INSTITUTUL DE SPEOLOGIE DIN CLUJ

şi

Consideraţii generale asupra importanţei, rolului şi organizării

institutelor de cercetări ştiinţifice

(Primul raport al direcţiunii – Perioada 1920-1924)

de

E. G. Racoviţă

___

I. Introducere istorică

Începând din 1920, la Universitatea din Cluj există un institut de cercetări consacrat acelei istorii naturale care poartă numele de speologie.
De ce are el acest caracter? De ce poartă acest nume? Iată întrebări la care mi se pare oportun să răspund în acest raport, care este cel dintâi, înainte de a descrie organizarea Institutului şi de a prezenta activitatea lui. Mi se pare de asemenea că cel mai bun mijloc de a mă achita de această sarcină este de a relata pur şi simplu cum s-au petrecut lucrurile, să fac, ca să spun aşa, „istoricul” acestei ctitorii ştiinţifice, chiar admiţând că, în stadiul în care se află ea, procedeul poate părea pretenţios; dacă popoarele fericite nu au istorie, instituţiile ştiinţifice incomplet organizate sunt în aceeaşi situaţie, dar din motive cu totul diferite.
Nu insist asupra evenimentelor care, în 1919, au eliberat Transilvania de milenara dominaţie străină. Ajunge să constat că, în luna mai a aceluiaşi an, comitetul revoluţionar transilvănean denumit Consiliul Dirigent a intrat „paşnic” în posesia universităţii. Insist asupra cuvântului „paşnic” deoarece el reprezintă realitatea faptelor şi, mai ales, starea de spirit a membrilor acestui consiliu.
În adevăr, şi acest lucru este în onoarea lui, Consiliul a propus personalului universitar maghiar să-şi păstreze funcţiile, prerogativele şi situaţiile, dar cu condiţia legitimă, logică şi indispensabilă de a depune jurământul de credinţă faţă de noul regim. Toţi profesorii şi aproape tot personalul ştiinţific universitar maghiar au refuzat acest jurământ şi, în consecinţă, şi-au manifestat răspicat şi categoric refuzul de a continua să-i servească pe posesorii de drept ai Transilvaniei. Că din această constatare a faptelor care s-au petrecut în mai 1919 nu se poate desprinde nici blam şi nici chiar reproşuri la adresa personalului didactic al vechii universităţi se înţelege de la sine, dar că aceste evenimente au putut servi ca pretext de calomniere a guvernului revoluţionar de atunci este cu adevărat revoltător; în realitate, nu există decât puţine exemple de asemenea generozitate faţă de nişte duri asupritori precum cea arătată cu această ocazie de oamenii de acţiune transilvăneni care au asigurat, în acea vreme, greaua şi periculoasa sarcină de a-şi reorganiza ţara eliberată.
În mai 1919, Consiliul Dirigent a intrat deci în posesia unei mari universităţi, lipsite cu desăvârşire de personal didactic; o situaţie extrem de stânjenitoare căci, în principiu, o universitate nu pare să se poată improviza. Şi totuşi, ea s-a improvizat în condiţii excelente, graţie tocmai spiritului „revoluţionar”[1] şi întreprinzător care îi anima pe membrii Consiliului Dirigent.
A fost numit un comisar investit cu puteri depline, dl. Sextil Puşcariu, profesor la Universitatea din Cernăuţi, iar pentru recrutarea personalului universitar fost constituită o comisie aleasă printre savanţii români cei mai calificaţi.
Fireşte, această comisie s-a adresat mai întâi universităţilor din Iaşi şi Bucureşti, obţinând concursul câtorva profesori titulari dar mai ales pe cel al unor profesori suplinitori şi conferenţiari. A completat acest personal cu câţiva specialişti cunoscuţi care nu făcea parte din corpul didactic şi cu câţiva tineri savanţi francezi. Dar comisia s-a adresat şi unor oameni de ştiinţă români stabiliţi în străinătate.
Acest ultim titlu este cel sub care dl. Puşcariu mi-a oferit, în numele comisiei, catedra de zoologie şi direcţiunea Institutului Zoologic, printr-o scrisoare datând din 27 iunie 1919 şi din care iată câteva pasaje:
În urma refuzului profesorilor maghiari de a depune jurământul de credinţă, Consiliul Dirigent de la Sibiu a luat în stăpânire Universitatea din Cluj, cuprinzând toate clădirile, bibliotecile, laboratoarele şi clinicile ei, majoritatea foarte bine organizate, şi a hotărât să deschidă la Cluj, odată cu anul şcolar 1919-1920, Universitatea românească din Transilvania.
Ne-am dat cu toţii seama că «românizarea» unei universităţi nu este uşoară în împrejurările actuale, mai ales atunci când această universitate, chiar dacă nu avea un mare renume, avea totuşi o frumoasă tradiţie şi număra printre profesorii ei câţiva savanţi de incontestabilă valoare.
Dorinţa noastră este de a crea la Cluj nu numai un focar de ştiinţă, ci şi de a pune de la bun început în lumină noua universitate românească, cu ajutorul unora dintre savanţii noştri cei mai merituoşi, cunoscuţi în străinătate ca stâlpi ai ştiinţei.
Veţi înţelege deci, onorate coleg, de ce vin în calitate de comisar general, însărcinat de Consiliul Dirigent de la Sibiu cu reorganizarea Universităţii din Cluj, să vă rog să acceptaţi catedra de zoologie a Universităţii din Cluj. Ştiu că, în situaţia dumneavoastră, a vă propune să vă stabiliţi în Transilvania înseamnă a vă cere un sacrificiu; cu toate acestea, nu mă îndoiesc că rugămintea noastră nu poate să nu facă să vibreze acea fibră din inima dumneavoastră care, în clipele deosebite pe care le trăim, ne impune ofranda oricărui sacrificiu pentru marea cauză a românismului.
Aveţi cu siguranţă ştiinţă de existenţa la Cluj a Institutului lui Apáthy* care, mai mult decât oricare alt institut al ex-universităţii maghiare, este cunoscut, pe bună dreptate, şi în străinătate. Ca succesor al lui Apáthy, noi dorim să avem un savant a cărui reputaţie s-o depăşească chiar pe cea a predecesorului său şi am vrea ca din acest frumos institut să iasă lucrări şi mai meritorii decât în vremea ungurilor”.
Dacă simplul sentiment al datoriei mă îndemna să accept această onorabilă propunere, acelaşi sentiment de datorie faţă de naţiune şi de responsabilitate faţă de tineretul român a fost cel care, chibzuind mai bine, m-a îndemnat să refuz. Ajuns la o vârstă când este greu să-ţi schimbi aptitudinile, mă vedeam silit să debutez într-o activitate didactică pe care nu o practicasem niciodată şi, în consecinţă, să abandonez timp de mai mulţi ani de solicitantă pregătire tocmai calea cercetărilor fundamentale pe care aş fi putut aduce serviciu cu atât mai consistente, cu cât puteam folosi o experienţă deja îndelungată.
Într-o scrisoare datată din 9 iulie 1919, formulam deci refuzul meu în termenii care rezultă din următoarele pasajele:
Sunt foarte flatat de oferta pe care binevoiţi să mi-o faceţi şi întru totul conştient de importanţa unei organizări cât mai bune cu putinţă a Universităţii din Cluj. Dar, tocmai pentru că îmi dau seama de această importanţă, mă simt obligat, spre marele meu regret, să nu accept măgulitoarea dumneavoastră propunere.
Profesia mea nu este de a fi «profesor»; nu am ţinut niciodată lecţii de zoologie clasică pentru a pregăti elevi în vederea licenţei sau a altor examene elementare. Specialitatea mea este dirijarea lucrărilor de cercetare, administrarea institutelor de istorie naturală şi explorările oceanografice ori terestre.
Astfel de funcţii am îndeplinit până acum şi acestea sunt specializările în care mă simt competent.
Sunt un om deja în vârstă; nu mai pot conta decât pe puţini ani de activitate ştiinţifică. Nu cred că, schimbându-mi acum specializarea, aş putea obţine un rezultat mulţumitor, atât pentru Universitatea din Cluj, cât şi pentru desăvârşirea lucrărilor personale pe care le-am întreprins.
Explorările mele m-au costat suferinţe cronice, încât starea mea de sănătate lasă de dorit. Nu mă mai pot bizui pe energia şi puterea de muncă necesare pentru a îndeplini rolul activ şi militant pe care doriţi să mi-l încredinţaţi.
Aceste fapte vă vor convinge că nu bunăvoinţa este aceea care îmi lipseşte, ci forţa şi, de asemenea, convingerea că aş putea ocupa în mod util postul de onoare pe care mi-l propuneţi.
Dacă răspunsul meu ar fi ajuns la o „administraţie” cu tradiţii împietrite de decenii, ar fi fost înregistrat cu grijă, înzestrat aşa cum se cuvine cu ştampile rituale şi depus în arhive, însoţit de avizele, rapoartele şi referinţele prescrise de rânduielile birocratice. Şi totul ar fi fost îngropat pe vecie!
Dar el a ajuns la un consiliu director revoluţionar, iar cei care l-au discutat au fost oameni de „acţiune” şi nu de „formă”. Ceea ce a rezultat din dezbaterile lor este prezentat în scrisoarea următoare:
Consiliul Dirigent Român
Resortul Cultelor şi al Instrucţiunii publice
No. 12072 – 1919
Secţia IV

Sibiu, 1 septembrie 1919

Domnule Racoviţă,
Comisia de organizare a Universităţii din Cluj, formată din profesori ai Universităţilor din Bucureşti, Iaşi, Cernăuţi şi Cluj, a hotărât cu unanimitate de voturi că trebuie să fiţi invitat din nou să ne acordaţi concursul pentru organizarea noii Universităţi din Transilvania.
Răspunsul pe care l-aţi adresat comisarului nostru general atunci când v-a propus catedra de zoologie la Cluj ne deschide totuşi perspective favorabile; dacă o catedră, având mai cu seamă drept obiect pregătirea unor profesori pentru învăţământul secundar, nu corespunde domeniilor în care lucraţi, direcţiunea unui institut de cercetări ştiinţifice şi pregătirea unor lucrări originale ar putea să vă îndemne să părăsiţi Franţa, cel puţin temporar, pentru a da patriei întregite care vă cheamă inestimabilul dumneavoastră ajutor.
În fapt, Institutul lui Apáthy pe care l-am preluat este dotat atât de bine, încât în el s-ar putea înfiinţa, pe lângă cursurile de zoologie şi anatomie comparată încredinţate dlui. I. Scriban, o pepinieră de viitori savanţi şi cercetători ştiinţifici care vor demonstra lumii că poporul nostru are nu numai dorinţa, ci şi aptitudinile de a se număra printre naţiunile civilizate din Europa.
Iertaţi-ne deci, dle. Racoviţă, dacă ne reînnoim acest apel la concursul dumneavoastră şi dacă insistăm să reveniţi asupra deciziei luate şi a modalităţii care ne este oferită de a înlocui renumele lui Apáthy la Cluj cu un nume şi mai ilustru.
Comisiunea universitară a fost de părere să fie creată pentru dumneavoastră, la Facultatea de Ştiinţe din Cluj, catedra pe care o veţi aprecia ca fiind cea mai convenabilă şi în serviciul căreia nu veţi avea obligaţii profesorale în sensul dat în mod obişnuit acestui cuvânt, ci doar acelea de îndrumător în cercetările ştiinţifice.
Primiţi, vă rog, dle. Racoviţă, asigurarea înaltei mele consideraţii.
Pentru şeful de Resort,
Dr. V. Ghibu
Secretar general”
Această nouă propunere înlătura toate scrupulele mele legitime; nu numai că era de datoria mea elementară să accept, ci ea îmi împlinea dorinţele cele mai vii. Autoritatea competentă declara: îmi asum întreaga responsabilitate să te aleg; este rândul tău să-ţi asumi întreaga responsabilitate în alegerea instituţiei şi a modului ei de organizare.
Nu am ezitat nicio clipă să-mi asum această responsabilitate. Şi cu toate acestea, la vârsta mea şi cu îndatoririle familiale, trebuia să încep o viaţă nouă pentru mine şi ai mei.
Dar cum să ezit? Dintr-o îndelungată carieră consacrată cercetărilor şi meditaţiilor asupra înlănţuirii fenomenelor, dintr-un lung şir de erori, de redresări, de recăderi şi de reveniri pe calea adevărului, se nasc în fiecare om care studiază ştiinţificeşte natura concepţii teoretice şi moduri de a privi care se condensează în programe şi proiecte, „castele în Spania” de intelect la care visează fiecare om de ştiinţă.
Mi se propunea, cu generozitate şi comunicativă încredere, să-mi clădesc castelul nu „în Spania”, ci la Cluj, din trainice pietre cioplite; sunt prea mediteranean pentru ca un atât de strălucitor miraj să nu mă fi umplut de entuziasm, şi m-am avântat cu ochii închişi în aventură!
Acum, după ce am trecut prin multe greutăţi, atât fireşti şi inevitabile, cât şi artificiale, birocratice şi inutile, entuziasmul meu nu este mai mic, dar este mai potolit; el este dublat de răbdare şi de un anumit fatalism pe care frecventarea autorităţilor administrative îl impune acelor oameni întreprinzători pe care Statul ajunge să-i aibă în serviciul său. Iar dacă mai cred, ca la început, în înfăptuirea operei, la modalităţile acestei realizări adaug factorul „timp”, pe care îl eliminam la început cu prea multă uşurinţă.
Aşadar, eram ferm hotărât să accept dar, ca să las Guvernului şi Universităţii întreaga libertate de a-şi schimba părerea în urma unor informări mai largi cu privire la program şi la mijloacele de realizare, i-am dat acestei acceptări următoarea formă condiţională:
Banyuls-sur-Mer
27 IX 1919
Domnule Comisar,
Primesc scrisoarea din luna septembrie Nr. 12072/1919, Secţia IV, prin care binevoiţi a-mi aduce la cunoştinţă hotărârea Comisiei pentru reorganizarea Universităţii din Cluj şi dorinţa dumneavoastră de a-mi încredinţa o catedră nouă la această Universitate.
Sunt foarte mişcat de insistenţa dumneavoastră, precum şi de cea a colegilor mei universitari, şi simt din tot sufletul cât de onorabile sunt ele pentru mine. Vă rog deci să primiţi asigurarea viilor mele sentimente de gratitudine.
Prin numirea dlui. Scriban la catedra de zoologie şi prin propunerea dumneavoastră dispare unul din inconvenientele semnalate în scrisoarea mea; rămân însă celelalte obiecţii pe care le-am expus şi alte câteva pe care nu le-am menţionat.
După părerea mea, problema care trebuie rezolvată poate fi rezumată în felul următor: ce soi de instituţie trebuie creată, sub ce direcţiune, cu ce personal şi cu ce mijloace trebuie să fie ea înzestrată pentru a fi nu numai un factor de cultură românească, ci şi un centru de atracţie pentru studenţii şi savanţii străini, cel puţin în aceeaşi măsură în care a fost serviciul histologic al lui Apáthy.
Cred că discutarea acestei chestiuni, foarte serioase şi complexe, nu se poate face cu uşurinţă în scris. Fără o examinare atentă, nici dumneavoastră nu puteţi lua o hotărâre, nici eu nu pot să-mi asum o atât de grea responsabilitate. Sunt necesare deliberări verbale, precum şi investigaţii întreprinse la faţa locului.
Sper să pot pleca în cursul lunii octombrie la Bucureşti şi Iaşi, unde am de rânduit afaceri personale. Dacă mă autorizaţi, mă voi prezenta ministrului dumneavoastră la Sibiu; de asemenea, mă voi putea duce la Cluj ca să mă consult cu profesorii universitari de-acolo. În acelaşi timp, voi putea cere părerea prietenilor mei biologi români. Numai după această documentare concretă voi putea să mă pronunţ în deplină cunoştinţă de cauză şi să-mi dau seama dacă pot sau nu să-mi asum greaua responsabilitate pe care doriţi să mi-o încredinţaţi. Dacă voi dobândi convingerea că voi putea răspunde cu adevărat aşteptărilor universităţii transilvănene, voi veni din nou la Sibiu ca să vă expun proiectul amănunţit de reorganizare a Institutului”.
În noiembrie 1919, am avut la Paris câteva întrevederi cu dl. dr. Vaida-Voievod, unul din conducătorii transilvăneni care au creat Consiliul Dirigent şi, pe atunci, preşedinte al Consiliului de Miniştri al României Mari.
Dl. dr. Vaida mi-a promis concursul guvernului general şi, entuziast om de acţiune, a ştiut să-mi insufle avânt şi încredere. Am plecat deci din Paris ca să-mi încep investigaţiile preliminare într-o stare de euforie care nu a fost câtuşi de puţin schimbată, ci dimpotrivă, de ceea ce am văzut pe viu. În mijlocul inexprimabilei dezordini lăsate de război în toate mecanismele sociale şi în funcţionarea tuturor serviciilor administrative, am fost puternic impresionat să constat ardoarea şi entuziasmul reconfortant care îi anima pe viitori mei colegi de la Universitatea din Cluj, pe conducătorii transilvăneni, pe şeful Resortului Cultelor, dl. dr. Branişte, şi pe înalţii funcţionari care îl secondau. De altfel, nici nu-i putem considera funcţionari pe acei oameni de acţiune, iviţi dintr-o revoluţie, care realizau mai întâi ceea ce trebuia să fie făcut de urgenţă sau ceea ce socoteau că e folositor, cu riscul de a găsi mai apoi formele administrative necesare regularizării conturilor şi a înscrisurilor.
În această ambianţă de entuziasm realizator şi renovator a fost aşternut în grabă pe hârtie, în 13 decembrie 1919, un raport amănunţit care conţinea proiectul de creare a Institutului de Speologie. Raportul acesta a fost scris deci curente calamo** şi, în redactarea lui, acest fapt se face simţit în forma şi alcătuirea lui, dar fondul este rodul unor îndelungate cugetări şi experienţe. De altfel, proiectul a fost prezentat verbal discipolului, prietenului şi colaboratorului meu din prima clipă a întreprinderii Biospeologica, René Jeannel, care m-a asigurat de concursul său efectiv, precum şi prietenilor şi colegilor mei naturalişti români: Antipa, Bujor, Cantacuzino, Leon, Mrazec, Voinov, care l-au aprobat cu toţii. Antipa mi-a dat sfaturi preţioase desprinse din marea sa experienţă administrativă şi m-a ajutat să redactez proiectul legii de creare a Institutului.
Remis în 14 decembrie 1919 Resortului Cultelor şi Instrucţiunii publice din Cluj, raportul meu a fost transmis cu avizele favorabile Consiliului Dirigent, care l-a aprobat în şedinţa sa din 17 decembrie şi a doua zi semnam un contract cu şeful de Resort, dl. Branişte, împuternicit s-o facă.
Am fost însărcinat să duc aceste documente la Bucureşti pentru a fi aprobate de guvernul general. Colegul meu Borcea, ministru al Instrucţiunii publice, a dispus ca formalităţile necesare să fie îndeplinite fără întârziere iar dl. dr. Vaida-Voievod, preşedintele Consiliului, şi-a depus semnătura, asigurându-mă încă o dată de tot sprijinul său.
Maiestate Sa Regele, care se interesa în mod deosebite de toate chestiunile legate de învăţământ şi de cultura generală, care prezidează efectiv Academia Română şi alte mari societăţi ştiinţifice, s-a pronunţat favorabil în privinţa fondării Institutului de Speologie şi şi-a exprimat dorinţa ca acestei creaţii să-i fie acordate toate facilităţile.
Trebuia să-mi rezolv situaţia la Sorbona şi treburile personale până la 1 mai 1920; desigur, acest interval de timp nu era îndestulător ca să-mi lichidez o situaţie şi o şedere care durau de vreo 30 de ani. Am plecat deci din Bucureşti în ianuarie 1920 fără nicio altă întârziere, dar sub auspiciile cele mai favorabile: zel general şi entuziasm comunicativ, dovezi de prietenie şi încurajări din partea tuturor, activitate realizatoare şi lipsa birocratismului.
În 26 februarie 1920, legea de creare a Institutului de Speologie a fost votată în Camera Deputaţilor şi la 10 martie, de Senat.
Cu prilejul inaugurării Universităţii din Cluj de către Maiestatea Sa Regele, în 2 februarie 1920, un decret regal consfinţea numirea mea şi a colaboratorului meu R. Jeannel ca profesori titulari de biologie. Se părea deci că totul s-ar fi înfăptuit repede şi potrivit prevederilor.
Dar guvernul doctorului Vaida-Voievod a fost înlocuit cu cel al dlui. general Avramescu şi, începând din acel moment, atmosfera s-a schimbat, ca şi starea de spirit a cârmuitorilor. Sistemul administrativ s-a „normalizat” din ce în ce mai mult, potrivit expresiei consacrate de gazetele oficioase ale guvernelor aflate la putere, ceea ce în realitate înseamnă că „forma” a primat asupra „fondului” şi că dl. Birocratescu şi-a recucerit cu o viteză progresiv accelerată poziţiile pierdute şi omnipotenţa; şi din acea clipă, el nu a încetat să-şi extindă puterile suverane şi sterilizante. În zadar se introduc în legislaţia ţării reforme, uneori foarte curajoase; de cele mai multe ori este ceva iluzoriu, căci efectul lor este anihilat în mare parte de procedura administrativă extraordinar de complicată şi înapoiată, care îneacă orice progres sub fluxul din ce în ce mai potopitor al formalităţilor absurde şi a hârţoagelor inutile.
Oricum, legea creării Institutului de Speologie a fost promulgată la 12 aprilie 1920, graţie insistentelor demersuri ale savanţilor prieteni şi rectorului Universităţii din Cluj.
Fondarea Institutului de Speologie este consfinţită printr-o serie de acte legale, legislative, definitive şi inatacabile, care sunt următoarele:
A) Hotărârea din 17 decembrie 1919 a Consiliului Dirigent, căreia o lege generală îi va acorda ulterior putere de lege.
B) Contractul din 18 decembrie 1919 încheiat între şeful Resortului Instrucţiunii publice legal împuternicit şi E. G. Racoviţă, cetăţean major cu depline drepturi civile şi politice.
C) Aprobarea ministerială, contrasemnată de preşedintele Consiliului de Miniştri, a actelor A şi B.
D) Decretul regal din 2 februarie 1920.
E). Legea specială promulgată la 26 aprilie 1920.
Nu există nicio instituţie care să beneficieze de o bază legală mai solidă şi care să se fi născut cu hrisoave mai autentice.
Înarmat juridiceşte din cap până în picioare, am cerut înfăptuirea angajamentelor asumate prin contractat, pentru ca eu să mi le pot respecta cinstit şi la timp pe ale mele. Dar de atunci, adică din luna mai 1920, au început frământările mele cele mai neplăcute.
Renunţ să transcriu aici capitolul din istoria organizării Institutului de Speologie referitor la disputele pe care le-am avut cu dl. Birocratescu pentru a-l determina să-şi înfăptuiască angajamentele, căci această perioadă ar fi lipsită de „recul istoric” din moment ce ea continuă şi astăzi. Nu spun că nu voi publica într-o bună zi acest capitol deoarece, dacă el este lipsit de interes din punct de vedere ştiinţific, poate fi foarte folositor pentru studiul documentar al funcţionării organismului social. Am vedea, într-adevăr, pe un caz concret, cu o irefutabilă documentaţie, cum reglementări administrative de mult ieşite din uz sterilizează activităţile civice; cum „formele” la început născute firesc din necesităţi contemporane nu mai corespund cerinţelor actuale şi le înăbuşă; cum aceste dispoziţii perimate „organizează” delapidarea avuţiei publice; cum reforme dintre cele mai îndrăzneţe şi mai bune sunt anihilate sau ajung să aibă un efect contrar celui dorit din cauza aplicării lor prin metode perimate. Ar fi o nouă demonstraţie, care s-ar adăuga la nenumărate altele, a acestui adevăr primar: reforma care trebuie să le preceadă pe toate celelalte este cea a metodelor administrative şi contabiliceşti, reformă elementară pe care sociologi şi tehnicieni o cer de decenii, dar în van, guvernelor, parlamentelor şi politicienilor care deţin puterea.
Oricum, aceste vicisitudini nu au fost pentru mine ceva nou; ele au fost continuarea, dar mult agravată, a adversităţilor cu care m-am confruntat în funcţiile deţinute anterior. A trecut deja mult timp de când am formulat deviza „dl. Birocratescu trebuie ucis” pentru ca în fruntea unor administraţii în sfârşit autonome să poată fi puşi tehnicieni recrutaţi de la „periferia” administrativă, şefi înzestraţi cu puteri depline şi personal răspunzători de faptele lor.
Dar să revenim la subiectul nostru. M-am lovit chiar de la început de tot soiul de dificultăţi în încercarea de a realiza prevederile legii de creare a Institutului, iar dacă am ajuns totuşi la un rezultat parţial în 1920, aceasta se datorează intervenţiei personale a domnului ministru de finanţe din acea vreme, Titulescu; ţin să-i fac cunoscute aici sentimentele de gratitudine.
Ceea ce precede este de-ajuns ca să explice de ce, în pofida unor numeroase şi personale prejudicii materiale, nu m-am putut instala la Cluj, împreună cu colaboratorul meu Jeannel, decât în septembrie 1920. Aşadar, de atunci începe perioada de organizare propriu-zisă a Institutului; de altfel, ea nici nu este încă definitiv încheiată. Dezordinea generală din anii de după război, vizibilă mai ales în Europa orientală, a făcut precare transporturile de material şi funcţionarea poştei. În România, chiar şi diferitele unităţi meşteşugăreşti era dezorganizate şi duceau lipsă de lucrători calificaţi.
Universitatea însăşi se afla în fază de organizare şi diversele ei servicii treceau printr-o perioadă de experimentare şi de desăvârşire la care a trebuit să iau parte. În 1922, colegii mi-au făcut onoarea de a mă desemna reprezentantul lor în Senat, dar chiar şi numai prin acest simplu fapt mi-au impus o sarcină absorbantă. În consecinţă, a trebuit ca organizarea generală a Universităţii şi organizarea specială a Institutului de Speologie să fie înfăptuite în acelaşi timp iar interesele celor două instituţii apărate, apărare adesea anevoioasă şi nu întotdeauna încununată de succes.
Nu este cazul să vorbesc aici despre Universitate în general, însă în ceea ce priveşte Institutul de Speologie, trebuie să constat că aplicarea tuturor dispoziţiilor, de altfel cele mai formale, cuprinse în legea lui de înfiinţare nu a fost încă obţinută.
Se înţelege de la sine că, în ceea ce precede, nu este vorba decât de instalarea „primară”, căci un „Institut de cercetări”, în accepţiunea deplină a acestui termen, nu se face în câţiva ani; e nevoie de foarte mult timp pentru a acumula materialul necesar, a aduna colecţiile de obiecte de studiu, cărţi de specialitate, aparate adecvate şi, mai ales, pentru a forma personalul specializat, care nu poate fi educat decât printr-o foarte îndelungată instruire. Nu voi surprinde deci pe nimeni afirmând că formarea personalului de toate gradele este partea cea mai puţin avansată din întreaga organizare a Institutului de Speologie.

*****

După ce am relatat cum s-a născut ideea de a crea un institut de cercetării în domeniul istoriei naturale la Universitatea din Cluj, voi expune extrem de succint ideile directoare în funcţie de care a fost redactat programul acestei instituţii, idei directoare pe care legea Institutului de Speologie le-a consfinţit iar Universitatea din Cluj şi direcţiunea Institutului se străduiesc să le transpună în practică. Discutarea aprofundată a acestor concepţii prezintă un mare interes general, căci ele au tangenţă cu numeroase chestiuni majore, precum orientarea învăţământului superior, dezvoltarea culturii naţionale, perfecţionarea organismelor sociale producătoare şi chiar adaptarea la necesităţile actuale a metodelor administrative. Cu toate acestea, se va înţelege că nu este cu putinţă ca în acest raport să se analizeze în întregime probleme atât de vaste şi că trebuie să ne mulţumim cu enunţarea lor succintă; prin urmare, sper că va fi iertată forma prescurtată a expunerii şi tenta sentenţioasă a formulelor mele.
Dacă sunt nevoit să mă exprim cel mai adesea prin aforisme, nu este câtuşi de puţin pentru că îmi lipsesc argumentele şi dovezile şi pentru că în dosarele mele nu se află niciun document; cititorul va binevoi să-şi amintească că motivul este doar spaţiul limitat de care dispun.

II. Consideraţii generale asupra importanţei, rolului şi organizării institutelor de cercetări ştiinţifice

Universitatea modernă trebuie concepută ca un serviciu public cu caracter naţional şi perfect neutru din punct de vedere politic şi confesional. Rolul ei este complex, la fel ca viaţa socială căreia trebuie să-i satisfacă multiplele nevoie intelectuale. Din aceste multiple misiuni, cele mai importante sunt următoarele:
A) Vasta cultură mondială şi educaţia naţională.
B) Pregătirea profesorilor în diversele niveluri de învăţământ şi formarea tehnicienilor în diversele profesii liberale.
C) Cercetarea ştiinţifică pură şi aplicată.
D) Învăţământul popular (extensie universitară, cursuri publice, universităţi populare etc.).
În societăţile antice, despotice sau oligarhice şi cu o structură simplă, sarcina şcolilor de învăţământ superior se limita la o cultură generală cu caracter enciclopedic şi la educarea în sensul cel mai complet al cuvântului, adică atât intelectuală, cât şi fizică. „Universităţile” din această perioadă şi-au îndeplinit admirabil misiunea lor relativ simplă şi mult mai bine decât universităţile moderne, care neglijează latura educativă ca să se consacre exclusiv, cel puţin până acum, predării specializate a rezultatelor obţinute în cercetărilor ştiinţifice. Pe atunci, de celelalte misiuni ale universităţii moderne nici nu putea fi vorba.
În Evul mediu, sumbră epoca a istoriei omeneşti, dezvoltarea progresivă a misiunii culturale şi educative a universităţii a suferit o îndelungată eclipsă. Un dogmatism barbar şi scolastic sterilizant a înăbuşit complet discutarea liberă şi posibilitatea devenirii ştiinţifice. Abuzul generalizat al forţei brutale făcea ravagii iar învăţătura teoretică propovăduia dispreţul faţă de lucrurile corporale şi pământeşti; practicarea metodelor de educaţie „integrală” folosite în antichitate nu mai era posibilă.
Cu toate acestea, originea imediată a universităţilor noastre actuale datează din această perioadă. În urma unor lupte prelungite împotriva puterilor civile şi mai ales ecleziastice, corporaţiile de profesori şi cele de studenţi au fondat universităţi organizate potrivit normelor specifice corporaţiilor libere de meseriaşi şi au încetăţenit în aceste instituţii de învăţământ superior o tradiţie care domină şi acum organizarea administrativă universitară.
Misiunea de pregătire a profesorilor şi a diferitelor profesii liberale s-a structurat începând tot din această perioadă.
Renaşterea nu a adus schimbări administrative importante în organizarea universitară însă, fapt capital, ne-a dat libertatea de a discuta, ceea ce a făcut posibile toate progresele ulterioare.
În timp ce Anglia, în secolul trecut, a păstrat tradiţiile medievale universitare, în Franţa, universitatea a devenit prin voinţa lui Napoleon o simplă administraţie de Stat şi, din păcate, a servit ca model pentru numeroase universităţi create mai târziu. În Germania, din universitatea cooperatistă s-a dezvoltate universitatea autonomă de tip modern şi, în acelaşi timp, un loc din ce în ce mai important a fost acordat unei noi misiuni, cea de promovare a cercetării ştiinţifice pure şi aplicate, misiune care a cunoscut apoi o fericită extindere în toate universităţile actuale.
Înainte de a insista asupra acestei ultime misiuni, care se leagă direct de subiectul nostru, să observăm că printre toate sarcinile care au fost impuse universităţii, cea care priveşte învăţământul popular este cea mai recentă, căci este o consecinţă a mişcării democratice moderne; ea este de departe şi cea mai puţin dezvoltată. Doar câteva instituţii de învăţământ superior din Anglia, Belgia şi Statele Unite au organizat temeinic acest învăţământ popular. Şi este firesc să fie aşa, căci astfel de „inovaţii”, de altfel asemenea tuturor reformelor cu caracter social, nu pot prospera dacă provin din concepţii pur teoretice; ele trebuie să fie emanaţia firească a trebuinţelor populare.
Învăţământul universitar popular nu va fi deci organizat în mod serios, sub formă de organism social permanent, decât atunci când poporul, principalul interesat, îl va putea impune, adică atunci când el va exercita cu adevărat puterea guvernamentală, ceea ce nu e cazul pentru cea mai mare parte a ţărilor.
Să revenim la acea misiune universitară care se referă la cercetarea ştiinţifică pură şi aplicată.
Ea a fost asigurată mai întâi doar de „catedrele” magistrale, înzestrate cu laboratoare mizerabile şi numai în ceea ce priveşte ştiinţa pură. Punerea în valoarea a bogăţiilor naturale se făcea fără metodă, prin tatonări empirice; chiar şi în lumea savantă, tot ce era o aplicaţie practică a cuceririlor ştiinţei era denigrat, era considerat ca un act inferior nedemn pentru un savant universitar. A face ştiinţă pură era ceva nobil, dar a dobândi din ea un profit pentru binele general, o treabă de plebeu.
Această stare de spirit este şi astăzi dominantă la mulţi din reprezentanţii învăţământului superior şi ne va fi foarte greu s-o înlăturăm cu totul. Pentru ca universităţile să obţină laboratoare de învăţământ şi de cercetare, a fost nevoie de o luptă seculară împotriva lipsei de înţelegere şi inerţiei guvernelor.
Pentru dl. Birocratescu, universităţile sunt compuse din „catedre” şi o „catedră” constă într-o „sală de clasă”, care poate servi de altfel mai multor „catedre”, sală mobilată cu bănci pentru studenţi, cu o catedră pentru profesor, cu o tablă, un burete şi câteva bucăţi de cretă, la nevoie de culori diferite. În afară de acestea, totul este lux sau „toane de savant” pentru care trebuie să se „strângă şurubul” şi, prin urmare, să se reducă „patriotic” creditele. Aceasta continuă să fie concepţia, dacă nu mărturisită, cel puţin pusă în practică, a majorităţii administraţiilor din învăţământ şi a parlamentarilor care „votează” bugetele. În aceste medii, omenii mai au şi acum concepţia medievală a învăţământului universitar, potrivit căreia profesorul de ştiinţă nu este decât comentatorul tratatelor moştenite de la vechii greci sau arabi.
O înţelegere corectă a actuale cerinţelor din învăţământul superior ştiinţific nu a ajuns încă să aibă câştig de cauză la toţi cei care dispun de putere şi de mijloace de realizare. Sunt puţin numeroşi chiar şi cei care au înţeles formidabilele revoluţii care au bulversat cu totul metodele de învăţare şi de cercetare şi care au multiplicat sau modificat cerinţele sociale cărora acest învăţământ şi această cercetare trebuie să le facă faţă.
Pentru ştiinţele de observare şi de experimentare, „lucrările practice” au devenit principala metodă de învăţare şi singura indispensabilă; cursurile, metoda „verbală”, nu sunt decât un accesoriu şi pot fi înlocuite perfect cu tratate; astăzi există excelente astfel de cărţi pentru toate disciplinele.
„Catedrele” de ştiinţe de observare şi experimentare nu sunt catedre în concepţia medievală a acestui termen, cum încă mai sunt „catedrele” câtorva discipline de drept, de litere şi de matematică. În realitate, aceste „catedre” sunt „servicii” complexe, „ateliere” cu utilaje foarte variate, adevărate „uzine” cu o dotare tehnică formidabilă. Este absolut ridicol ca ele să fie numite „catedre”; nu este raţional să se schimbe astfel valoarea cuvintelor şi este periculos, căci acest lucru face să persiste în spiritul profanilor mizerabilul echivoc care a întârziat în mod atât de supărător adaptarea predării acestor ştiinţe la cerinţele sociale contemporane.
„Catedrele” de ştiinţe de observare şi experimentare nu sunt complete, nici capabile se îndeplinească misiunea lor didactică dacă, în afară de laboratoarele de lucrări practice, nu pot să dispună de laboratoare de cercetări.
Un profesor universitar nu-şi poate îndeplini eficient misiunea dacă nu întreprinde cercetări personale. Această „gimnastică intelectuală” îi este indispensabilă pentru a-şi ascuţi spiritul critic care trebuie să-i orienteze alegerea „didactică” între nenumăratele concepţii, teorii şi ipoteze care complică astăzi predarea oricărei discipline. Fără a face cercetări, sau cel puţin fără a fi făcut, nimeni nu poate să formeze elevii din rândurile cărora va trebui să fie recrutat viitorul corp didactic universitar. Laboratorul de cercetări este deci tot atât de indispensabil „catedrei” ştiinţifice ca laboratorul de învăţământ.
În prima fază a perioadei de cercetări cu caracter modern, care începe „practic” la sfârşitul secolului XVIII, Natura era atât de puţin cunoscută, încât savantul se afla în situaţia exploratorului unui ţinut necunoscut; orice incursiune, chiar rapidă şi superficială, aducea ceva „nou”. Omul de ştiinţă izolat, înzestrat cu un utilaj rudimentar, putea să facă „descoperiri mari”, la fel ca geograful care pătrunde cel dintâi într-o regiune necunoscută.
În prezent, „regiunile ne explorate” s-au restrâns în mare măsură pe globul terestru, la fel ca în Natură, cel puţin cele uşor accesibile. Savantul izolat, cu utilaj perimat, cu venituri mici, autor al unor laborioase studii sporadice, va contribui în mai mică măsură şi mai puţin eficient la progresul ştiinţei. Am intrat cu siguranţă în perioada cercetărilor perene, colective şi foarte bine utilate.
Pentru a se putea face descoperiri importante, e nevoie din ce în ce mai mult de studii de lungă durată, desfăşurate timp de săptămâni, luni sau ani. E nevoie de o experimentare din ce în ce mai complicată, e nevoie de ajutorul unor instrumente, aparate, instalaţii din ce în ce mai numeroase, mai costisitoare şi mai mari.
Se înţelege de la sine că un individ izolat nu poate face faţă acestei sarcini; el trebuie să fie ajutat de specialişti ştiinţifici şi de tehnicieni, de un personal din ce în ce mai numeros, mai adaptat misiunii sale, deci educat îndelung şi cu o situaţie definită şi stabilă. Or, aceste condiţii pot fi realizate în laboratoarele de cercetări ale „catedrelor” universitare, dar incomplet, sau în instituţii specializate: institutele de cercetări propriu-zise.
Dar în această problemă trebuie să intervină şi alte consideraţii! Atunci când oamenii erau puţin numeroşi, chestiunile sociale: subzistenţă, organizare economică, guvernare, igienă generală etc., erau uşor de rezolvat; cele mai grosiere empirisme sociologice sau economice se dovedeau „suficiente” şi chiar greşelile cele mai brutale nu avea urmări prea dezastruoase . Omenirea putea să trăiască şi uneori chiar să prospere sub absolutismele şi dictaturile cele mai extravagante, cu agronomiile şi zootehniile cele mai absurde, cu practicile religioase sau civile cele mai contrare naturii umane, în murdăria cea mai crasă, practicând împrăştierea pe loc a tuturor gunoaielor economiei şi chiar vegetând în echilibru biologic cu o masă permanent sporită de paraziţi de toate soiurile.
Din creşterea progresivă a populaţiilor şi concentrarea lor din ce în ce mai accelerată în centre economice favorabile au apărut probleme sociale care cereau o rezolvare tot mai urgentă. Într-adevăr, înmulţirea progresivă a oamenilor este cauza principală care dirijează istoria umană, cauza eficientă a ceea numim „progres”, principalul motor al evoluţiilor şi revoluţiilor popoarelor şi fenomenul pe care trebuie să-l avem în vedere îndeosebi atunci când vrem să speculăm cu folos viitorul speciei noastre.
Astăzi suntem atât de numeroşi pe Pământ şi ne înmulţim atât de repede, încât emipirismele trecutului sunt cu totul insuficiente pentru a ne procura subzistenţa şi, în curând, chiar pentru a ne îngădui simpla existenţă.
Nu insist asupra schimbărilor considerabile pe care acest fapt le provoacă, şi mai ales le va provoca, în rânduielile noastre sociale: forme politice din ce în ce mai democratice, descentralizarea administrativă, cooperare naţională şi internaţională, dezvoltarea naţională şi internaţională a igienei sociale, transformarea completă a modurilor de producţie şi de repartiţie a bogăţiilor, cu modificarea consecutivă a tuturor principiilor juridice; nu insist asupra luptelor care se dau, şi se vor da, între privilegiaţii organizaţiilor sociale existente şi oprimaţii care îşi pun speranţa în beneficiile adaptării acestor organizaţii la noile cerinţe, nici asupra fluctuaţiilor acestei lupte tragice, nici asupra episoadelor de revenire trecătoare la formele desuete şi perimate (cum se întâmplă acum în aproape toate ţările). Nu vreau câtuşi de puţin să fac digresiuni sociologice.
Nu mă voi ocupa aici decât de una dintre consecinţe: cea care trebuie să influenţeze programul oricărei universităţi progresiste, demne de acest nume.
Datorită ineluctabilei fatalităţi a înmulţirii progresiv accelerate a oamenilor, am intrat de câtva timp în perioada de aplicare a metodelor ştiinţifice în toate ramurile activităţii umane. Pentru ca resursele naturale şi munca omenească să ne poată ajunge, trebuie deja ca folosirea lor să fie completă, fără risipă şi fără ca din ele să rezulte deşeuri inutilizabile. Trebuie deci ca resursele şi munca să fie studiate „ştiinţificeşte” în esenţa lor; trebuie ca actualele procedee empirice ale exploatării lor să fie cernute prin sita metodei ştiinţifice, pentru ca cele mai absurde (care sunt şi cele mai numeroase) să fie înlăturate, cele insuficiente amendate şi ca metode noi să poată fi stabilite.
Aceasta reprezintă o muncă înspăimântătoare, un efort ştiinţific colosal şi neîntrerupt despre care guvernanţii, politicienii şi birocraţii nu-şi pot face, din lipsă de competenţă, nici cea mai mică idee. Or, această muncă de factură ştiinţifică, tehnică, internaţională, perenă şi foarte costisitoare nu poate fi făcută decât în laboratoare specializate de cercetări şi nu poate fi executată decât de specialişti încercaţi, îndelung educaţi şi pătrunşi de metodele ştiinţei pure.
Este absurd ca această muncă să fie cerută laboratoarelor de cercetări ale „catedrelor” didactice, oricât de bine ar fi înzestrate cu materiale şi personal. Nu trebuie ca, prin „excesul” de cercetări, îndeosebi a celor perene şi colective, maestrul să fie distras de la sarcina lui principală, care este învăţământul, nici ca, printr-un învăţământ clasic şi obligatoriu, şefii „institutelor de cercetări” să fie deturnaţi da la sarcina lor principală, care este soluţionarea problemelor de ştiinţă pură sau aplicată. Aşadar, trebuie ca, în afara „laboratoarelor de cercetări” ale serviciilor didactice universitare, să se creeze „institute” consacrate exclusiv cercetărilor şi degajate de orice obligaţie didactică clasică, de la pregătire la gradele universitare.
Naţiunile apusene au de multă vreme astfel de instituţii, dar dotate atât de necorespunzător, încât productivitatea lor n-a depăşit-o pe cea a laboratoarelor de cercetări ale serviciilor didactice universitare. În Statele Unite, iniţiativa privată a fost cu mult mai productivă şi anumite fundaţii mari răspund aproape complet programului a ceea ce trebuie să fie o atare instituţie. Dar înainte de 1914, mai ales în Europa, opinia publică nu-şi dădea încă seama de importanţa lor în economia omenească.
Apoi a venit războiul mondial! Fireşte, ca urmare a dezechilibrului economic şi social pe care l-a provocat această mare criză, toate imperfecţiunile organizaţiilor sociale ce fuseseră compensate până atunci prin ingenioase mijloace empirice au luat proporţiile şi forma unor catastrofe.
În sfârşit, orbii au văzut clar! S-a descoperit că războiul trebuie condus „ştiinţificeşte” şi nu „militariceşte” şi chiar şi cei care altădată proclamau iremediabilul lui eşec au implorat ajutorul ştiinţei şi al savanţilor.
Marele război a luat sfârşit de prea puţin timp pentru ca felul în care a fost auzit acest apel să poată fi uitat cu totul, însă se pare că amintirea tristei stări în care laboratoarele de cercetări s-au aflat atunci când li s-a cerut concursul tinde să se umbrească. Şi cu toate acestea, ce strigăte de protest faţă de „mizeria laboratoarelor” şi ce blesteme la adresa guvernanţilor ignoranţi sau neprevăzători care, dintre toate pregătirile de război, nu au uitat-o decât pe cea mai importantă, cea a ştiinţei.
Toate aceste chinuri, pericole şi nelinişti mortale au avut şi unele rezultate palpabile. Pentru prima oară în istoria lumii, guvernanţii şi popoarele au fost puse cu o convingătoare brutalitate în faţa adevărului gol-goluţ: rolul hotărâtor al ştiinţei, şi al savanţilor, în rezolvarea problemelor vitale, naţionale şi mondiale. Pentru prima oară, în ochii cei mai orbiţi a explodat „mizeria laboratoarelor”, a personalului lor; şi tot pentru prima oară, fondurile Statului s-au revărsat, cel puţin în perioada acută a crizei de război, peste oficinele unde se fabrică ştiinţa, şi aceasta cu o largheţe care a frizat uneori risipa.
Este adevărat că, teroarea odată trecută, guvernanţii au rezervat resursele materiale pentru cheltuieli „electoral” mai productive.
Pentru prima oară, noţiunea de „institut de cercetări” s-a precizat în spiritul celor competenţi şi a fost cât de cât înţeleasă de cei profani; pentru prima oară, dimensiunile enorme a sarcinii şi a mijloacelor necesare pentru a o duce la bun sfârşit s-u definit mai mult sau mai puţin clar în ochii tuturor celor interesaţi. De aceea, câteva importante instituţii de cercetare au luat naştere în timpul războiului şi imediat după armistiţiu, când coşmarul chinurilor trăite era încă viu în toate amintirile.
Importanţa tot mai hotărâtoare a „ştiinţei” şi a „savanţilor” în funcţionarea tuturor organismelor sociale actuale este o ineluctabilă fatalitate şi o consecinţă necesară a creşterii progresive a populaţiilor omeneşti. Fenomenele sociale amintite anterior trebuiau să servească drept idei „directoare”, de temelie, pentru „politica” „oamenilor de Stat” care ne guvernează. Această varietate de Homo sapiens trebuia, prin definiţie, să fie înzestrată cu aptitudini necesare pentru a „şti” (vreau să spun: a „cunoaşte”) starea prezentă, pentru a „prevedea” sensul în care se va face evoluţia şi a „pregăti” sosirea timpurilor viitoare. Or, este incontestabil că, fără catastrofele provocate de război, sus-zisele fenomene sociale, cu inevitabilele lor consecinţe şi ideile directoare care decurg din ele, ar fi fost încă mult timp ignorate de guverne şi de popoarele lor[2].
Un profit imens, dar foarte scump plătit, al teribilei catastrofe! Acum, cel puţin calea este liberă pentru a adopta o altă noţiune de importanţă capitală.
Dacă suntem în sfârşit de acord că războiul, manifestare distructivă şi, să sperăm, din ce în ce mai excepţională a activităţii umane, nu poate fi pregătit şi dus la bun sfârşit decât ştiinţificeşte şi cu ajutorul „savanţilor”, trebuie în mod obligatoriu să admitem că pacea, manifestare creatoare şi în mod necesar obişnuită, dacă nu (în viitor) permanentă a vieţii naţionale şi internaţionale, va trebui să fie şi ea pregătită şi trăită potrivit datelor „ştiinţei” şi conform metodelor ei aplicate de „omenii de ştiinţă”.
Putem deci spera că popoarele vor ajunge într-o bună zi să impună guvernaţilor, ca sarcină principală, „organizarea ştiinţifică a păcii”.

*****

Consideraţiile de mai sus precizează cu ce intenţie am propus Consiliului Dirigent al Transilvaniei fondarea unui institut de cercetări de istorie naturală, „ca serviciu independent al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Cluj, institut ce va avea caracterul unui institut de cercetări de ştiinţă pură şi aplicată, stabilit fiind că nici institutul, nici personalul nu vor avea rolul şi obligaţiile celorlalte servicii destinate învăţământului clasic şi pregătirii licenţelor în ştiinţe naturale”. De asemenea, ele vor permite să se înţeleagă de ce guvernul revoluţionar de-atunci mi-a acceptat propunerea (Contractul din 18 decembrie 1919).

III. Caracterele generale ale institutului de cercetări

Să încercăm să enumerăm caracteristicele unei instituţii ştiinţifice consacrate cercetărilor, ţinând cont de posibilităţile şi de nevoile actuale, precum şi de prezumţiile pe care le putem face în mod raţional cu privire la evoluţia viitoare a acestor instituţii.
A. Institutul de cercetări trebuie să fie, de preferinţă, o instituţie universitară.
Există institute de cercetări în întregime autonome care au dat cele mai bune rezultate; cu toate acestea, afilierea lor la universităţi aduce celor două instituţii avantaje atât de mari, încât este mai bine ca această condiţie să fie pe cât posibil îndeplinită. Într-adevăr, e bine să reflectăm asupra consideraţiilor care urmează.
a. Interdependenţa diferitelor ştiinţe face ca institutul de cercetări să aibă nevoie de informaţii şi de directive care nu intră în competenţa lui şi pe care nu le poate găsi decât în universitate.
b. Folosirea mijloacelor de lucru universitare este avantajoasă chiar şi pentru instituţia cel mai bine dotată, căci utilajul necesar funcţionării ei nu va putea fi niciodată prea bun şi prea „bogat”. Să menţionăm doar materialul bibliografic! Ce bibliotecă se poate lăuda că este „completă”?
c. Recrutarea personalului ştiinţific şi tehnic este uşurată prin asimilarea lui cu personalul universitar.
d. Universitatea câştigă noi locuri de muncă pentru diplomaţii ei, ceea ce uşurează recrutarea studenţilor şi selectarea personalului său.
e. Din intimitatea contactului rezultă o întărire a „spiritului de cercetare” în universitate, ceea ce face ca riscul de anchilozare a mentalităţii pur didactice şi profesionale să se reducă.
f. Universitatea câştigă în prestigiu prin descoperirile făcute în ştiinţa pură şi aplicată de institutul de cercetări, iar aceste descoperiri pot chiar să devină surse de câştiguri, deci să contribuie eficient la realizarea acestei autonomii financiare, indispensabile unei dezvoltări normale a universităţilor.
B. Institutul de cercetări trebuie să aibă în program nu numai ştiinţa pură, ci şi aplicarea acesteia.
Istoria dezvoltării, iniţial independentă, a ştiinţei şi industriei explică deosebirea uzuală dintre ştiinţa pură şi ştiinţa aplicată, deosebire totuşi nejustificabilă atât în teorie, cât şi în practică. Nu există alte posibilităţi de a ajunge la adevăr decât prin folosirea metodelor specifice cercetărilor ştiinţifice, indiferent dacă acest adevăr este căutat în vederea unei aplicări imediate sau dacă serveşte la rezolvarea unei chestiuni teoretice, adică, pentru a mă exprima altfel, dar cu mai multă precizie, la rezolvarea unei probleme cu aplicare potenţială.
Diferenţierea dintre savanţii care „fac ştiinţă” şi cei care „descoperă aplicaţii noi” este înşelătoare şi lipsită de sens. Amândoi trebuie să înceapă prin a fi savanţi în specialitatea lor şi nu pot ajunge la această calificare decât prin aceleaşi procedee educative şi urmând aceleaşi filiere ale învăţământului; amândoi trebuie să lucreze folosind aceleaşi metode practice şi aceleaşi teorii şi ipoteze de lucru; amândoi trebuie să-şi execute lucrările în laboratoare cu o amenajare asemănătoare şi dotate cu o aparatură identică.
Savantul care a aprofundat cel mai bine o chestiune teoretică din specialitatea lui este şi cel mai bine calificat pentru a descoperi aplicarea ei practică, iar savantul care va fi cel mai bine specializat în aplicarea unui fenomen natural va avea şi cele mai multe şanse ca să ajungă mai uşor la o explicaţie teoretică şi la generalizarea acesteia.
Aforismul meu B decurge deci din aceste adevăruri elementare, care au sfârşit prin a fi acceptate de toată lumea, în afară de sferele conducătoare şi de administraţiile publice, mereu în întârziere faţă de adevărul contemporan cu cel puţin o perioadă; această neînţelegere explică de ce consecinţele acestor noţiuni elementare nu au fost trase în ceea ce priveşte organizarea diverselor servicii administrative cu caracter ştiinţific.
Dacă identitatea savanţilor „puri” şi a savanţilor „aplicaţi” nu a fost recunoscută decât atât de târziu chiar în mediile „competente”, faptul se datorează în principal următoarelor două considerente.
a. Rezistenţa savanţilor „puri”, universitari şi academicieni. Ştiinţa pură, dezinteresată prin definiţie, făcându-şi un titlu de glorie din faptul că nu serveşte la nimic, că este „ştiinţă pentru ştiinţă”, îşi împodobea sectatorii cu o aureolă deosebit de strălucitoare; savanţii „puri” dispreţuiau ştiinţa care servea direct la ceva şi care era preocupată de nevoile materiale ale oamenilor.
Oare putem primi fără să ne înjosim „industriaşi” în turnul de fildeş? Omul, chiar şi cel care face parte din „elită”, este încă atât de pătruns de puerilităţile nobiliare, încât mulţi din savanţii „puri” răspund negativ la această întrebare.
b. Lamentabila confuzie care a fost făcută la început, şi care mai persistă şi azi în mediile administrative, între două categorii de specialişti foarte diferiţi din punct de vedere al pregătirii ştiinţifice, al recrutării şi al sarcinii care le revine, specialişti care, de altfel, nu au ca element comun decât statutul lor legal de funcţionari.
La început, Statul nu avea în serviciul său tehnicieni care aplicau reţete şi formule descoperite de alţii, practicieni a căror pregătire este mai elementară şi ale căror principale calităţi impuse de funcţiile lor se pot rezuma la zel şi conştiinciozitate.
Nu de mult timp, căci administraţia este întotdeauna în întârziere faţă de vremurile ei, statul angajează şi specialişti a căror misiune este de a studia „ştiinţificeşte” problemele, de a găsi noi aplicaţii ale principiilor ştiinţifice sau de a adapta aplicaţiile cunoscute la noi împrejurări. Aceşti specialişti sunt, sau cel puţin ar trebuie să fie întotdeauna, oameni de ştiinţă prin pregătirea lor ştiinţifică şi prin înclinaţia lor pentru cercetări, deci adevăraţi „savanţi”.
Din această nefericită confuzie s-au născut două moduri greşite de a privi lucrurile: cel al „publicului luminat”, care îi consideră pe aceşti „funcţionari savanţi” ca o simplă categorie de „tehnicieni”, şi cel ai birocraţilor „dirigenţi”, care consideră cele două categorii de funcţionari ca fiind compuse din „savanţi”.
Or, administraţiile, îndeosebi cele din Europa, nu au încă decât foarte puţini „funcţionari savanţi”, dar în schimb, toate au un corp numeros şi vechi de tehnicieni care, fireşte, sunt mult mai bine înzestraţi în materie de galoane decât cei dintâi. Atunci când este vorba să se rezolve o problemă nouă, dl. Birocratescu, în loc să se adreseze savantului celui mai competent, funcţionar sau nu, îl desemnează pe cel galonat dintre tehnicieni lui, căci „ierarhia” trebuie respectată şi, de altfel, orice birocrat veritabil, mai ales dacă este tehnician, nu este oare enciclopedist prin menire? De aceea, problemele zoologice sunt încredinţate veterinarilor, cele botanice forestierilor şi aşa mai departe; doar dacă aceste chestiuni nu sunt încredinţate unor birocraţi care şi-au câştigat de la început toate gradele ca simplii „conţopişti”.
Aceste rătăciri, care nu se vor schimba prea curând, mai ales în cuprinsul orientului european, nu justifică, dar cel puţin explică anumite circulare şi instrucţiuni ministeriale „ştiinţifice”, care sunt neîndoielnic documente preţioase pentru capitolul „hazurile ştiinţei”, dar şi obârşia unor măsuri ineficiente sau dezastruoase pentru economia naţională.
Pentru a reveni la punctul nostru de pornire, să conchidem că a înscrie pe firma institutelor de cercetări „aplicaţia” alături de cercetarea pură înseamnă nu numai a restabili purul adevăr, ci şi a contribui eficient la răspândirea în rândurile marelui public a noţiunii corecte de ceea ce este savantul „aplicat” şi de ceea ce nu este simplul tehnician.
C. Institutul de cercetări trebuie să fie specializat; programul său nu trebuie să fie prea vast, ca să nu depăşească posibilităţile unei organizări concentrate şi eficiente, nici foarte restrâns, ca să nu-şi limiteze prea mult orizontul ştiinţific şi educativ.
S-a spus că ştiinţa a intrat deja în perioada de cercetări colective şi perene şi că acest soi de cercetări trebuie să fie rezervate, şi vor fi inevitabil aşa, institutelor de cercetări. S-a menţionat de asemenea că utilajul şi echipamentul trebui să fie considerabil iar personalul numeros pentru ca randamentul institutelor de cercetări să poată fi suficient de mare. Toate acestea se rezumă la sarcini grele pentru bugetele astăzi atât înglodate în datorii. Trebuie aşadar să ţineam seamă de zgârcenia impusă parlamentelor şi guvernelor.
Pe de altă parte, dezvoltarea ştiinţei impune savantului o specializare din ce în ce mai îngustă. Nu se mai poate găsi un chimist, un fizician, un zoolog care să stăpânească toată chimia, toate ramurile fizicii, toate subdiviziunile zoologiei. Această specializare se impune deci şi în cazul serviciilor de cercetări; de altfel, ea este deja pusă în practică. S-au creat chiar institute cu specializare foarte îngustă, precum Institutul Radiumului, Institutul Cancerului etc.
Trebuie să ne ferim ca această necesitate a specializării să nu ducă la excese, să nu fie fondate institute de cercetări pentru studiul unor chestiuni prea limitate, institute care nu-şi vor putea schimba cu folos programul după ce şi-au îndeplinit misiunea, ceea ce ar fi o absurdă risipă de muncă umană. Pentru a fi eficace, un serviciu de cercetări are nevoie de o funcţionare îndelungată atât pentru educarea personalului său, cât şi pentru acumularea într-o măsură suficient de mare a materialului bibliografic, a colecţiilor de comparare şi de studiu, a stocurilor de aparate speciale etc.
Un institut trebuie să fie un organism permanent. Cu cât este mai vechi (nu este vorba aici de utilaje şi clădire), cu atât îşi sporeşte randamentul; este deci necesar să nu i se dea o sarcină temporară, ceea ce nu împiedică să i se ceară şi soluţionarea unor probleme limitate şi precise.
O specializare prea îngustă este o metodă nepotrivită de educaţie ştiinţifică a personalului şi, de asemenea, un teren nepotrivit de cultură pentru generalizările şi ipotezele de lucru indispensabile pentru progresul ştiinţei chiar şi în problemele cele mai limitate.
D. Institutele de cercetări ar trebui să fie consacrate de preferinţă unei discipline sintetice.
La începuturile sale, ştiinţa a fost enciclopedică iar toţi vechii „savanţi” au fost enciclopedişti. Perioada Evului Mediu, aproape sterilă din punct de vedere ştiinţific, a mai cunoscut savanţi care se puteau mândri că erau în măsură să ţină disertaţii de omni re scribi et quibusdam aliis [despre tot ceea ce se poate şti şi despre alte câteva], dar începând cu Renaşterea, numărul faptelor stabilite în mod ştiinţific a crescut într-atât, încât a impus o specializare progresivă.
„Fenomenele” au fost grupate mai întâi în categorii impuse de tradiţie, deoarece le regăsim în limbajul tuturor popoarelor primitive, iar aceste categorii sunt, fireşte, simpliste: categoria corpurilor celeste, a plantelor, a animalelor, a materiilor componente, a proprietăţilor corpurilor etc. În felul acesta s-au constituit marile discipline zise „fundamentale” sau „primare”: astronomia, botanica, zoologia, chimia, fizica etc.
Cu timpul, sub presiunea acumulării faptelor ştiinţifice, vechile cadre s-au fărâmiţat; s-au născut şi continuă să se nască discipline noi, dar, de regulă, ca simple subdiviziuni ale celor vechi, ele fiind cuprinse în sfera noţiunilor acelei ştiinţe fundamentale care le-a dat naştere.
Să atribuim acestui gen de discipline „secundare” sau „subdiscipline” calificativul mai mult sau mai puţin arbitrar de „analitice” iar procesului de divizare, cel de „vertical”, pentru a-i da o imagine şi a reaminti că acest proces este rezultanta rectilinie a unei mişcări mai complexe, care s-a înfăptuit de la simplicitatea veche la complexitatea recentă, aşa cum se întâmplă cu ramificaţiile unui arbore genealogic.
La început, subdivizarea „verticală” a ştiinţei era singura posibilă şi a fost foarte folositoare progresului ştiinţific; în momentul de faţă, ea continuă să controleze subdivizările vechilor discipline şi rolul ei nu este în niciun caz încheiat. Dar folosirea ei exclusivă constituie un grav neajuns, dacă nu un pericol.
Subdivizarea ştiinţelor într-un sens vertical provoacă în mod obligatoriu întărirea despărţiturilor etanşe care separă disciplinele fundamentale, restrânge valabilitatea generalizărilor şi ameninţă să transforme specialiştii în aceste discipline în sectari cu vederi înguste; aşadar, ea pregăteşte un fertil teren de cultură pentru „dogmele” ştiinţifice. Dar cu cât se cunosc mai puţine fapte şi cu cât faptele cunoscute sunt mai puţin diferite, cu atât este mai uşor să se clădească sisteme „logice”.
De aceea, trebuie să se încurajeze dezvoltarea disciplinelor care au o obârşie diferită, care nu ţin seamă de vechile categorii fundamentale şi grupează altfel fenomenele pe care le iau din mai multe discipline primare, dacă nu din cea mai mare parte a acestora. De exemplu, citologia şi fiziologia generală, care ignoră intenţionat împărţirea fiinţelor în plante şi animale; geografia fizică, ce foloseşte datele furnizate de fizica globului terestru, de zoologie, de zoo-, fito- şi antropo-geografie; oceanografia, speologia etc.
Aceste specialităţi sau ştiinţe, toate de origine recentă, pot fi numite „sintetice” din moment ce caută să combine în generalizări unitare rezultatele obţinute de disciplinele analitice. Dacă am figurat subdivizarea disciplinelor primare sub forma unor arbori genealogici verticali şi ramificaţi, putem să reprezentăm ştiinţele sintetice prin felii orizontale care secţionează transversal acest rămuriş genealogic.
Ne dăm seama că disciplinele sintetice favorizează ecloziunea generalizărilor de mare anvergură, care înglobează fapte diverse mai numeroase şi categorii de fenomene mai diferite; dacă conceperea unor ipoteze şi sisteme „logice” devine mai greoaie, generalizările legitime care rezultă din studiul lor au, dimpotrivă, mai multe şanse de a dezvălui adevărul, căci natura este şi ea un complex de fenomene foarte diferite şi ia în derâdere categoriile şi diviziunile noastre conceptuale. Inconvenientele care ar putea rezulta din specializarea prea îngustă într-o ştiinţă analitică sunt evitate sau mult diminuate.
Un „specialist” într-o ştiinţă sintetică este în mod obligatoriu un „specialist” de alt soi, pregătirea lui va fi mai lungă, căci ea trebuie să fie mai „enciclopedică”, lecturile lui vor în mai mică măsură unilaterale şi cercetările mai laborioase, însă spiritul lui va fi, toate celelalte condiţii fiind aceleaşi, mai deschis şi spiritul său critic mai ascuţit şi mai pătrunzător.
Să citeşti cartea Naturii pentru a învăţa să trăieşti fericit este scopul oamenilor civilizaţi; dar specialistul „analitic” nu poate descifra în ea decât cuvinte izolate, în vreme de „sinteticul” reuşeşte să citească fraze, dacă nu chiar paragrafe, avantaj ce nu poate fi dispreţuit şi cu ample efecte educative.
Instruirea tineretului trebuie să treacă prin fazele pe care umanitatea le-a parcurs în dobândirea ştiinţei, căci altfel am forţa cu cruditate alcătuirile înnăscute ale creierului şi ordinea de dezvoltare a facultăţilor sale.
Prima fază, cea a întâiului contact cu natura, este practică, simplistă şi enciclopedică (învăţământ primar).
Cea de a doua fază, cea a generalizărilor elementare, este mai teoretică, mai dogmatică şi tot enciclopedică (învăţământ secundar).
Cea de a treia fază este cea a specializărilor şi a tehnicii (învăţământ superior). În mod obligatori, ea trebuie să înceapă cu ştiinţele „analitice” şi să continue, dacă e cu putinţă, cu studiul disciplinelor „sintetice”.
Se înţelege de la sine că fondarea unui serviciu de cercetări de ştiinţă „sintetică” impune mijloace materiale considerabile. Dotarea acestor instituţii este mai variată în utilaje, cărţi, colecţii etc. şi personalul trebuie să fie mai numeros; însă aceste sacrificii sunt compensate de profiturile care se dobândesc din ele.

*****

Institutul de cercetări al Universităţii din Cluj a fost consacrat istoriei naturale, şi în mod special speologiei, tocmai pentru a răspunde consideraţiilor care preced, căci speologia este o ştiinţă eminamente sintetică, ea propunându-şi drept scop studierea „istoriei naturale a domeniului subteran”, adică a unei porţiuni a Pământului, ce-i drept mică, dar tot atât de complexă ca structură, atât de variată în manifestările sale energetice, atât de veche din punct de vedere istoric ca majoritatea celorlalte domenii terestre.

IV. Organizarea administrativă a institutelor de cercetări

Câteva consideraţii generale. După ce am arătat care sunt principiile generale care, după părerea mea, ar trebui să servească drept norme pentru crearea institutelor de cercetări, am să expun acum regulile care ar trebui să stea la baza organizării lor interne.
Problema organizării este foarte importantă, mai importantă decât se crede de obicei. Multe instituţii ştiinţifice, dotate corespunzător şi conduse de oameni competenţi, nu au decât rezultate mediocre din cauza organizării lor neadecvate. În general, toate instituţiile care fac parte această categorie suferă de vicii administrative care sterilizează o parte mai mult sau mai puţin însemnată din mijloacele lor de acţiune ştiinţifică.
Marele public ignoră în întregime aceste probleme foarte speciale; administraţiile centrale sunt conduse de birocraţi de carieră care nu au nici cea mai vagă idee despre funcţionarea şi cerinţele administrative ale acestor organisme atât de particulare şi atât de mult diferite de alte instituţii administrative; oamenii direct interesaţi, absorbiţi cu totul de sarcina lor ştiinţifică atât de înrobitoare, nu se gândesc decât cu nemulţumire şi dezgust la problemele administrative, care li se par că nu sunt decât timp răpit inutil cercetărilor. Din acest timp atât de preţios şi atât de neîndestulător, nu vor să sacrifice nimic pentru chestiunile ocazionale şi nu reacţionează la abuzurile birocraţiei sau la proastele reglementări administrative. Ei refuză să constate „ştiinţificeşte” timpul risipit fără rost de organizarea necorespunzătoare a serviciului lor şi să studieze „ştiinţificeşte” posibilitatea unei organizări mai bune; pentru a evita o pierdere de timp în definitiv minimă şi în orice caz temporară, ei se resemnează cu postura de fatalişti la o pierdere de timp permanentă. Îşi imaginează că, lăsându-l pe dl. Birocratescu să le administreze laboratoarele, vor avea mai mult timp la dispoziţie ca să se consacre „ştiinţei”.
Nu există greşeală mai funestă pentru progresul şi „randamentul” instituţiilor ştiinţifice!
Înzestrarea propriu-zisă a laboratoarelor se face „ştiinţificeşte”: experienţa sau observaţia sunt „ştiinţificeşte” concepute şi „ştiinţificeşte” dirijate, însă organizarea generală a laboratoarelor e rodul empirismului birocratic şi funcţionarea lor e supusă fluctuaţiilor dezordonate a celei mai crase incompetenţe administrative. Dacă vrem să ne gândim temeinic că eficacitatea cercetărilor ştiinţifice este din ce în ce mai mult o chestiune de „mijloace”, că, prin urmare, cel care are „punga” şi reglementează folosirea ei dobândeşte din ce în ce mai mult întâietatea faţă de cel care face munca, vom conchide că organizarea administrativă a laboratoarelor joacă un rol foarte important în funcţionarea acestor instituţii şi în randamentul lor ştiinţific.
Organizarea institutelor de cercetări poate şi trebuie să fie studiată „ştiinţificeşte” iar statutele şi reglementările vor trebui să fie conforme cu rezultatele acestui studiu. Directorii acestor servicii trebuie să consacre timpul necesar acestor studii „administrative” şi să lupte în comun pentru o organizare raţională a serviciilor ştiinţifice. Va fi un timp câştigat atât pentru ei, cât şi pentru cercetarea ştiinţifică, şi de câte momente de agasare, de vane surexcitări, de exasperări, de descurajări, dăunătoare cercetărilor, nu vor fi scutiţi!
Nu trebuie deci să-mi cer iertare că am înnegrit paginile care urmează ca să expun câteva păreri referitoare la această vastă problemă, păreri desprinse dintr-o lungă experienţă atât ştiinţifică, cât şi administrativă.
Într-adevăr, începând din 1900 am luat parte activă la instalarea, organizarea şi dirijarea a patru instituţii ştiinţifice, iar o bună parte din această îndelungată perioadă a fost consacrată muncii pur administrative; de altfel, consider cu regret, durere şi furie că mai mult de jumătate din acest timp ar fi putut fi adăugat la capitolul „cercetare” dacă nu ar fi fost sacrificat pentru vanele formalităţi ale reglementărilor absurde şi proastelor tradiţii ale birocraţiei.
A. Institutul de cercetări va avea aceeaşi situaţie administrativă ca serviciile didactice ale universităţii; el va fi afiliat Facultăţii care corespunde specialităţii lui. Directorul său trebuie să aibă rangul, titlurile şi prerogativele unui profesor titular, şef de serviciu didactic.
La început a fost comisă o gravă greşeală, care continuă de altfel să fie făcută, aceea de a crea institute de cercetări ca anexă a catedrelor didactice şi, prin urmare, de a încredinţa direcţiunea lor unui profesor însărcinat în acelaşi timp cu un învăţământ clasic.
Aceste erori au stânjenit multă vreme avântul unor astfel de instituţii, au dăunat funcţionării lor normale şi, prin urmare, au împiedecat guvernele şi opinia publică să înţeleagă adevăratul lor rol şi marea lor importanţă în economia socială.
a. Ca să fie productiv, institutul de cercetări trebuie să aibă un personal relativ numeros şi un utilaj relativ considerabil. Aşadar, este materialmente imposibil ca un singur om să dirijeze cu folos şi în mod „productiv” două servicii importante, aşa cum sunt în egală măsură serviciile didactice şi institutele de cercetări.
b. De regulă, omul de ştiinţă nu este o fiinţă perfect ponderată şi simetrică; el este înclinat când spre o „asimetrie profesională”, şi atunci va fi mediocru ca director de cercetări, când spre o „asimetrie” opusă şi va fi un profesor nesatisfăcător; dată fiind complicarea crescândă a sarcinii care le revine acestor doi specialişti, trebuie să se aleagă între specializarea pedagogică şi cea de cercetător, căci va fi din ce în ce mai greu ca amândouă să fie duse împreună la bun sfârşit.
c. Singurul care poate reprezenta şi apăra eficient interesele instituţiei este un şef independent, egal în grad cu ceilalţi membri ai Facultăţii. În plus, el poate să-şi consacre întreaga activitate şi ambiţie prosperităţii şi renumelui instituţiei sale.
B. Directorul institutului de cercetări va avea puteri depline directoriale şi administrative, dar şi întreaga responsabilitate a gestiunii ştiinţifice şi administrative a instituţiei.
Puterile depline pe care le cer pentru directorul institutului vor fi complete, dar numai din punct de vedere „executiv”, căci este de dorit, aşa cum se va vedea mai târziu, ca pentru fiecare serviciu de cercetări să funcţioneze un consiliu administrativ împuternicit să stabilească directivele generale referitoare la cercetările care vor fi întreprinse şi să exercite controlul. Oricum, va trebui ca aceste puteri depline să fie exercitate cel puţin în măsura precizată mai jos.
a. Dirijarea cercetărilor „normale” şi colective; alegerea subiectului şi a metodelor.
Aceasta nu înseamnă că personalului ştiinţific subaltern trebuie să i se suprime iniţiativa unor cercetări personale şi a alegerii metodelor pentru acest gen de cercetări. Însă trebuie evitat inconvenientul major de a lăsa ca cercetările instituţiei să rătăcească pe căi cu totul străine de destinaţia ei; cum omul de ştiinţă este un „meşteşugar” prin însăşi natura lui, este sigur că aşa se va întâmpla în cea mai mare parte a instituţiilor ştiinţifice. Aş putea cita o mulţime de exemple tipice. Trebuie deci ca directorul să aibă dreptul de a putea menţine cercetările în cadrul care a fost stabilit prin statut.
Cât priveşte cercetările colective, ele nu sunt posibile decât atunci când există o unitate de orientare şi de metodă.
b. Prezentarea personalului de toate gradele în vederea numirii şi avansării.
Alegerea colaboratorilor este cu mult mai importantă pentru randamentul şi bunul mers ale cercetărilor ştiinţifice decât pentru oricare al gen de activitate colectivă. Colaborarea ştiinţifică nu se poate efectua în condiţii normale dacă nu există o înţelegere completă şi intimă între colaboratori, precum şi o desăvârşită încredere reciprocă. De altfel, această prerogativă este indispensabilă pentru prestigiul directorial şi eficacitatea puterii lui disciplinare.
c. Dirijare şi responsabilitate, disciplină internă şi jurisdicţie disciplinară de primă instanţă.
Trebuie ca abaterile din conduita personalului să poată fi imediat reprimate, dar mai trebuie să se prevadă corectarea nedreptăţilor, din păcate întotdeauna posibile în relaţiile dintre oameni. Recursul la o jurisdicţie superioară: consiliul facultăţii, consiliul de Stat etc., face de altfel parte din „drepturile omului actual”.
d. Prezentarea proiectului de buget anual.
e. Executarea deplină şi completă a deciziilor bugetare, fără alte formalităţi şi autorizaţii.
Aceasta înseamnă că, proiectul de buget odată controlat, discutat şi aprobat, sumele aferente trebuie să fie puse la dispoziţia directorului, care, în limita prescripţiilor bugetare, le va cheltui aşa cum va crede de cuviinţă.
Aceste puteri directoriale sunt cele pe care le exercită toţi şefii întreprinderilor private; ele sunt produsul unei experienţe îndelungate şi sunt considerate de toţi administratorii perspicace ca fiind indispensabile pentru bunul mers ale întreprinderilor.
S-ar părea, la prima vedere, că administraţiile Statului sunt organizate potrivit unor principii identice; parlamentul est un soi de consiliu de administraţie, miniştrii sunt „directori” cu depline puteri executive şi responsabilitate directă. Dar în realitate, administraţia de Stat nu este decât o înşelătoare caricatură a administraţiei private.
Departamentele ministeriale au devenit, de decenii, organisme prea mari pentru ca un om să le poată dirija efectiv în toate detaliile lor; cu toate acestea, legal, ministrul este considerat întotdeauna ca fiind direct responsabil de tot ce se face în resortul lui şi semnătura sa este obligatorie, dispoziţie atât de absurdă, încât „responsabilitatea” ministerială nu mai este decât o „ficţiune” constituţională; în practică, ea este complet suprimată în toate ţările. În acelaşi timp, responsabilitatea este suprimată şi pentru subordonaţi, căci ei sunt acoperiţi mai întâi de „semnătura ministerială” şi apoi de eficienta metodă pe care dl. Birocratescu a inventat-o demult, metodă care constă în a dispersa responsabilitatea deciziilor şi execuţiilor printre servicii din ce în ce mai numeroase.
După numeroase rapoarte, referate, aprobări în cascadă, înzestrate cu multe ştampile şi semnături „indescifrabile”, este absolut imposibil să se ştie cine trebuie să fie tras la răspundere în caz de neglijenţă, de greşeală gravă şi chiar de acte de delicvenţă.
Mai ales fără încurcături! Mai ales fără responsabilitate directă! Acestea sunt devizele dlui. Birocratescu şi principala cauză a proastei gestionări a treburilor publice.
Propunerea mea are drept scop tocmai evitarea acestor inconvenient. Se înţelege de la sine că, în serviciile de cercetări foarte extinse şi foarte bogate în material şi personal, directorul va putea să-şi împartă administrarea în sectoare şi să transmită puterile lui depline, împreună cu partea corespunzătoare de responsabilitate pentru aceste sectoare, funcţionarilor imediat inferiori în grad.
C. Fiecare mare institut de cercetări trebuie să aibă un consiliu de administraţie; consiliile de perfecţionare şi de patronaj îi sunt deosebit de folositoare.
Nu trebuie ca din serviciile de cercetări să se facă „sultanate”. Sistemul „bunului tiran” nu poate da pe termen lung rezultate de calitate, aşa cum o demonstrează o seculară experienţă dobândită în toate ramurile activităţii sociale.
Dacă se cuvine ca „executivul” să fie încredinţat unui singur om înarmat cu puteri depline, „legislativul” trebuie să fie de competenţa unui colectiv; în plus, controlul trebuie să fie exercitat de organe ad-hoc, dar şi de opinia publică, judecătorul relativ cel mai corect şi a cărui acţiune este cea mai eficientă în timp.
Institutele mici, cu personal restrâns şi cu material limitat, se pot lipsi la început de un consiliu de administraţie, însă vor trebui până la urmă să fie prevăzute şi ele cu atare organ, fie numai pentru a-şi asigura o bună recrutare a personalului şi a obţine eficacitatea unui control competent, care este cu atât mai necesar, cu cât instituţia este mai veche.
În universităţile cu organizare şi tradiţii mai mult sau mai puţin autonome, cum este cea din Cluj, consiliile facultăţilor pot juca cu folos rolul consiliului de administraţie pentru institutele de cercetări de anvergură modestă şi la începutul existenţei lor.
Consiliul de administraţie ar trebui să fie format dintr-un număr mic de membri, incluzând:
1.Delegaţi ai universităţii.
2. Reprezentanţi ai specialităţii institutului, desemnaţi de corpurile de specialişti.
3. Reprezentanţi ai ministerelor competente.
4. Delegaţii ai camerelor sau ai sindicatelor din industriile interesate.
5. Directorul şi reprezentanţi ai personalului institutului.
Atribuţiile consiliului de administraţie ar fi următoarele:
1. Discutarea şi aprobarea liniilor majore ale programului de cercetări normale şi colective.
2. Aprobarea raportului anual asupra activităţii institutului.
3. Analiza gestiunii administrative şi financiare.
4. Aprobarea proiectului de buget.
5. Aprobarea propunerilor de numire şi avansare a funcţionarilor.
6. Judecarea apelurilor împotriva deciziilor direcţiunii.
Consiliul de administraţie nu va ţine anual decât un număr redus de şedinţe ordinare, dar va putea fi convocat în şedinţe extraordinare de câte ori va fi nevoie.
Ar fi dorit ca, pentru toate institutele de cercetări incluse în una şi aceeaşi categorie ştiinţifică, să se creeze un singur şi mare consiliu de perfecţionare, format din specialişti, savanţi „puri”, ingineri specializaţi, şefi de industrii ştiinţifice şi lucrători din aceste industrii delegaţii de companiile lor, asociaţii sau sindicate. Un astfel de consiliul ar putea aduce servicii importante, cu condiţia de a-şi limita activitatea la următoarele puncte:
a. Instituirea unei anchete permanente cu privire la cerinţele economiei naţionale şi la posibilităţile de exploatare a resurselor ţării.
b. Clasarea în ordinea urgenţei şi importanţei a problemelor care trebuie rezolvate.
c. Organizarea colaborării institutelor din ţară în vederea executării acestui program.
d. Organizarea raporturilor de întrajutorare şi colaborare dintre instituţiile ştiinţifice naţionale şi internaţionale.
Este foarte important, din toate punctele de vedere, ca opinia publică să se intereseze de activitatea institutelor de cercetări. Intră în misiunea unor astfel de instituţii ca, în acest scop, să facă propaganda necesară prin conferinţe şi demonstraţii publice, expoziţii permanente ori temporare şi articole de popularizare. În aceeaşi ordine de idei, un comitet de patronaj este de cel mai mare folos; cuprinzând prieteni ai ştiinţei din toate clasele sociale, precum şi foşti studenţi ai instituţiei, el va înlesni manifestarea simpatiilor publice şi va suscita bunăvoinţa efectivă a donatorilor şi binefăcătorilor.
D. În afară de personalul ştiinţific şi de serviciu, fiecare institut de cercetări trebuie să aibă, în raport cu importanţa lui, un personal administrativ şi un personal tehnic.
Toată lumea, inclusiv administraţia centrală, admite că un laborator trebuie să aibă un personal ştiinţific şi un personal de serviciu. În instituţiile cel mai bine înzestrate, prima categorie este reprezentată de director, subdirector, şef sau şefii de lucrări, asistent sau asistenţi şi preparatori. Cea de a doua categorie este formată din laboranţi şi muncitori. Dar oricât de puţin dezvoltat ar fi, un serviciu ştiinţific trebuie să desfăşoare şi activităţi non-ştiinţifice numeroase şi variate, care se sporesc progresiv odată cu importanţa şi vechimea lui şi care sunt indispensabile funcţionări lui normale.
a. Corespondenţa oficială şi ştiinţifică naţională şi internaţională.
b. Ţinerea arhivelor.
c. Inventarul materialului.
d. Catalogul bibliotecii şi al colecţiilor de studiu, de comparaţie şi de muzeu.
e. Conservarea instrumentelor şi a aparatelor şi controlul utilizării lor.
f. Înmagazinarea produselor de toate felurile, sticlărie, produse chimice, rechizite de birou, obiecte metalice etc. şi controlul folosirii lor. Numărul şi varietatea obiectelor şi produselor care sunt necesare bunei funcţionări a unui serviciu de cercetări sunt considerabile, mult mai considerabile decât cele dintr-o mare uzină specializată.
g. O contabilitatea foarte complicată din cauza numeroaselor specialităţi ce trebuie procurate adesea din străinătate.
Toate aceste activităţi „administrative” speciale sunt conduse de obicei de personalul ştiinţific tânăr, asistenţi şi preparatori, de altfel foarte rău, ceea ce este absolut firesc.
Tinerii licenţiaţi sau doctori ignoră tehnica elementară a unor astfel de treburi, pentru care ei n-au nicio atracţie, considerându-le pe bună dreptate ca un timp pierdut pentru instruirea lor ştiinţifică şi pentru cercetări. Pe de altă parte, acest personal tânăr se reînnoieşte adesea, de unde necesitatea pentru personalul superior de a forma mereu noi „administratori”, în detrimentul timpului rezervat cercetărilor şi în detrimentul bunei gestiuni a instituţiei. Prin urmare, este necesar ca serviciile de cercetări să dispună de un personal „administrativ” specializat şi permanent, care să poată descărca personalul ştiinţific de această sarcină pur materială, astfel încât acestuia să nu-i rămână decât dirijarea şi controlul acestei părţi secundare, dar foarte importante şi înrobitoare a activităţii unor astfel de institute. Randamentul lor ştiinţific va avea mult de câştigat, iar organizarea şi administrarea lor, chiar şi mai mult.
Funcţionarea serviciilor de cercetări impune un mecanism adesea foarte complicat, instalarea şi ajustarea unor aparate şi instrumente specializate, reparaţii multiple etc. În aceste instituţii se face uz de tot felul de energii şi trebuie să se lucreze cu tot felul de materii prime. Aşadar, fiecare laborator are nevoie de ateliere care, în anumite specialităţii, trebuie să fie foarte dezvoltate şi foarte bine utilate. De regulă, aceste funcţii tehnice cad în sarcina laboranţilor, iar dacă unii dintre ei, foarte bine dotaţi, reuşesc să se achite excelent de îndatoririle lor, această practică dă cel mai adesea rezultate lamentabile în ceea ce priveşte atât maşinile şi folosirea materiilor prime, cât şi ajutorul dat personalului ştiinţific. În personalul indispensabil bunei funcţionări a unui serviciu de cercetări trebuie deci inclusă şi o categorie de funcţionari „tehnicieni”: mecanici, electricieni, sticlari, tâmplari etc., artizani deja specializaţi în momentul angajării lor şi care au o pregătire profesională suficient de bună.
Cel mai modest institut de cercetări ar trebui să fie înzestrat cu următorul personal: un director, un şef de lucrări, un asistent, un preparator, un secretar contabil, un mecanic, un laborant şi un muncitor necalificat.
E. În institutele de cercetări, gradele vor fi independente de funcţii; avansare pe loc în grad (fără schimbarea funcţiei) va putea fi acordată întregului personal.
Progresul ştiinţei duce la o complicare progresivă a metodelor de cercetare şi de instrumentare; această complicare face din ce în ce mai lungă şi mai laborioasă ucenicia, „punerea la curent” a lucrătorului ştiinţific. În momentul de faţă e nevoie de ani pentru a forma un bun şef de lucrări sau un asistent specializat. Trebuie deci ca meritele să poată fi recompensate, trebuie chiar să se ţină seamă de vârstă, de vechimea în serviciu şi de sporirea îndatoririlor familiale.
În sistemul birocratic încă larg folosit, aşa ceva este „practic” imposibil.
Chiar dacă sunt prevăzute mai multe „grade” pentru aceste categorii de funcţionari, îmbunătăţirea materială care li se acordă este prea neînsemnată şi nu se ţine cont de aspectul „moral”, care are o mare importanţă pentru orice om conştient de valoarea sa.
Dacă funcţionarii superior dintr-un institut îşi păstrează multă vreme situaţia, cei inferior sunt condamnaţi fie să-şi încheie cariera într-un post inferior în raport cu meritele lor, care pot fi deosebit de mari, fie să accepte o situaţie mai bună, o „avansare” cum s-ar spune în administraţie, într-un institut cu profil diferit. În această ultimă alternativă, ei sunt nevoiţi să piardă rodul unei lungi experienţe anevoios dobândite, fără vreun profit pentru cineva, sunt siliţi să refacă o ucenicie foarte anevoioasă şi îndelungată, în văditul detriment al cercetării ştiinţifice şi al noului lor serviciu.
Este deci indispensabil ca funcţionarii permanenţi ai institutelor de cercetări să poată avansa pe loc, indiferent de funcţia pe care o au. Aşa, de pildă, trebuie ca cercetătorul care ocupă funcţia de şef de lucrări sau de asistent să poată ajunge succesiv, dacă merită, la cele mai înalte grade ale ierarhiei ştiinţifice. Dacă acest grad suprem este cel de profesor universitar titular, trebuie ca el să poată fi conferit tuturor funcţionarilor permanenţi ai instituţiei. Acest sistem este prevăzut pentru Institutul de Speologie şi pus de mult timp în practică în alte instituţii ştiinţifice; există, într-adevăr, institute de cercetări în care toţi funcţionarii au titlul, rangul şi prerogativele de profesor universitar.
Ceea ce am spus cu privire la personalul ştiinţific se aplică, mutatis mutandis [schimbând ce este de schimbat], şi unei părţi din celelalte categorii de personal.
Pentru a forma un laborant sau un tehnician capabil să aducă servicii folositoare este nevoie de un timp tot atât de îndelungat şi de o ucenicie tot atât de grea ca pentru formarea unui cercetător specializat; de altfel, importanţa practică a acestor auxiliari indispensabili într-un institut de cercetări nu este nici ea mai mică. Am cunoscut laboranţi a căror dispariţie a fost cu adevărat „o pierdere pentru ştiinţă”, poate chiar mai sensibilă decât a multor funcţionari ştiinţifici în al căror necrolog s-a făcu uz de această expresie consacrată.
F. Funcţionarii ştiinţifici vor fi inamovibili, cu excepţia celor aflaţi în stadiul de începători.
Amovibilitatea şi inamovibilitatea au fiecare partizanii lor şi această controversă nu este încheiată. Este cert că amovibilitatea ar fi preferabilă dacă am putea conta pe o autoritate întotdeauna corectă, imparţială şi care să nu ia decât decizii conforme interesului general.
Dovada că această condiţie nu poate fi nici realizată şi nici garantată în practică rezultă din faptul că inamovibilitatea câştigă teren peste tot şi că devine o regulă pentru funcţiile cele mai importante. Pentru a lupta împotriva nepotismului nefast şi a dezastrelor provocate de ingerinţele politice, a trebuit să se legifereze, chiar şi pentru funcţionarii inferiori, statute care să le asigure stabilitatea şi să-i protejeze mai mult sau mai puţin eficient de arbitrar. Aşadar, suntem nevoiţi să acordăm funcţionarilor ştiinţifici superiori din institutele de cercetări o inamovibilitate ale cărei inconveniente pot fi de altfel atenuate de severitatea condiţiilor de recrutare.
Celelalte categorii de funcţionari se vor bucura, fireşte, de aceleaşi avantaje statutare de care beneficiază colegii lor din alte administraţii.
Dar inamovibilitatea nu poate fi acordată pentru posturile de începători; trebuie chiar să se sublinieze explicit că aceste funcţii sunt temporare, cu drept de prelungire condiţional pe o perioadă mai îndelungată. O bună recrutare de personal se face numai cu acest preţ.
Pentru selectarea candidaţilor la posturile ştiinţifice, diplomele şi referinţele sunt cu totul insuficiente; este nevoie de un stagiu de câţiva ca să se poată identifica aptitudinea sau inaptitudinea pentru cercetare.
G. Institutele de cercetări trebuie să aibă autonomie financiară.
Faptul că Statul îşi administrează foarte rău acţiunile, că cheltuielile lui de gestiune sunt scandalos de exagerate şi că termenii de execuţie sunt prelungiţi fără rost, toate acestea sunt adevăruri bine stabilite şi asupra cărora este inutil să insistăm. Această inferioritate a Statului faţă de întreprinderile private are cauze multiple, dintre care nu doresc să menţionez aici decât două, după părerea mea foarte importante.
a. Obligaţia de a se conforma strict perioadelor bugetare.
Funcţionarea unei instituţii este continuă şi supusă unor fluctuaţii neprevăzute; cerinţele ei pot să varieze extrem de mult, în funcţie de împrejurări rezultate adesea din însăşi activitatea ei. Este materialmente imposibil ca activitatea unui organism viu, care acţionează şi se modifică fără încetare, să fie subordonată cadrului rigid în timp şi schemei pur teoretice caracteristice unui buget aprobat cu un an înainte. Sfârşitul şi începutul unui exerciţiu financiar sunt date calendaristice arbitrare care nu au nicio legătură cu funcţionarea organismelor sociale. Şi cu toate acestea, întreaga lor activitate trebuie să se subordoneze acestor date rituale!
Dacă o instituţie nu a cheltuit într-un an decât 15.000 de franci din cei 30.000 prevăzuţi în buget, cei 15.000 care rămân sunt vărsaţi din nou la trezorerie iar miniştrii şi comisiile se grăbesc să reducă în anul următor creditele în aceeaşi măsură. Pentru ca aşa ceva să nu se întâmple, instituţia se îngrijeşte să cheltuiască toţi banii în cursul anului, făcând cumpărături de utilitate îndoielnică. Dacă în anul următor, instituţia are nevoie de 35.000 de franci, ea nu-şi poate procura ceea ce-i trebuie decât în limita fatidicei sume de 30.000 de franci. Cu acest sistem bugetar, se întâmplă ca unele institute să nu poată face achiziţii costisitoare, ceea ce ar deveni cu uşurinţă posibil dacă ele ar putea să-şi păstreze economiile de la un an la altul. Se întâmplă chiar ca fatidica perioadă bugetară anuală de justificare a cheltuielilor să fie fragmentată arbitrar de administraţia centrală, care introduce perioade de justificare bianuale, trimestriale sau chiar lunare, ceea ce sporeşte în mod considerabil dificultăţile de gestiune ale institutelor.
b. Legea contabilităţii, care nu mai este adaptată la necesităţile prezentului.
Prin funcţionarea ei absurdă, această lege împiedecă organizarea unei contabilităţi raţionale şi practice; ea le aplică furnizorilor Statului termene de decontare prea lungi; impune demersuri şi hârţogării atât de numeroase, într-un cuvânt, cheltuieli generale inutile şi considerabile, încât firmele serioase refuză să aprovizioneze Statul, iar cele care consimt s-o facă majorează copios preţurile ori îşi recuperează pierderile prin calitatea produselor furnizate.
Nu este exclus ca prescripţiile legii contabilităţii să fi corespuns, în acel trecut îndepărtat în care au luat naştere, cerinţelor şi împrejurărilor momentului, chiar dacă se poate obiecta că întreprinderile private de-atunci nu le-au folosit niciodată; dar nu încape îndoială că aceste prescripţii nu se mai adaptează nici la condiţiile actuale şi nici la sensul în care evoluează activitatea societăţii.
Aceste prescripţii absurde şi materialmente inaplicabile ale legii contabilităţii, combinate cu cele ale legii bugetare, au dus la un camuflaj progresiv al întregii contabilităţi de Stat, au „organizat” risipirea avuţiei publice şi au provocat paralizarea progresivă a propriilor mecanisme; din acest punct de vedere, e suficient să examinăm „funcţionarea”, dacă această expresia mai poate fi folosită, Curţii de Conturi!
Nu pot să dezvolt acum aceste câteva indicaţii sumare; voi reveni asupra acestei chestiuni într-un alt raport, având în vedere importanţa ei considerabilă şi din ce în ce mai mari în funcţionarea tuturor instituţiilor ştiinţifice; mă mărginesc pentru moment să constat că omenii de Stat şi parlamentele încep să reacţioneze, chiar dacă o fac cu timiditate, la aceste dezastruoase erori. În toate ţările se caută remedii şi anumitor administraţii începe să li se acorde „autonomia financiară” sau se „comercializează” exploatările de Stat. Toate aceste „reforme” tind să transpună în administraţiile de Stat regulile existente în exploatarea întreprinderilor private, reguli care sunt opusul năravurilor birocratice.
Din tot ce precede rezultă că revendicarea autonomiei financiare pentru institutele de cercetări este pe deplin justificată; ea este indispensabilă funcţionării normale şi productive a acestor instituţii. De altfel, este vorba de sume relativ mici, a căror gestiune poate fi controlată cu uşurinţă, sume care sunt neînsemnate dacă sunt comparate cu bugetul total al Statului sau chiar cu cel al unui singur minister.
Autonomia financiară eliberează institutul de sugestia termenelor bugetare. Sumele acordate pentru bugetele anuale sunt subvenţii definitive. Ele sunt încorporate în avuţia institutului, care le poate economisi sau cheltui în bloc sau în parte, în funcţie de necesităţile reale şi fără limită de timp. Instituţia poate să acumuleze fonduri timp de mai mulţi ani la rând ca să execute o instalare costisitoare; având fonduri „lichide”, poate să trateze cu furnizorii în aceleaşi condiţii avantajoase în care o fac particularii; având disponibilităţi, poate să profite de „ocazii” avantajoase pentru achiziţiile sale etc.; într-un cuvânt, ea poate să-şi gospodărească fondurile cu uşurinţă, în mod logic şi economic; poate să facă o administraţie eficientă, ceea ce le este interzis serviciilor neautonome de Stat.
Ce trebuie să facă institutul de cercetări cu disponibilităţile sale în situaţia în care i se acordă autonomia financiară? Răspunsul este simplu şi uşor de găsit: ceea ce fac întreprinderile private cu fondurile lor de rulment, adică să le plaseze într-o bancă sub formă de depozit la vedere şi la termen. Atâta vreme cât Statul nu şi-a organizat trezoreria după modelul băncilor private, oferind „cheltuitorilor” aceleaşi facilităţi şi avantaje, institutele de cercetări trebuie să fie autorizate să-şi depună disponibilităţile într-o mare bancă privată. Dintr-o atare libertate vor rezulta mai multe avantaje: maximum de siguranţă împotriva furtului sau a pierderii, uşurinţă de manipulare, contabilitate perfectă, control şi verificare comodă a gestiunii în orice moment. La aceste avantaje se adaugă apreciabilul beneficiu de interese plătit de bancă; capitalul reprezentat de aceste disponibilităţi nu rămâne niciodată neproductiv.
Sistemul preconizat nu este profitabil doar pentru institute; el este extrem de profitabil şi pentru economia naţională, deoarece permite mobilizarea un capital altfel neproductiv şi diminuează necesitatea circulaţiei monetare prin utilizarea, devenită posibilă, a cecurilor şi a viramentelor de la un cont la altul. El oferă deci un avantaj general, dar niciun inconvenient. Singura obiecţie care poate fi opusă acestei practici este posibilitatea diminuării ori a pierderii depozitului ca urmare a falimentul băncii. Aceste temeri teoretice sunt neglijabile în practică. În fapt, este vorba de folosirea serviciilor oferite de aceste mari instituţii financiare pe care niciun guvern nu le va lăsa să se prăbuşească pur şi simplu, şi aceasta pentru a nu provoca un dezastru „naţional”; dar chiar dacă eventualitatea se materializează, pierderea ocazională a unui depozit, niciodată considerabilă, va fi neînsemnată în comparaţie cu economisirea reală obţinută printr-o astfel de gestiune şi cu risipa excesivă şi fatală practicată de gestiunile neautonome ale Statului.
Pentru a nu speria o administraţie, chiar atât de revoluţionare ca aceea care s-a îngrijit de fondarea Institutului de Speologie, eu nu am menţionat cuvântul autonomie financiară în statutul acestei instituţii, însă i-am introdus practicarea prin crearea unui „fond permanent”. Deocamdată nu este decât o încercare incompletă şi limitată, dar o legislaţie ulterioară o va putea extinde şi îmbunătăţi.
H. Institutul de cercetări trebuie să se bucure de personalitatea civilă şi de dreptul de a-şi crea resurse pe seama câştigurilor obţinute din expertize cerute de public.
Funcţionarea autonomiei financiare este uşurată extrem de mult prin atribuirea personalităţile civile.
Dreptul de a deţine şi de a dobândi este preţios pentru instituţii pe care guvernele nu le vor dota niciodată îndeajuns. În plus, această situaţie juridică este o garanţie, un imbold pentru donatori, care vor avea astfel certitudinea că donaţia le va fi folosită potrivit voinţei lor şi nu-şi va schimba destinaţia. Exemplul Statelor Unite ne stă la îndemână ca să arate ce atracţie exercită marile fundaţii ştiinţifice autonome asupra generozităţii mecenaţilor.
Un institut de cercetări pure şi aplicate poate şi trebuie să aducă şi servicii practice şi imediate publicului, prin intermediul studierii unor probleme speciale, a analizelor ştiinţifice, a expertizelor etc. Este corect şi necesar ca aceste servicii să fie retribuite. Sumele astfel obţinute ar trebui să fie repartizate, într-o proporţie ce va fi stabilită pentru fiecare specialitate, între trei beneficiari:
a. Statul sau organismul care subvenţionează anual institutul, căci este corect ca el să fie despăgubit pentru materialul uzat.
b. Institutul, căci valoarea expertizei depinde de acţiunea colectivă a întregului personal.
c. Personalul, pentru a-l încuraja în această muncă suplimentară şi a-l recompensa pentru acest surplus de îndatoriri.

V. Institutul de Speologie din Cluj

Am încercat să demonstrez în paginile precedente că institutele de cercetări specializate sunt mecanisme necesare ale actualei economii sociale, că înfiinţarea lor, de dată destul de recentă, este un fenomen normal al evoluţiei ştiinţei şi a necesităţilor producţiei. Am încercat să schiţez în fugă condiţiile pe care aceste fundaţii trebuie să le îndeplinească ca să răspundă pe deplin misiunii pe care o au, să folosească în mod inteligent şi în întregime resursele care le sunt puse la dispoziţie, să permită adaptarea lor continuă la evoluţia ştiinţei şi la neîntreruptele schimbări pe care le suferă condiţiile de existenţă ale omenirii.
Am dat acestui studiu forma cea mai sumară cu putinţă; l-am scurtat până la a omite exemple şi demonstraţii care să-mi sprijine afirmaţiile. Este posibil ca expunerea mea să nu fie convingătoare, dar sunt limitat de spaţiu; fondurile pe care le am la dispoziţie nu-mi îngăduie să tipăresc un raport prea voluminos.
Intenţionez să reiau aspectele cele mai importante în următorul meu raport, căruia îi sunt rezervate, din aceleaşi motive financiare, amănunte referitoare la organizarea şi funcţionarea Institutului de Speologie, precum şi descrierea instalării şi organizării serviciilor şi colecţiilor.
Pentru moment, să constatăm că Institutul de Speologie din Cluj este dotat cu un statut care încearcă să aplice principiile expuse mai sus.
El este o instituţie universitară, afiliată Facultăţii de Ştiinţe şi similară serviciilor didactice. Directorul său are rangul, titlul şi prerogativele unui profesor titular. Este un institut de cercetări de istorie naturală, în accepţiunea deplină a acestei sintagme, având drept principală specialitate speologia pură şi aplicată, disciplină prin excelenţă sintetică. Direcţiunea are puteri depline şi poartă întreaga responsabilitate, sub controlul Consiliului Facultăţii şi al Senatului universitar.
Personalul său cuprinde categoriile: ştiinţifică, administrativă, tehnică şi de serviciu. Funcţionarii ştiinţifici pot să avanseze pe loc iar asistenţii ocupă posturi temporare.
Autonomia financiară este parţial asigurată de un „fond permanent” depus într-o bancă, fond gestionat ca depozit liber de director şi alimentat din economiile făcute cu celelalte fonduri şi din donaţii. Amănuntele acestei organizări sunt de altfel expuse în legea din 26 aprilie 1920, în contractul din 18 decembrie şi în memoriul din 14 decembrie 1919, documente publicate în acest volum.
În pofida variatelor dificultăţi materiale şi a lipsei de personal specializat sau educat, organizarea acestei creaţii legislative continuă de la sfârşitul anului 1920, cu o anumită încetineală dar fără întrerupere. Munca pur ştiinţifică se efectuează în mod satisfăcător, aşa cum o arată primul volum apărut din „Lucrările Institutului”. Au fost explorate numeroase peşteri din România iar materialul recoltat este parţial studiat. Biblioteca, colecţia de hărţi geografice, colecţia fotografică şi colecţia de material speologic şi epigeu, în continuă îmbogăţire, sunt în curs de ordonare şi catalogare.
Rezumatul statistic al acestei activităţi este publicat în fiecare an în anuarul universităţii. În viitorul raport, aceste diverse aspecte vor fi expuse cu amănuntele pe care le comportă. Cât priveşte datoria, care revine oricărei instituţii ştiinţifice, de a suscita şi a uşura colaborarea internaţională, Institutul de Speologie nu a dat greş. Trimiteri şi schimburi de material, determinări de animale, raporturi epistolare cu colegii specialişti, toate se desfăşoară atât de intens, încât cheltuielile legate de corespondenţă sporesc în mod îngrijorător, dată fiind enormitatea actualelor taxe poştale.
Înainte de a încheia acest prim raport cu precădere introductiv, ţin să dau câteva explicaţii complementare cu privire la specialitatea care a fost atribuită acestui institut de istorie naturală, adică speologiei.
Am explicat deja ce înseamnă caracterul sintetic al acestei discipline şi care sunt avantajele ei educative. Din „Memoriul din 14 decembrie” reiese că această direcţie dată studiilor răspundea cerinţei formulate de Universitate şi de Consiliul Dirigent, care doreau să înzestreze Universitatea din Cluj cu o specialitate nereprezentată în celelalte centre universitare, ca să umple golul lăsat de dispariţia unui specialist cunoscut şi apreciat al vechii universităţi maghiare.
Memoriul din 14 decembrie 1919 mai explică şi faptul că Institutul de Speologie din Cluj nu este o creaţie cu totul nouă, ci numai instalarea definitivă şi recunoaşterea oficială a unei întreprinderi ştiinţifice care funcţiona deja de multă vreme cu colaboratori numeroşi, colecţii importante, un material adecvat şi o publicaţie ajunsă la cel de al cincilea său volum, aşadar o întreprindere care constituia un adevărat „institut”, cu doctrină, metode şi chiar tradiţii proprii. În fapt, era vorba de a da acestei întreprinderi „Biospeologica” o consacrarea oficială şi universitară şi de a i se permite să se dezvolte mai repede dându-i un sediu, un personal permanent şi mijloace de investigare îndestulătoare. Reamintirea acestor fapte este de-ajuns, dar socotesc necesar să mă opresc mai mult asupra „Biospeologicei”, a originii, scopului şi rezultatelor ei.

VI. BIOSPEOLOGICA

Idei directoare. Program. Starea publicaţiei

Am debutat în zoologie cu cercetări anatomice şi histologice referitoare la o familie de anelide polichete. Noile fapte descoperite nu mi-au prilejuit decât puţină satisfacţie, deoarece nu puteam să „înţeleg” aceste alcătuiri anatomice şi histologice inedite, adică să le întrevăd originea şi să-mi fac o idee despre stadiile evolutive prin care au trecut până când au ajuns la starea lor actuală, într-un cuvânt, să le reconstitui istoria.
Această tendinţă de neînfrânt care m-a făcut să caut în studiul fenomenului actual trecutul său istoric pentru a-l „înţelege”, m-a îndemnat să-mi extind cercetările la alte familii de polichete, în speranţa că voi descoperi stadii de evoluţie, opriri la alte perioade istorice care ar putea să-mi furnizeze explicaţia de care aveam nevoie.
Am încercat, fireşte, să determin cu exactitate materialul colectat. Această incursiune în taxonomie mi-a pricinuit multe deziluzii în privinţa metodelor şi a rezultatelor dobândite în această disciplină; ea mi-a dat şi convingerea că nu poate exista o altă taxonomie în afară de cea bazată pe filogenie şi răspândire geografică, că este imposibil ca o specie să fie plasată corect în clasificarea fiinţelor fără a i se cunoaşte originea în timp şi distribuţia în spaţiu. Taxonomia nu poate fi decât filogenie aplicată.
O dată în plus, punctul de vedere istoric s-a impus cu o forţă mereu sporită.
Având ca subiect de studii filogenetice polichetele, grup lipsit de fosile, nu-mi mai rămâneau ca sursă de informaţii decât embriologia, anatomia şi histologia comparate şi zoogeografia; cu datele lor puteam încerca să determin spiţele primitive, diversele sensuri ale evoluţiei pornind de la aceste spiţe şi, poate, să ajung astfel să „înţeleg” semnificaţia caracterelor distinctive ale fiecărei unităţi taxonomice şi să precizez locul real pe care îl ocupă în sistem.
Este greu să limităm curiozitatea noastră ştiinţifică la simpla constatare „statică” a efectelor taxonomice ale transformării speciilor, fără să ne preocupăm de modalităţile şi cauzele acestor transformări, fără să ne lovim astfel de problema factorilor evoluţiei. Dar cum să-o abordăm în practică?
A urmări pas cu pas, stadiu cu stadiu, în spaţiu şi în timp, modificările unui grup omogen pare, a priori, să fie cea mai bună metodă de a constata modalităţile evoluţiei şi, totodată, cel mai bun mijloc de a defini corect şi de a delimita probleme restrânse şi relativ simple, cu care ar trebui să înceapă studiul complex şi foarte dificil al cauzelor imediate ale acestei evoluţii.
Adaptarea la schimbarea continuă a mediului pare să fie aspectul cel mai uşor abordabil, cel puţin la prima vedere; în mod absolut firesc, se ajunge astfel la ideea de a studia experimental influenţa factorilor primari. Ca să se poată face o experimentare cu oarecare şansă de succes, alegerea unei probleme „simple” nu este de-ajuns; trebuie ca subiectul experienţei să fie şi el „simplu”, adică un subiect cu vicisitudini genetice puţin complicate şi deja bine studiate şi a cărui genealogie să fie şi ea destul de bine cunoscută. Apoi trebui să se găsească mijlocul de a supune această victimă la variaţiile unuia sau a mai multor factori de asemenea „simpli” şi uşor de mânuit.
Dar fiinţa cea „mai simplă” este, totuşi, produsul interferenţelor unor factori uluitor de mulţi şi de variaţi, care acţionează din vremuri extraordinar de îndepărtate; în patrimoniul ei ereditar sunt acumulate nenumărate aptitudini pozitive şi „negative”.
Într-adevăr, mediul natural este un complex de factori extrem de numeroşi şi de feluriţi; factorilor denumiţi „primari” li se adaugă cei „secundari”, cei biologici, fără a-i mai pune la socoteală pe cei a căror existenţă nu este decât presupusă şi pe cei, poate foarte numeroşi şi foarte activi, pe care încă nimic nu-i trădează dar pe a căror posibilă existenţă văditele lacune din ştiinţă nu ne dau dreptul s-o contestăm.
Aceste dificultăţi, ce trebuie învinse pentru a organiza experimentarea în mod raţional, sunt agravate şi mai mult de consideraţiile ce urmează.
În cursul istoriei lor, fiinţele vii, biotele, scapă din ce în ce mai mult de influenţa mediului lor natural prin constituirea unui „mediu intern” din ce în ce mai protejat faţă de aceste acţiuni externe. Evoluţia determinată de influenţa factorilor externi tinde să înlăture tot mai mult atare influenţă. Or, aceste procese de apărare există, mai mult sau mai puţin dezvoltate, chiar şi la fiinţele cele mai primitive; astăzi nu mai există biote în întregime „permeabile” faţă de influenţele mediului extern.
Pe de altă parte, factorul „timp” a jucat un rol capital în evoluţia biotelor. Majoritatea modificărilor istorice, al căror caracter atât de vădit ereditar îl constatăm acum, au apărut ca rezultat al unor influenţe a căror durată nu poate fi imaginată cu precizie, ci doar apreciată cu aproximaţie prin simboluri matematice, de altfel tot atât de greu de imaginat. Aprigele controverse care îi despart pe naturaliştii actuali se datorează în bună parte necunoaşterii de către mulţi dintre ei a factorului „timp”.
Oricum, ca subiect de experienţe trebuie să fie alese acele biote care au caractere cu reacţii rapide şi, în general, acestea nu sunt cele mai interesante din punctul nostru de vedere. Trebuie să notăm că nu există decât puţine biote care pot să trăiască şi să se reproducă normal în captivitate şi pe care putem să le ferim eficient de atacul paraziţilor şi de boli. Cei care au încercat să facă culturi de nevertebrate cunosc neplăcerile şi dificultăţile pe care le prezintă. Trebuie, last but not last [în sfârşit, dar nu în ultimul rând], ca influenţa mediului artificial de creştere să nu denatureze rezultatul experienţei, căci ea este una din cauzele principale ale gravelor greşeli comise atât de des de experimentatori.
Prin urmare, am început să caut pasărea rară, fiinţa cu o origine genetică destul de lămurită, cu o filogenie suficient de cunoscută, cu un mediu intern permeabil faţă de un mic număr de factori primari şi impermeabil faţă de ceilalţi, cu reacţii suficient de rapide, înzestrat cu organe externe uşor de observat şi capabil să trăiască şi să prospere în captivitate fără să se lase influenţat de mediul artificial!
Candidatura la înalta funcţie de subiect de experienţă a grupului pe care îl cunoşteam cel mai bune, cel al polichetelor, a fost respinsă din motive asupra cărora nu e cazul să insist şi am căutat altceva. Această anchetă mi-a pricinuit atât de multe decepţii, încât m-am întrebat dacă, în fond, nu era mai înţelept să înlătur dificultatea adoptând o metodă diferită de investigare, dar prin care să ajung la rezultate echivalente cu cele obţinute prin experienţe de laborator. Oare nu am putea profita de „experienţele” în curs de desfăşurare pe care Mama Natură le-a organizat cu puternicele ei mijloace, atât de puţin limitate atât în spaţiu, cât şi în timp; oare nu ne-am putea mulţumi cu simpla observare a rezultatelor, sau să intervenim doar prin modificarea lor într-o anumită măsură? Oare nu am putea găsi un mediu natural în care să acţioneze un număr restrâns de factori şi care ar fi locuit de un mic număr de biote, mediu puţin variabil, cu o faună săracă şi uşor accesibil observatorului?
Ajunsesem la acest punct în cugetările mele când, cu prilejul unei campanii oceanografice organizate în iulie 1904 de Laboratorul Arago, al cărui subdirector eram pe-atunci, am întreprins o explorare a peşterilor din Baleare. Am făcut pe larg cunoştinţă cu minunăţiile subpământeşti din Mallorca şi am descoperit o fauna cavernicolă interesantă, îndeosebi un cirolanid de origine marină pe care l-am descris sub numele de Typhlocirolana moraguesi n. gen, n. sp. Din această primă vizită ştiinţifică în peşteri, m-am întors cu impresia că găsisem ceea ce căutam şi această impresie a fost întărită în mod deosebit prin consultarea bibliografiei speologice.
Într-adevăr, cu douăzeci de ani în urmă, se credea că mediul subteran este foarte „constant” şi locuit de un număr „infim” de specii. Faptic, soarele şi intemperiile care domnesc autoritar în lumea epigee sunt excluse; ca urmare, numărul de factori primari care acţionează în acest mediu este cu siguranţă mai mic. Pe de altă parte, influenţele factorilor biologici trebuie să se manifeste în raporturi foarte simple, dată fiind populaţia restrânsă şi numărul mic al componentelor ei specifice.
Mediu invariabil, număr redus de factori primari, biote cu adaptări elementare sau unilaterale şi un mediu intern permeabil, toate sunt elemente care răspundeau bine programului meu.
În acest domeniu subteran, Mama Natură a instituit „experienţe” relativ simple; judecând a priori, se putea conchide că ar fi relativ uşor să se descopere în el condiţiile în care s-au desfăşurat aceste experienţe şi să se constate rezultatul lor. De altfel, se putea spera în mod raţional şi că nu este greu ca aceste „experienţe” să fie modificate potrivit necesităţilor, prin artificii corespunzătoare, fiindcă se beneficiază de inestimabilul avantaj de a lucra într-un „laborator” natural ce ar putea fi amenajat cu destul de multă uşurinţă.
Cercetarea experimentală trebuia să fie precedată în mod obligatoriu de o perioadă de prospectare a domeniului subteran şi de recenzare a locuitorilor lui. Ca teren pentru aceste cercetări preliminare, despre care se bănuia că vor fi scurte, au fost aleşi Pirineii, socotiţi pe atunci ca fiind foarte bine exploraţi din punct de vedere speologic, în urma studiilor clasice întreprinse de naturalişti din cea de a doua jumătate a secolului XIX. Se punea într-adevăr problema ca, îndrumat de lucrări geografice foarte complete, să regăsesc specii puţin numeroase şi descrise corect de nişte excelenţi specialişti.
Aceste cercetări preliminare au început în 1905 cu concursul celui dintâi colaborator al meu, doctorul R. Jeannel, care, aflat la sfârşitul studiilor sale medicale, îşi pregătea şi licenţa în ştiinţe naturale, fiind încă de pe atunci gata să abandoneze o carieră „practică” ca să se dedice istoriei naturale şi îndeosebi entomologiei subterane.
Am început campania de prospecţiuni în tovărăşia soţiei mele, în 30 iulie 1905, cu vizitarea Peşterii Gargas; în 4 august, Jeannel ni s-a alăturat în vizita pe care am făcut-o în Peştera mică din Tunelul de la Camous şi, de atunci, am continuat să „prospectăm” peşterile şi să inventariem fauna cavernicolă, ca să zic aşa, fără întrerupere, ajutaţi de colaboratori din ce în ce mai numeroşi.
După mai bine de douăzeci de ani de cercetări şi având la activ peste o mie de peşteri explorate, peste 15.000 de tuburi cu biote colectate, peste 50 de lucrări definitive publicate sub titlul colectiv de „Biospeologica” (peste 4.500 de pagini, 1.500 de figuri şi 175 de planşe), ne aflăm, colaboratorii mei şi eu, tot în perioada cercetărilor „preliminare”.
Ţin să explic aici pe scurt de ce.
Încă după primele campanii a devenit limpede că domeniul subteran este foarte puţin cunoscut din toate punctele de vedere.
Din punct de vedere geografic, mai sunt încă multe de descoperit, chiar şi în regiunile cel mai bine explorate. Ideea că spaţiile subterane au o foarte mare întindere este de dată relativ recentă. Cercetările noastre arată că spaţiul locuibil nu se limitează la cavităţile accesibile omului, ci că lui trebuie să i se adauge domeniul considerabil mai vast al fisurilor înguste. De altfel, studiile topografice precise ne lipsesc şi astăzi.
Din punct de vedere morfologic, contradicţia dintre doctrine dezvăluia insuficienţa cunoştinţelor; cât despre chimia şi fizica subterane, ele nu fuseseră abordate decât în treacăt şi numai în ceea ce priveşte concreţiunile.
Meteorologia subterană era şi ea rudimentară; condiţiile din mediul subteran fuseseră doar evaluate şi nu măsurate „ştiinţificeşte”. Existau măsurători valabile numai pentru temperatură, însă sporadice; nici urmă de observaţii continue. Tot ce se afirma despre constanţa din domeniul subteran nu era decât rezultatul unor impresii subiective. În realitate, acest mediu prezintă „variaţii” la fel ca mediile epigee şi parţial corelative cu cele din aceste medii, dar de mai mică amplitudine.
În ce priveşte habitatele din caverne, cunoştinţele din acea vreme se dovedeau a fi tot atât de rudimentare; chiar şi în grupul cel mai studiat, cel al coleopterelor, s-au identificat un număr considerabil de forme noi.
Ca rezultat al studiilor noastre, concepţia dominantă a unei compoziţii simple, a unei sărăcii în specii şi indivizi a populaţiei cavernicole, a fost înlocuită cu noţiunea mai exactă a unei relative complexităţi şi bogăţii a acestei populaţii. De altfel, acesta nu este singurul profit pe cale l-am obţinut din cercetările noastre, căci din ele rezultă şi alte consideraţii de însemnătate foarte generală.
Studiul aprofundat al unui material extrem de abundent şi colectat în mod sistematic a arătat totala insuficienţă a metodelor şi rezultatelor „sistematicii” care se practică de obicei. A stabili „starea civilă” a cavernicolelor care alcătuiesc colonii izolate din punct de vedre fiziologic şi topografic, dar care abia dacă pot fi deosebite din punct de vedere morfologic, a restabili armonia care ar trebui să existe în mod obligatoriu între procesul de speciaţie şi distribuţia geografică, a descâlci iţele complicate ale raporturilor de filiaţie şi a evita similitudinile insidioase ale multiplelor convergenţe erau, şi din păcate mai sunt şi acum, preocupări străine vechii taxonomii, dar care s-au impus imperios colaboratorilor Biospeologicei.
Această nouă incursiune în domeniul taxonomiei mi-a întărit convingerea că zoologia, chiar descriptivă, nu a fost „făcută” aşa cum ne-a plăcut s-o proclamăm, ci trebuie „refăcută” în întregime nu numai pentru grupele cu reprezentanţi cavernicoli, ci chiar şi pentru epigeele cele mai cunoscute.
A concepe specia ca un „fenomen pur actual” este cu siguranţă o gravă eroare, care reduce considerabil valoarea vechilor lucrări, până la a le transforma cel mai adesea într-un „balast” bibliografic foarte dăunător progresului cercetărilor. A persevera astăzi în aceleaşi greşeli, după toate lucrările deja publicate cu privire la această problemă şi toate exemplele precise şi convingătoare pe care le conţine literatura din ultimii ani, este neîndoielnic ceva de neiertat.
Specia trebuie să fie considerată ca o entitate atât morfologică, cât şi istorică şi geografică. Taxonomia nu poate fi altceva decât filogenie aplicată.
Definirea unei specii trebuie să cuprindă sinteza caracterelor ei morfologice, distribuţia ei geografică şi genealogia ei; altfel este imposibil ca această entitate biologică să fie plasată corect în sistemul de clasificare şi folosită, fără inevitabile greşeli, în studiile speciale sau în generalizări. Rezultatele taxonomiei empirice se dovedesc deci inutilizabile ca atare şi acesta este motivul pentru care în „Biospeologica” au fost publicate revizii nu numai ale speciilor cavernicole, ci şi ale grupelor cu reprezentanţi troglobionţi, revizii care, chiar dacă s-ar putea să nu fie nici destul de complete şi nici destul de corecte, constituie o contribuţie folositoare la fondarea unei taxonomii cu adevărat ştiinţifice.
Aceste revizii sunt încă puţin numeroase; rămâne un vast material încă nestudiat şi care nu poate fi pus în lucru decât încetul cu încetul. Ne dăm într-adevăr seama că taxonomia înţeleasă aşa cum am spus mai sus este o muncă de amploare şi că „fabricarea” speciilor nu se poate face „în serie” şi în ritmul alert obişnuit pentru taxonomiştii care au păreri contrare.
Din rezultatele la care au condus cercetările noastre se mai pot desprinde şi numeroase informaţii cu caracter general. Pentru moment, nu vreau să citez decât două.
Mai întâi, dovada vechimii istorice relative a multor spiţe astăzi în viaţă. Dacă „Biospeologica” nu a introdus în ştiinţă nici noţiunea şi nici termenul de „relictă” (sau mai bine, relicvă), este cert că acest ansamblu de cercetări a arătat că ideea reînnoirii faunelor în fiecare epocă geologică trebuie să sufere o restricţie şi mai mare decât cea care se admite, căci numărul relicvelor de vârste diferite este în realitate foarte mare. Prin studiile noastre filogenetice au fost descoperite sau decelate foarte multe astfel de „fosile vii”. În ce priveşte domeniul subteran, am putut stabili că, pentru anumite grupe, toate troglobiile sunt specii relicve, majoritatea foarte vechi.
O a doua noţiune importantă care se degajă din aceste studii este cea a „liniei omogene”. Am văzut că, pentru a defini complet specia, datele filogenetice sunt indispensabile. Indiferent dacă istoria unei specii este reconstituită cu ajutorul fosilelor sau, în absenţa acestora, cu ajutorul morfologie şi morfogeniei comparate, rezultatul este acelaşi: se depăşeşte noţiunea de discontinuitate specifică actuală mai mult sau mai puţin riguroasă şi se ajunge la noţiunea de continuitate în timp; inevitabil, delimitările specifice se estompează şi o entitate mai cuprinzătoare se impune cu putere: spiţa.
Eu cred că vulgarizarea noţiunii de „spiţă” ca „unitate” biologică şi faptul că i-am precizat semnificaţia şi că i-am demonstrat marea utilitate prin numeroase exemple concrete este un câştig ştiinţific deosebit de important.
Mai întâi, ne apropiem incontestabil mai mult de adevăr înlocuind conceptul de specie cu conceptul de spiţă în toate speculaţiile biologice şi mai ales în filogenie şi în biogeografie. Apoi, atribuindu-i taxonomiei ca scop studiul „spiţelor omogene”, îi impunem un caracter „ştiinţific” care astăzi îi este contestat pe bună dreptate; îi stabilim chiar şi caracterul de „ştiinţă sintetică”. În plus, spiţa furnizează studiilor comparate, indiferent de domeniul biologic, singurul material „legitim”, adică utilizabil cu folos şi ferit de riscuri prea mari de a greşi.
Prin compararea nevertebratelor cu vertebrate, a crustaceelor cu anelide şi chiar a racilor cu izopode nu se mai poate ajunge la rezultate serioase. Tot ce s-a putut obţine din această comparaţie în materie de aproximaţii mai mult sau mai puţin grosiere şi de erori mai mult sau mai puţin mari este astăzi dobândit.
Ca să ne apropiem mai mult de adevăr, ca să recunoaştem sensul şi să constatăm modalităţile transformărilor, ca să găsim, prin urmare, originea certă şi semnificaţia reală a structurilor şi funcţiilor trebuie să urmărim modificările pas cu pas în schimbarea lor progresivă ori regresivă, într-un cuvânt, trebuie să întreprindem studii comparate numai în „interiorul” „spiţelor omogene”. Mai este de asemenea necesar ca taxonomia să identifice aceste spiţe, astfel ca anatomiştii, histologii, embriologii, biogeografii, biomecaniştii, fiziologiştii etc. să se poate folosi de ele. Determinarea lor este încă foarte puţin avansată; cel puţin „Biospeologica” s-a străduit să le sporească numărul în ceea ce priveşte grupele cu reprezentanţii troglobionţi.
Spuneam mai sus că, după mai bine de douăzeci de ani de cercetări, ne aflam tot în perioada preliminară, cea a prospectării ştiinţifice a domeniului subteran şi a căutării metodelor şi subiectelor de experimentare; mai spuneam că ţineam să explic de ce s-a întâmplat aşa şi acum cred că tocmai am dat această explicaţie. Cât despre programul viitoarelor noastre cercetări, voi avea prilejul să furnizez toate lămuririle necesare în următorul meu raport.
În paginile precedente se explică suficient de bine scopul pe care şi-l propune asocierea liberă a naturaliştilor care îşi publică lucrările sub numele colectiv de „Biospeologica”.
În 1905, plini de ardoare şi de¼ lipsă de experienţă, întâiul meu colaborator, Jeannel, şi eu am făcut o primă campanie de „prospecţiuni” în Pirinei, ne având decât o vagă idee despre importanţa şi dificultăţile acţiunii întreprinse. Dar chiar de la sfârşitul acestei campanii am devenit conştienţi de amploarea ei, obligaţi s-o facem datorită bogăţiei şi diversităţii materialului colectat. O asemenea acţiune nu putea fi decât colectivă şi în felul acesta, pas cu pas, „Biospeologica” a ajuns să aibă colaboratori tot mai numeroşi; de altfel, rândurile noastre continuă să fie deschise tuturor bunăvoinţelor competente. În prezent, avem colaboratori pentru studiul taxonomic al biotelor, alţii care ne ajută în prospectarea peşterilor şi colectarea materialului faunistic şi dispunem de o organizaţie permanentă, Institutul de Speologie din Cluj.
Nu insist asupra compoziţie companiei noastre, nici asupra lucrările apărute în seria „Biospeologica”; prospectul amănunţit publicat în anexele acestui raport dă celor interesaţi toate lămuririle folositoare.
În „Biospeologica” nu apar decât lucrările definitive; prin urmare, această serie nu conţine tot ce s-a publicat în legătură cu materialul cavernicol recoltat, din ea lipsind îndeosebi notele preliminare pe care colaboratorii noştri sunt liberi să le publice acolo unde socotesc ei de cuviinţă.
Institutul de Speologie din Cluj mai editează şi un alt periodic, menit să conţină toate notele şi lucrările definitive publicate de personalul şi de discipolii săi şi care nu figurează în seria „Biospeologica”. Cel dintâi volum al acestor „Lucrări ale Institutului de Speologie din Cluj” a apărut în 1926; cel de al doilea, pregătit aproape în întregime, va apărea în 1927.

[1] Opun acest spirit celui birocratic. Suntem îndreptăţiţi să ne felicităm că lucrurile s-au petrecut astfel. Dacă „organizarea” Universităţii din Cluj ar fi fost încredinţată dlui. Birocratescu, probabil că această instituţie nu ar fi funcţionat în momentul în care scriu aceste rânduri.

* István Apáthy, zoolog şi histolog, rector al universităţii maghiare din Cluj în perioada 1902-1903, organizase în cadrul acesteia un institut de zoologie cu un ambiţios program de cercetări ştiinţifice.

** În fuga condeiului.

[2] Înlocuiesc formula uzuală: „de popoare şi de guvernele lor” cu contrariul ei, care mi se pare că exprimă mult mai bine realitatea prezentă.

Traducere: Gheorghe Racoviţă