensare şi nu de prelingere. Împrejurările în care se desfăşoară fenomenul nu au fost studiate, însă e probabil că această condensare lichidă se produce în mod regulat în Gheţar, şi că ea întreţine în aşa măsură umezeala pereţilor, încât apa ajunge să se prelingă şi să răspândească astfel argila cenuşie în toată peştera.
Temperatura. Din păcate, nu dispun decât de puţine date termometrice. În 15 august 1921, aerul din fundul Bisericii avea 1,2ºC; în 16 august 1921, aerul din fundul avenului avea 1,2ºC iar cel din fundul Bisericii, 0,8ºC; în 5 octombrie 1921, în fundul Bisericii, aerul avea 0,8ºC, în vreme ce apa dintr-o baltă avea 0,3ºC, dar cea din lacul de la intrare, 0,8ºC; în 12 iunie 1922, aerul din fundul Bisericii avea 0,7ºC iar sub bolta de la intrarea în peşteră, 1,2ºC; în 28 iunie 1923, temperatura aerului din fundul Bisericii oscila între 0,1 şi 0,2ºC.
În pofida numărului mic de măsurători, din ele se pot deduce câteva constatări interesante.
Temperatura din Gheţar, la fel ca cea din toate peşterile, este variabilă, însă amplitudinea variaţiilor între iunie şi octombrie este redusă, de aproximativ 1ºC. Din iunie şi până în octombrie, temperatura este constant pozitivă şi se menţine la aproximativ + 1ºC. Ea trebuie să rămână la această valoare atâta vreme cât temperatura de la exterior nu coboară mai jos; când aerul de la exterior devine mai rece, el se scurge în mod obligatoriu prin aven, înlocuind aerul mai cald din peşteră. Acesta este felul în care trebuie să fie interpretate temperaturile măsurate în octombrie. Temperatura hibernală influenţează direct şi imediat temperatura din Gheţar, însă această influenţă încetează de îndată ce temperatura minimă de la exterior depăşeşte +1ºC.
Ceea ce se întâmplă cu lacul este cu adevărat remarcabil. Apa aflată în această cuvetă de gheaţă are 0,8ºC, fapt care nu trebuie să ne mire din moment ce, vara, soarele poate să încălzească direct argila şi impurităţile aflate pe fundul ei. Dar cum se face că lacul nu se adânceşte prin topirea gheţii vechi din care este formată cuveta? S-ar putea crede că adâncimea lui creşte în cursul verii, dar revine iarna la nivelul anterior, însă am văzut mai sus că lucrurile nu se petrec în felul acesta. Fundul propriu-zis, cel care e acoperit cu argilă şi care se află cu aproximativ 20 cm mai jos decât planşeul Sălii, acest fund se menţine la aceeaşi înălţime. Dacă nu ar fi aşa, în fundul lacului ar trebui să se găsească o stratificaţie de strate de gheaţă în alternanţă cu strate de argilă, or nu se constată aşa ceva. Prin urmare, cu lacul se întâmplă ceea ce se întâmplă şi cu tot planşeul peşterii: pe fundul cuvetei săpată în gheaţa veche şi invariabilă, iarna se formează un strat de gheaţă tânără care se topeşte vara.
Fauna şi flora. Se înţelege de la sine că, în porţiunea sa subterană, Gheţarul prezintă condiţii neprielnice de existenţă. Din cauza startului umed care îi acoperă şi a frecvenţei chiciurii, pereţii nu sunt locuibili şi planşeul cu atât mai puţin. Cu toate acestea, pe fragmentele lemnoase am găsit ciuperci, iar pe peretele din fundul Bisericii care, aşa cum am văzut, are un regim special, am găsit păianjeni şi subspecia de gândaci Pholeuon proserpinae glaciale Jeann. destul de abundentă. Evident, aceste animale sunt de negăsit când habitatul lor e tapisat cu gheaţă, însă toamna, când peretele este dezgolit, coleopterele se deplasează cu o încetineală neobişnuită pe acele porţiuni ale peretelui care sunt acoperite cu argilă roşietică; în fapt, pe un asemenea perete sunt prelingeri de apă şi roca este corodată, la fel ca pereţii din peşterile obişnuite. S-a întâmplat chiar să vedem Pholeuon deplasându-se pe gheaţă, căci temperatura scăzută, dar numai cu condiţia ca ea să nu fie tot timpul negativă, nu împiedecă colonizarea şi constituirea unor faune şi flore speciale.
Nu ştiu ce se întâmplă cu animalele în timpul îngheţului, adică din noiembrie şi până în mai, nici cum se desfăşoară dezvoltarea lor, nici unde se găsesc larvele. Ar fi deosebit de interesant ca dezvoltarea lor să fie studiată îndeaproape şi tot atât de interesantă ar fi biologia vegetalelor şi animalelor inferioare care populează lacul de la intrare.
Nu am văzut lilieci în peşteră. Schmidl pretinde că „sala de la intrare serveşte şi azi ca loc de adăpost pentru aceste animale” (Die Vorhalle dient allerdings noch jetzt diesen Thieren zum Aufenthalte). El afirmă că a găsit oseminte de lilieci în argila aflată în rimaya din Biserică, fapt pe care îl explică prin existenţa unor indivizi rătăciţi şi morţi aici, „doar dacă Gheţarul nu ar fi fost o peşteră cu concreţiuni calcitice, deci şi un adăpost pentru chiroptere înainte de apariţia formaţiunilor de gheaţă perenă (außer es wäre eine Tropfsteingrotte und als solche des Aufenthalt von Chiropteren gewesen, ehe die dauernde Eisbildung begann). Aşa cum îmi imaginez eu istoria Gheţarului, această ipoteză ne trimite în perioade geologice foarte îndepărtate şi osemintele cu pricina, de altfel ne determinate, ar putea să nu aparţină unor specii actuale.
Vorbe goale şi ipoteze. Schmidl e de părere că gheaţa începe să se topească în august, ceea ce este cu totul greşit din moment ce temperatura din peşteră devine pozitivă încă din iunie. Când afară nu mai îngheaţă, interiorul peşterii trebuie să se încălzească repede în contact cu pereţii, care sunt relativ subţiri şi se află în mod cert la o temperatură de cel puţin 6 sau 7ºC (temperatura normală a peşterilor din zonă). Prin urmare, gheaţa începe să se topească probabil în aprilie şi cu siguranţă în mai.
Schmidl afirmă că localnicii i-au spus următoarele:
1. Iarna, nivelul apei din peşteră ajunge la înălţimea mormanului de zăpadă de pe fundul avenului, iar în unii ani poate să urce chiar şi dincolo de acest nivel.
Acest lucru nu poate fi adevărat, căci atunci rimayele ar trebui să fie pline de gheaţă tânără iar Biserica umplută şi ea, presupunere absurdă date fiind dispoziţia şi aspectul peşteri şi a gheţurilor pe care le adăposteşte. Şi apoi, de unde ar proveni enorma cantitate de apă de care ar fi nevoie pentru aşa ceva? De altfel, băştinaşii nu mi-au confirmat câtuşi de puţin aceste născociri.
2. Gheaţa se formează primăvara.
În general, gheaţa din gheţăriile naturale se formează primăvara, căci acesta este anotimpul în care temperatura din astfel de cavităţi este încă negativă iar apa începe să se prelingă fiindcă zăpezile de la suprafaţă se află în plin dezgheţ. Deci ceea ce i s-a afirmat lui Schmidl este probabil, însă rămâne o simplă ipoteză din moment ce i s-a spus şi că:
3. Peştera nu este accesibilă decât din luna iunie.
Aserţiunile lui Schmidl provin de la alţii, căci el nu cunoştea limba vorbită de cei care ar fi putut să-l informeze cel mai bine.
Eu am discutat îndelung despre Gheţar cu moţii care trăiesc prin împrejurimi şi, în afară o amuzantă colecţie de poveşti şi de legende, am notat următoarele afirmaţii care mi se par demne de încredere.
În iernile cu ninsori abundente, în aven se acumulează cantităţi mari de zăpadă, dar fără a-l umple niciodată; intrarea în peşteră rămâne liberă în permanenţă şi în întregime, iar prin ea se vede că zăpada nu ajunge până în Sală. Peştera nu este frecventată în timpul iernii nu pentru că ar fi inaccesibilă, ci de teama avalanşelor. Peştera nu este niciodată inundată cu adevărat, lacul îşi sporeşte mai mult sau mai puţin întinderea şi apa acoperă uneori aproape tot planşeul Sălii, dar există întotdeauna posibilitatea ca înconjurul ei să se facă pe uscat.
Am văzut că brigadierul silvic Kulmer, care pretinde că a coborât până la o adâncime de 75 m în partea lărgită a rimayei din Sala mare, estimează la 76 m grosimea gheţii. Schmidl spune că a măsurat această adâncime în rimaya din Biserică şi a găsit că ea are între 0,63 şi 1,26 m pe laturi şi până la 3,16 m în „puţuri”. El nu crede în cifrele indicate de Kulmer cu privire la grosimea planşeului de gheaţă, dar nu precizează care sunt motivele acestui scepticism.
Într-un cuvânt, nu avem nicio dată certă cu privire la cantitatea de gheaţă veche pe care Gheţarul o adăposteşte în flancurile sale. Ar trebuie să se facă sondaje sau să se coboare în „abisul” din Sala mare, însă acestea sunt operaţii foarte costisitoare, care impun o pregătire serioasă şi un utilaj voluminos; intenţionez, totuşi, să le întreprind când voi avea mijloacele necesare. Este şi singura modalitate de a verifica aserţiunea lui Kulmer că, sub un planşeu al Sălii mari de 76 m grosime există un etaj inferior format dintr-o sală „goală”, dispoziţie cu totul neverosimilă şi care nu poate fi împăcată cu ceea ce astăzi se ştie precis cu privire la Gheţar. Pentru ca o cavitate „goală” atât de mare să poată exista la fund, ar trebui ca apa de şiroire şi aerul rece să găsească o cale prin care să pătrundă cu uşurinţă, dar în acest caz nu ar mai putea fi vorba de nicio „gheţărie”. Este probabil ca aserţiunea lui Kulmer să se sprijine pe o interpretare greşită a ceea ce a văzut în condiţii deosebit de grele. El a coborât în porţiunea lărgită a unei rimaye continue imaginându-şi că explorează un „puţ” şi trebuie să fi luat drept sală zona ei inferioară, poate lărgită. În orice caz, este neîndoielnic că grosimea gheţii vechi trebuie să fie considerabilă, de ordinul a câtorva zeci de metri, îndeosebi în Sala mare.
Localnicii pretind cu toţii că „apele” din Gheţar se varsă în râul Gârda Seacă, în locul numit Coteţul Dobreştilor, printr-un grup de resurgenţe ce vor fi descrise în Biospeologica (Enumerarea peşterilor vizitate, seria a 7-a) şi care se află cu aproximativ 400 m mai jos. Această aserţiune nu se bazează pe deducţii „topografice”; după cum am văzut, Gheţarul este situat în vârful versantului stâng al văii Gârda Seacă şi „izvoarele” de la Dobreşti se află altitudinal sub el, la nivelul râului.
Credinţa băştinaşilor nu este justificată. Mai întâi, din ceea ce ştim cu certitudine, „apele” din Gheţar nu reprezintă un volum suficient de mare ca să alimenteze marile izvoare de la Dobreşti. Aceste ape trebuie să se filtreze, să percoleze şi nu să curgă, căci altfel nu ar mai fi gheaţă; nu este nevoie ca o gheţărie să fie cuprinsă într-o peşteră impermeabilă, însă trebuie ca fundul să nu poată comunica uşor cu exteriorul, prin căi larg deschise. În sfârşit, temperatura măsurată în trei din exurgenţele de la Dobreşti este de 7,2, 7,7 şi 7,8ºC, ceea ce exclude orice provenienţă directă din apele de topire ale Gheţarului; această temperatură este temperatura obişnuită a masivelor calcaroase din regiune. Dacă există cu adevărat un „izvor” alimentat de Gheţar, el trebuie căutat printre exurgenţele din împrejurimi care au o temperatură anormal de scăzută, dacă bineînţeles există aşa ceva. Pe de altă parte, se poate foarte bine ca „apele” din Gheţar să se evacueze simplu prin percolaţie şi să se amestece cu infiltraţiile de la suprafaţă, ajungând încetul cu încetul la temperatura masivului şi adăugându-se la debitul unor izvoare astăzi nereperate, poate chiar cele de la Dobreşti.
Topografia regiunii nu ne îngăduie să explicăm poziţia geografică şi structura Gheţarului; această peşteră este cu siguranţă fosilă, martor al unei vechi morfologii foarte diferite de cea actuală. Nu ştiu când a avut loc faza principală de excavare, însă în orice caz, înainte de săparea văilor tinere care brăzdează astăzi platoul Scărişoara.
În plus, cred că nu numai cavitatea este foarte veche, ci şi conţinutul ei; cred într-adevăr că gheaţa cenuşie care formează planşeul peşterii nu este actuală, ci fosilă.
Observaţiile mele sunt sumare, o admit, însă cred că ele sunt suficiente pentru a face foarte probabilă următoarea concluzie: toate schimbările care se observă în peşteră în cursul unui an se petrec cu apa de infiltraţie anuală şi derivatele ei, însă blocul masiv de gheaţă veche este ferit de variaţii. Acest mod atât de curios de „funcţionare” a peşterii depinde de climat şi, pentru ca în ciclul actual să apară modificări, mai întâi ar trebui să se schimbe climatul. Dacă climatul actual nu poate explica prezenţa în Gheţarul de la Scărişoara a masei de gheaţă cenuşie, motivul este că această gheaţă reprezintă produsul unui climat anterior, în care gheţurile acopereau în regiune suprafeţe foarte mari.
Mi se pare că opinia mea este rezonabilă, însă nu o exprim decât ca o ipoteză de lucru ce merită să fie verificată.
Închei aici această notă nu pentru că nu mai am şi alte poveşti pe care să le discut, alte ipoteze pe care să le expun şi chiar şi alte fapte inedite pe care să le prezint, ci pentru că socotesc că scopul pe care mi l-am propus este atins. Cred că am demonstrat marele interes ştiinţific pe care îl prezintă Gheţarul de la Scărişoara. Fără să mai pun la socoteală descifrarea pasionantelor enigme pe care le prezintă istoria Gheţarului, numeroase probleme care privesc toate ramurile istoriei naturale ar putea fi aprofundate cu acest prilej, prin observaţii periodice sau continue şi prin organizarea unor experienţe. Pentru astfel de cercetări, peşterile oferă facilităţi deosebite, fiindcă sunt spaţii terestre care pot fi închise cu uşurinţă pentru inoportuni şi locuri „adăpostite” în mod natural care pot fi transformate uşor în „laboratoare”. Faptul este cu atât mai remarcabil cu cât, în afară de câteva încercări timide care au eşuat, peşterile nu au fost niciodată amenajate cu adevărat în acest scop, pentru care par să fie, totuşi, atât de potrivite.
Trezind aşadar interesul meteorologilor, cristalografilor, fizicienilor, geologilor, fiziologilor, biologilor etc. faţă de Gheţar, fără a-l mai pune la socoteală pe cel al turiştilor luminaţi, cred că voi avea concursul influenţei lor ca să termin construirea casei de locuit despre care am vorbit la începutul acestei lucrări, precum şi colaborarea lor pentru studiul ştiinţific, serios şi continuu al interesantelor fenomene care se desfăşoară în această peşteră şi al multiplelor enigme ascunse în adâncurile ei.

Autori citaţi

1918 – Borza Al., Gheţarul de la Scărişoara. Convorbiri ştiinţifice, Orăştie, anul II, nr. 8-9, 7pp.
1861 – Peters K. F., Geologische und mineralogische Studien aus dem südöstlichen Ungarn, insbesondere aus der Umgegend von Rézbánya. Sitzungs-Ber. Akad. Wiss. Wien, Math.-Naturwiss. Klasse, Bd. 43, Abt. 1, p. 385-463, 2 hărţi.
1863 – Schmidl A. A., Das Bihar-Gebirge an der Grenze von Ungarn und Siebenbürgen. Wien, Verl. Förster und Bartelmus, 442 pp., 6 fig., 4 hărţi şi profile.

Planşa I

Figura 1. Intrarea în peşteră, văzută de pe peretele opus şi de la jumătatea avenului. La stânga, în planul din faţă, Doronicum columnae în floarea şi tufe de Luzula silvatica. La dreapta, pereţi cu prelingeri de apă acoperiţi de muşchi. În spate, sub boltă, „lacul” umplut cu resturi vegetale şi minerale (foto Jeannel, 15 VIII 1921).

Figura 2. Fundul avenului văzut din Sală. La stânga, con de dărâmături; în planul din faţă, sub boltă, „lacul” (foto Jeannel, 15 VIII 1921.

Planşa II

Figura 3. Biserica. Masiv mare de gheaţă situat în stânga intrării în talveg, în perioadă de topire (august). Coloanele în formă de măciucă sunt topite pe jumătate şi resturile lor sunt împrăştiate pe planşeul acoperit în întregime de un strat subţire de argilă (foto Jeannel 15 VIII 1921).

Figura 4. Biserica. Masiv mare de gheaţă situat în dreapta intrării în talveg, în perioada de topire (august). În planul din faţă, un şir de borne în formă de ciupercă. În spate, la stânga, două coloane îngemănate, tubulare, cu mari cupe apicale în formă de pâlnie (foto Racoviţă, 15 VIII 1921).

Planşa III

Figura 5. Biserica. Masiv mare de gheaţă situat în stânga intrării în talveg, la începutul perioadei de topire (iulie). Coloanele mari au forma „spectrală”, cele mici sunt moniliforme; în spate, stalagmite „tinere” cu una, două sau trei umflături (foto Racoviţă, 28 VI 1923).

Figura 6. Biserica. Masiv de gheaţă situat în dreapta talvegului, în capătul din aval, în perioadă de formare (mai). Coloanele sunt transparente iar stalagmitele „tinere”, numeroase (foto Jeannel, 30 V 1922).

Planşa IV

Figura 7. Biserica. Stalagmită în formă de ciupercă, îngroşată de stalagmite, aflată în perioadă de topire (august); pe suprafaţa ei se remarcă „ariile buclate”, adică bazele periferice ale prismelor din care este alcătuit peretele (foto Racoviţă, 15 VIII 1921).

Figura. 8. Biserica. Baza unui masiv la începutul perioadei de topire. În planul din faţă, gheaţă veche care prezintă o suprafaţă cu „arii buclate” bine individualizate; în spate, o stalagmită tânără cu două umflături (foto Jeannel, 30 mai 1922).

* Referinţă la cele două termometre existente într-un psihrometru cu aspiraţie forţată, instrument clasic folosit în măsurarea umidităţii relative.

Traducere: Gheorghe Racoviţă