ARCHIVES DE ZOOLOGIE EXPÉRIMENTALE ET GÉNÉRALE

Volumul 68, p. 293-608

19 Februarie 1929

BIOSPEOLOGICA

LIV

ENUMERAREA PEŞTERILOR VIZITATE

1918-1927

(SERIA A ȘAPTEA)

DE

R. JEANNEL

Profesor la Universitatea din Cluj

Subdirector al Institutului de Speologie

şi

E. G. RACOVIŢĂ

Profesor la Universitatea din Cluj

Director al Institutului de Speologie


INTRODUCERE

MUNŢII APUSENI ŞI BIHARIA. – Podişul Transilvaniei este despărţit de întinsa câmpie a Tisei de un masiv muntos foarte important, în care îşi au izvoarele reţelele hidrografice complexe ale râurilor Someş, Criş şi Arieş. Ni s-a părut că localnicii folosesc denumirea de Munţii Apuseni pentru întregul masiv cuprins între Mureş (la sud) şi Someş (la nord), în vreme ce unele hărţi recente rezervă această denumire pentru regiunea aferentă cursului superior al Arieşului. Nu ne putem pronunţa asupra acestei controverse toponimice decât printr-un studiu special pe care nu l-am făcut încă dar, până atunci, adoptăm denumirile populare din motive pe care le vom prezenta mai târziu.
Munţii Apuseni au constituit terenul preferat pentru cercetările noastre datorită învecinării lor cu Clujul şi a marelui interes pe care îl prezintă din toate punctele de vedere, inclusiv cel speologic. Am consacrat explorării lor mai multe campanii şi câteva deplasări mai scurte, dar cum ea este departe de a fi încheiată, o sinteză speologică regională a acestei atât de interesante regiuni ar fi prematură; ca urmare, nu vom consemna aici decât unele însemnări răzleţe cu privire la regiunile calcaroase.
Biharia. – În această regiune, care se întinde de la valea Arieşului şi până la cea a Someşului Cald, se află un masiv de calcare triasice, liasice şi jurasice în care fenomenele carstice au luat o dezvoltarea atât de remarcabilă, încât compararea lui cu Carniola* se impune atât prin varietatea, cât şi prin amploarea formaţiunilor. Într-adevăr, aici se găsesc, concentrate pe o suprafaţă de numai 10 × 20 km, încântătorul canion al Ordâncuşei, cu impunătoarele peşteri Poarta lui Ionel şi Gheţarul Zgurăşti şi cu frumoase depuneri de tuf; atât de interesantul Gheţar de la Scărişoara, cu umplutura lui de gheaţă fosilă şi atât de ciudatele mecanisme proprii formaţiunilor glaciare anuale; platoul carstic de la Padiş, cu nenumărate lui doline, avene, ponoare şi pâraie; grandiosul tunel natural de la Rădeasa; lacul temporar de la Ponor, o polie tipică; valea Gârda Seacă, cu văile ei transversale, doline, peşteri şi pierderi de apă; remarcabilele «Cetăţi», complex de trei doline împreunate la fund într-o imensă cavernă, albie a unui râu, adevărate minunăţii ce pot fi comparate cu celebrele doline de la San Canziano din Karst** etc. etc. Această enumerare este foarte incompletă; de altfel, regiunea este insuficient explorată şi putem conta cu certitudine pe numeroase descoperiri importante.
Aceste fenomene subterane se află într-un decor deosebit de pitoresc şi adesea maiestos. Imense şi întunecate păduri de conifere şi fagi, virgine în adevăratul înţeles al cuvântului, alternează cu întinse păşuni în nuanţe luminoase, covoare netede de iarbă scurtă; pe alocuri, câteva vârfuri or creste zdrenţuite sunt singurele care scot la iveală palul cenuşiu al scheletului calcaros. Cel puţin aşa se înfăţişa ţinutul atunci când l-am vizitat pentru prima oară; de atunci, o exploatare forestieră devastatoare şi sălbatică este pe cale să distrugă pentru totdeauna1 întregul covor vegetal, singurul care apără regiunea împotriva transformării ei într-un deşert de piatră2. Doar cu greu putem găsi multe alte exemple ale unei atât de nebuneşti nesocotinţe!
Biharia calcaroasă, cea care ne interesează aici, este o platformă foarte veche, ale cărei resturi actuale depăşesc altitudinea de 1.000 m; partea ei meridională este singura locuită de oameni, până pe la 1.200 m; aici se găsesc gospodării răzleţe de moţi care trăiesc din creşterea animalelor şi prelucrarea lemnului, exploatând câteva păşuni naturale şi cultivând suprafeţe restrânse. Tot restul este nelocuit din octombrie şi până în aprilie, dar din mai şi până în septembrie, este invadat de vite mari şi de oi. Numărul animalelor domestice care pasc îl depăşeşte cu mult pe cel stabilit de normele de exploatare raţională; folosirea păşunatului ţine până când intervine hibernarea plantelor şi începe odată cu reluarea activităţii vegetative, căci se poate spune fără a exagera că, primăvara, turmele urmăresc îndeaproape în urcuşul lor limita zăpezilor care se retrag. Consecinţele unei exploatări atât de nechibzuite sunt evidente şi din punct de vedere fitologic; cu greu poate fi găsită o regiune muntoasă în care faciesurile de supraexploatare să fie mai tipice: predominanţa plantelor cu înmulţire asexuată, compoziţia monotonă a pajiştilor, forma piramidală a tufişurilor etc. Bineînţeles, asociaţiile vegetale primitive nu mai există nicăieri, cu excepţia celor de pe terenurile calcaroase şi de la gura peşterilor, singurele care au putut să-şi găsească refugii inaccesibile.
Bazinul superior al Crişului Negru. – Această regiune speologică este constituită din versantul apusean al Bihariei; ea mărgineşte spre vest fertila şi pitorească depresiune terţiară a Beiuşului. Masivele calcaroase pe care le include sunt contemporane cu cele din regiunea precedentă, dar în cursul istoriei lor geologice au apărut soluţii de continuitate şi, astăzi, sunt izolate din punct de vedere speologic. Regiunea se deosebeşte şi ca aspect; în ea nu mai există resturi mai mult sau mai puţin orizontale din zona centrală a platformei, ci numai fragmente dintr-o bordură de platformă ferestruită de văi adânci, aflate în plină fază de activitate şi separate de creste înguste. Formaţiunile carstice de suprafaţă plană, doline, polii, avene etc., lasă locul unei remarcabile dezvoltări a peşterilor orizontale, albii subterane ale unor drenaje fosile or actuale. Această regiune adăposteşte cele mai mari şi cele mai frumoase peşteri din Transilvania şi câteva chei deosebit de sălbatice şi de pitoreşti.
Pădurea domenială sau masivul Vadului. – Între răul Iada la vest şi Crişul Repede la nord se întinde un vast masiv de clacare jurasice şi mai ales triasice, care formează un platou ondulat cu altitudini mai mici (400-800 m) decât cele din regiunile precedente. Mai ales în nord-vest, suprafaţa lui este acoperită de doline şi ponoare, uneori (Dealul Crucii) atât de apropiate, încât marginile lor se ating şi se încalecă unele peste altele; aceste puncte de absorbţie a apei îşi dispută care va capta apa vecinului. În felul acesta, ia naştere o reţea poligonală de creste pe care le urmează cărări şerpuitoare.
Peşterile orizontale cunoscute sunt situate pe versanţii văilor sau excavate în marginea platoului; ele sunt mai numeroase pe bordura nordică. În schimb, pe platou nu am găsit avene, dar asta nu înseamnă că nu există, căci această regiune este insuficient explorată; în orice caz, aceste formaţiuni trebuie să fie rare.
Masivele Trascău şi Râmeţi. – În momentul de faţă, această regiune speologică este constituită dintr-o făşie îngustă de calcare din jurasicul superior care domină crestele Munţilor Apuseni între Turda şi Aiud, formând cel mai adesea faleze înalte sau klippe martore; în celelalte sectoare, actuala izolare speologică este dată de vaste regiuni de roci ne calcaroase.
Fenomenele carstice dezvăluie fie ruine ale unei vechi splendori, fie proporţii în contrast cu slaba extindere a calcarelor. Sunt de semnalat câteva mici chei pitoreşti (Turda, Vălişoara, Râmeţi), câteva exurgenţe, câteva peşteri puţin dezvoltate; peşterile excavate în klippele de pe creste sunt slab populate de animale cavernicole, ele fiind foarte uscate.
În afară de regiunile menţionate mai sus şi pe care le-am explorat destul de bine, în Munţii Apuseni, consideraţi în sens larg, există şi alte regiuni speologice, care nu au fost vizitate decât foarte sumar. La sud, între Arieş şi Mureş, se află numeroase mici masive calcaroase izolate şi klippe. La marginea câmpiei Mureşului, între Alba Iulia şi Ilia, calcarele din Jurasicul superior formează creste mai mult sau mai puţin întinse or klippe martore cu peşteri foarte numeroase, dar de mici dimensiuni şi, în general, puţin umede.
Pe bordura vestică a Munţilor Apuseni, în masivul Codru, calcarele formează, dimpotrivă, platouri întinse dar de mică altitudine, a căror suprafaţă este transformată pe alocuri în lapiezuri; această regiune este complet neexplorată din punct de vedere speologic.
Munţii Apuseni par să constituie o provincie biospeologică aparte, aşa cum rezultă din studiul aprofundat doar al coleopterelor; cunoştinţele noastre referitoare la celelalte grupe de animale sunt cu totul insuficiente ca să poată servi ca argument în această discuţie. JEANNEL (1923) a rezumat chestiunea într-un studiu preliminar.
În încheiere, să semnalăm remarcabila dezvoltare a faunei endogee din Biharia, în contrast cu importanţa redusă pe care o are în celelalte regiuni speologice din Munţii Apuseni.
MASIVELE DIN BAZINUL CERNEI. – Calcarele jurasice formează masive adesea continue pe distanţe foarte mari, de la Orşova, pe Dunăre, şi în tot lungul văii Cerna. Fenomenele carstice au o dezvoltare mediocră şi nu oferă nimic deosebit. Peşterile sunt numeroase, dar de dimensiuni destul de reduse şi fauna lor e mai curând săracă.
Este însă adevărat că doar împrejurimile Băilor Herculane au fost explorate mai amănunţit, ceea ce constituie un alt exemplu tipic al «influenţei staţiunilor balneare asupra progresului ştiinţelor naturale» şi o nouă indicaţie a interpretării care trebuie dată faptului că speciile animale şi vegetale par să se concentreze în număr atât de mare, dacă e să dăm crezare literaturii taxonomice, în jurul izvoarelor termale.
Fauna cavernicolă a regiunii este destul de săracă şi nu oferă nicio trăsătură care să fie cu adevărat remarcabilă. Ea nu se poate compara, ca interes ştiinţific, cu faunele şi florele epigee, ale căror asociaţii sunt nu numai foarte dense în indivizi, ci şi foarte variate în forme şi specii. Configuraţia şi expoziţia acestei regiunii fac din ea o «oază» mai temperată, însă acest fapt nu constituie singura cauză a bogăţiei şi mai ales a varietăţii populării ei. Situarea la o răscruce a căilor de migrare şi vicisitudinile istorice ale expansiunii suşelor sunt cele care au favorizat cu precădere acest ţinut. După cum este şi firesc, cele care formează grosul populării sunt speciile din Europa centrală; mai puţin numeroase sunt tipurile de origine orientală venite prin valea Dunării, această largă cale de pătrundere în Europa jucând pentru majoritatea biotelor un rol la fel de important ca pentru hoardele omeneşti. Fauna mediteraneană are şi ea reprezentanţi, ajunşi aici la limita expansiunii lor septentrionale.
Observaţii asupra numelor localităţilor din Transilvania. – Necesitatea unei nomenclaturi precise se impune în geografie ca în orice altă ştiinţă iar rezultatele importante ale toponimiei nu mai sunt contestate astăzi de nimeni. Dacă insistăm totuşi asupra acestui subiect, nu o facem pentru a demonstra lucruri evidente, ci pentru a contribui la admiterea în practică a acestor adevăruri elementare, adică în publicaţiile de ştiinţe naturale, îndeosebi de speologie, domeniu în care, din păcate, ele sunt încă de prea multe ori complet neglijate sau tratate cu uşurinţă.
Fiecare peşteră este un «individ» care se deosebeşte de toţi ceilalţi prin topografia, originea, funcţionarea, fauna şi flora lui etc.; prin urmare, ei trebuie să i se stabilească o «stare civilă», trebuie să fie identificată prin numele ei legitim şi este neapărat nevoie să se indice cu exactitate poziţia ei geografică. Niciun naturalist, şi nici chiar un om cultivat, nu va contesta, în principiu, legitimitatea acestui punct de vedere; cu toate acestea, de câte ori nu s-a întâmplat ca aplicarea lui să fie dată uitării!
Mai întâi, există unele categorii de «exploratori ai peşterilor» care, intenţionat, omit să furnizeze precizări topografice; aşa sunt comercianţii de obiecte preistorice şi de insecte cavernicole, precum şi unii colecţionari pe care i-am menţionat deja pentru periculoasa lor stare de spirit şi numeroasele daune pe care le pricinuiesc (JEANNEL şi RACOVIŢĂ, 1914, p. 330-335). Pentru aceşti indivizi, a ascunde provenienţa «mărfii» înseamnă a-şi asigura un «monopol» de vânzare şi de schimb, or, păstrând cu stricteţe «secretul invenţiei», să sporească valoarea unor specimene aşa-zise rare sau unice. Această stare de spirit mercantilă merge până la distrugerea zăcămintelor şi orice naturalist care merită acest nume, chiar orice om civilizat, trebuie s-o combată prin toate mijloacele.
Pe de altă parte, există naturalişti care mai consideră specia ca un fenomen actual izolat în timp şi fără nicio legătură cu spaţiul. În gândirea lor, habitatul nu are decât o vagă importanţă, astfel că indicaţii precum «peşteri din Europa orientală», «din Carpaţi» etc. li se par precizări suficiente, iar atunci când mai adaugă o denumire de masiv muntos mai restrâns, îşi închipuie cu siguranţă că se scarifică de dragul unei «mode» trecătoare; orice preocupare legată de nomenclatura topografică precisă li se pare de prisos!
Or, taxonomia a depăşit de mult timp acest stadiu de concepţie simplistă. Definiţia unei categorii taxonomice comportă, printre ale date indispensabile, cea a habitatului exact; biospeologia a contribuit în mare măsură la demonstrarea acestui adevăr. Fiecare sistem hidrografic subteran şi, cel mai adesea, fiecare peşteră constituie un spaţiu vital izolat şi, în consecinţă, un focar de speciaţie; sunt cunoscute foarte multe exemple de peşteri învecinate locuite de aceeaşi spiţă de animale dar având fiecare forma ei particulară. Îndeosebi în cazul cavernicolelor, nomenclatura a devenit în mod obligatoriu polinominală; numelor de gen, specie, subspecie, autor, li s-a adăugat, ca un complement indispensabil, numele peşterii.
Aşadar, pentru fiecare peşteră, indicarea numelui care îi revine în mod «logic şi legitim», furnizarea informaţiilor suficiente pentru ca ea să poată fi regăsită «cu certitudine şi uşurinţă», definirea, ca să spunem aşa, unei «stări civile» precise, se numără printre îndatoririle primordiale ale naturaliştilor, căci ele corespund nu numai ineluctabilelor necesităţi ale cercetării ştiinţifice, ci şi respectabilelor tradiţii care alcătuiesc deontologia tuturor oamenilor de ştiinţă conştiincioşi. Oricum ar fi, BIOSPEOLOGICA a aplicat în publicaţiile sale pentru prima dată riguros aceste principii şi a luptat împotriva obiceiurilor respinse de metoda ştiinţifică şi chiar de simpla onestitate.
Acestea fiind spuse din punct de vedere general, să trecem la câteva lămuriri privind nomenclatura localităţilor transilvănene, ca să le explicăm dificultăţile particulare pe care le prezintă.
În Transilvania, neoliticii sunt reprezentaţi astăzi prin populaţii de limbă română care, în regiunile cele mai izolate, încă mai practică, dacă nu exclusiv civilizaţia acelei epoci, cel puţin un compromis între aceasta şi cea din perioadele imediat următoare. Ele sunt cele care au păstrat denumirile topografice cele mai vechi.
Popoarele de obârşie maghiară s-au suprapus acestui stoc demografic primitiv fără asimilări importante or amestec, din cauza diferenţei prea mari de rasă, obiceiuri, religie şi limbă. Această ultimă divergenţă este mai ales motivul pentru care denumirile autohtone au fost doar rareori acceptate de cuceritori sau, dacă au fost, au fost deformate în aşa măsură, încât par cuvinte diferite. Pe de altă parte, maghiarii s-au stabilit mai ales în văi şi în câmpiile fertile şi deschise, împingându-i pe autohtoni (este o lege istorică) în munţi şi în regiunile greu accesibile.
În aceste ultime regiuni prevalează denumirile tradiţionale păstrate de elementul românesc, însă în celelalte regiuni, cu populaţie compozită, localităţile au două denumiri, una românească şi alta maghiară; în districtele colonizate mult mai târziu de şvabi şi saxoni, nomenclatura devine chiar trinominală, o denumire germană adăugându-se primelor două. Hărţile geografice au fost făcute sub administraţia austriacă de ofiţeri austrieci care au adoptat, fără studii topografice prealabile şi cu o ortografie absolut fantezistă pentru denumirile româneşti, o nomenclatură care trebuie revăzută în întregime, dar care a fost folosită ca atare de geografi, geologi, turişti, gazetari etc.
Mai târziu, administraţia ungară s-a străduit să înlocuiască în toată Transilvania denumirile tradiţionale folosite de localnici cu denumiri maghiare de obârşie pur birocratică.
O lege românească recentă (ÎMPĂRŢIREA ADMINISTRATIVĂ, 1926) a făcut operaţia inversă, cu mai multă cumpătare dar nu fără să încalce uneori legile toponimiei şi tradiţiile ce se cuvine să fie respectate.
Aceste dificultăţi au fost agravate şi mai mult de acea lege din 1925 care a modificat (rotunjit) şi întinderea unor judeţe, a introdus schimbări în numărul şi compoziţia plaselor şi comunelor şi chiar a înlocuit cu denumiri noi multe din denumirile vechi.
Această prezentare foarte sumară este totuşi suficientă pentru ca dificultăţile pe care le prezintă nomenclatura topografică transilvăneană să poată fi înţelese; prin confuzia limbilor, este un adevărat Babel geografic! După cum autorul unei lucrări este german, maghiar sau român, avem de-a face cu vocabule diferite, fără legături filologice care să poată sluji la echivalarea lor; or, în afară de denumirile comunelor (Moldovan şi Togan, 1919, Martinovici şi Istrati, 1921 şi alţii mai vechi), nu există dicţionare complete sau recente.
Am încercat să facem ordine în acest haos, procedând în felul următor:
1. Diviziunile administrative, denumirile comunelor şi cătunelor pe care le-am folosit sunt cele stabilite de legea din 1925 şi care figurează în listele oficiale (ÎMPĂRŢIREA ADMINISTRATIVĂ, 1926), chiar şi atunci când deciziile acestei legi sunt afectate de insuficienţa studiilor preliminare; de altfel, vom semnala aceste greşeli în text, acolo unde este nevoie.
2. Pentru toate comunele citate în această lucrare, publicăm un repertoriu alfabetic al denumirilor comunelor vechi, cu corespondentul lor maghiar, apartenenţa în vechia organizare administrativă, denumirea actuală şi poziţia în noua organizare administrativă (1925).
3. Tot pentru aceste comune, publicăm un repertoriu alfabetic al denumirilor maghiare cu vechile lor corespondente româneşti, ceea ce permite ca repertoriul precedent să fie apoi folosit pentru completarea informaţiilor.
4. Pentru celelalte denumiri topografice, le dăm pe cele folosite de băştinaşi, indicând acolo unde este nevoie denumirile diferite înscrise pe hărţile 1:75.000.
În ce priveşte nomenclatura peşterilor, sunt indispensabile explicaţii mai amănunţite.
Denumirile peşterilor transilvănene; contribuţii la deontologia naturaliştilor şi geografilor. – Ţinuturile în care se găsesc peşteri sunt în general muntoase şi, din cauza naturii solului, sărace, adică tocmai regiuni care, în Transilvania, sunt locuite exclusiv de elementul românesc şi în care toponimia are o origine foarte veche. În schimb, turiştii şi naturaliştii care au publicat lucrări despre peşterile transilvănene au fost numai maghiari şi germani care ignorau cu desăvârşire limba băştinaşilor.
Cum interesul de a conserva denumirile tradiţionale pare să fi fost, cu doar foarte puţine excepţii, complet necunoscut acestor autori, nu putem fi surprinşi de numeroasele vocabule transcrise greşit, incorecte sau fanteziste care s-au infiltrat în literatura speologică.
Dar în afară de aceste greşeli «involuntare» datorate neglijenţei, descoperim şi acte voluntare cu mult mai regretabile şi condamnabile din punct de vedere al interesului ştiinţific. Câţiva dintre autori amintiţi, şi îndeosebi un oarecare CZARAN, şi-au însuşit drepturile şi atribuţiile exploratorilor ce descoperă ţinuturi deşertice şi, fără nicio ruşine, au împărţit după bunul lor plac denumiri pentru toate elementele remarcabile ale peisajului şi, bineînţeles, pentru toate fenomenele carstice. Apelativele locale au fost în mod sistematic şi intenţionat ignorate şi înlocuite cu denumiri care nu au nici o legătură cu locul, structura lui fizică, poziţia etc. şi nici măcar vreun avantaj lingvistic, eufonic, sugestiv, umoristic etc. Într-adevăr, rareori se întâlneşte în onomastica fantezistă, fie ea şi speologică (unde denumirile bizare date incrustaţiilor sunt totuşi obişnuite), o colecţie atât de bogată în improprietăţi flagrante, în apropieri surprinzătoare, în platitudini vulgare. Să cităm, la întâmplare, câteva exemple:
Peşteri: Rip-Rip, Condor, Goth, Leviathanopolis etc.; Szamos bazar (Bazarul Someşului!) pentru o cheie a acestui râu, Barba lui Mahomed (Mohamed szakálla), Camera de baie a Persefonei (Perzefone fürdőszobája), Cabina de dezbrăcat (Öltözőkabin), Cortina (de teatru) a Haremului (Háremfüggönyzete), Dulapurile mătuşii din America (Amerikai nagynéni cimera) şi vai! multe, enorm de multe caetera! Toate personajele Bibliei, Olimpului şi Coranului au trecut prin ele!
Or, aceste glume de gust îndoielnic au fost folosite în publicaţiile turistice şi, ceea ce este şi mai grav, chiar şi în scrierile naturaliştilor.
Cum localnicii ignoră în mod firesc aceste denumiri iar peşterile sunt citate numai prin numele lor fantezist, fără altă informaţie topografică utilizabilă, adesea este imposibil ca ele să fie identificate şi, prin urmare, să se cunoască cu exactitate provenienţa materialului ştiinţific.
Pentru cei care nu şi-au dat încă seama de semnificaţia reală şi de importanţa ştiinţifică a denumirilor topografice tradiţionale folosite de băştinaşi, ni se par necesare câteva scurte explicaţii.
Un nume de loc folosit de băştinaşi este un monument istoric, la fel ca un templu sau un pergament; el este un material de cercetare indispensabil pentru studiile filologice, geografice, antropologice, preistorice etc., la fel ca o inscripţie săpată în piatră, un papirus, un craniu, un silex cioplit etc. Cel ce va distruge, de pildă, Alhambra din Granada*** ca să facă în locul ei un bar, fie el în stil cubist, construit din beton armat ori dotat cu un ring de dans, ar fi considerat ca un mârşav vandal. Păstrând proporţiile, a încerca să suprimi un nume geografic «legitim» şi «tradiţional» pentru a-l înlocui cu o elucubraţie fantezistă este un act de vandalism tot atât de cert, indiferent dacă el este făcut de un turist incult, de un pseudo-naturalist sau de o comisie administrativă or parlamentară.
Conduşi de aceste consideraţii, întotdeauna şi pentru toate ţările, noi am păstrat pentru peşterile şi fenomenele geografice descrise denumirea locală, populară, cunoscută şi folosită în regiune, socotind că ea este singura «legitimă». În cazurile foarte rare când am avut de-a face cu o peşteră «fără nume», i-am dat o denumire legată de locul în care este situată sau de entitatea geografică din imediata vecinătate.
Bineînţeles, am procedat în acest fel şi cu peşterile transilvănene; făcând complet abstracţie de nomenclatura fantezistă a turiştilor aflaţi în criza de inspiraţie, am restabilit peste tot denumirile locale şi, atunci când identificare a fost posibilă, am precizat ca sinonime denumirile «ilegitime», cu câteva indicaţii bibliografice.
Cum intenţionăm să revenim cu mai multe amănunte asupra tuturor peşterilor româneşti citate în această «Enumerare», vom da atunci o bibliografie mai completă pentru fiecare peşteră şi, sperăm, o sinonimie mai precisă.

INDEX BIBLIOGRAFIC

[fragment selectiv]

1926 ÎMPĂRŢIREA ADMINISTRATIVĂ A ROMÂNIEI… Ministerul de Interne (Bucureşti, Impr. Statului, ed. ofic., 397 pp.).
1923 JEANNEL (R). Étude préliminaire des Coléoptères aveugles du Bihor. (Bull. Soc. Sc. Cluj, t. I, p. 411-472, 56 fig.).
1914 JEANNEL (R.) şi RACOVIŢĂ (E.-G.). Énumération des grottes visitées, 1911-1913 (5e série). BIOSPEOLOGICA XXXIII (Arch. de Zool. exp., t. 53, p. 325-558, 50 fig.).
1921 MARTINOVICI (C.) şi ISTRATI (N.) Dicţionarul Transilvaniei, Banatului şi celorlalte ţinuturi alipite. (Cluj, Ardealul, 291 pp., 1 hartă).
1919 MOLDOVAN (S.) şi TOGAN (N.) Dicţionarul numirilor de localităţi cu poporaţiune română din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. (Sibiu, Astra, 272 pp.).

*Vechea denumire a Sloveniei.
**Referire la binecunoscutul platou Kras din sud-vestul Sloveniei.
1. În fapt, este vorba de un ţinut carstic cu drenaj exclusiv subteran, unde reconstituirea pământului vegetal va fi imposibilă de îndată ce roca va fi nudă, la fel ca în Karstul sloven, de exemplu.
2. Într-adevăr, distrugerea completă a pădurii este însoţită de distrugerea păşunii formate dintr-un covor foarte subţire de graminee; trunchiurile sunt târâte pe lungi distanţe peste pajiştile de la marginea pădurii exploatate, denudând astfel solul mobil. Călcând pământul, atelajele şi vitele sapă apoi hârtoape iar pe pante, jgheaburi de şiroire, agenţi extrem de activi ai denudării solului. Chiar şi această «exploatare distructivă» a fost întreprinsă într-un mod absurd; mii de trunchiuri frumoase, fasonate în întregime, lăsate prea mult timp pe loc, zac fără a mai putea fi folosite căci sunt complet putrezite! Rămâi uluit în faţa acestei atât de extravagante risipe!
***Celebră fortăreaţă din Spania, o adevărată capodoperă de arhitectură musulmană, clădită în reprize succesive între secolele XIII şi XIV.

Traducere: Gheorghe Racoviţă