ARHIVE DE ZOOLOGIE EXPERIMENTALĂ ŞI GENERALĂ

SUPLIMENT LA VOLUMELELE OMAGIALE

SEMICENTENARUL LABORATORULUI ARAGO, pag. 38-44.

Discursul Profesorului Emil G. Racoviţă

Pe promontoriul Fontaulé, Laboratorul Arago, mult mărit şi dominat de elegantul său turn, are acum aspectul unei clădiri foarte impunătoare. Ne-a fost dat să vedem cum semicentenarul lui este sărbătorit astăzi de o asistenţă foarte numeroasă şi aleasă de reprezentanţi ai înaltelor autorităţi ale Statului şi universităţilor, de lucrători fideli, savanţi bătrâni şi naturalişti tineri veniţi din multe colţuri ale Franţei şi din străinătate, precum şi de o mulţime de locuitori ai Banyulsului, bucuroşi să asiste la glorificarea laboratorului lor.
Pentru mine, faptul că am putut contempla tot ce se află şi tot ce se petrece aici este o profundă mulţumire, însoţită de o foarte vie emoţie pe care o veţi socoti cu siguranţă legitimă. În fapt, am onoarea, dar şi norocul şi bucuria, de a fi fost, în cei mai fericiţi ani ai vieţii mele, colaboratorul şi prietenul celor cărora Franţa şi ştiinţa universală le datorează acest minunat instrument de lucru, această admirabilă şcoală de educaţie a tinerilor naturalişti, acest incomparabil focar de colaborare ştiinţifică pe care Laboratorul Arago le-a constituit încă de la fondarea lui.
Timp de treizeci de ani, viaţa mea a fost legată de aceste frumoase locuri şi de dragii mei prieteni din Banyuls; cu toate acestea, nu vă pot vorbi despre începuturile propriu-zise ale acestei creaţii a lui LACAZE-DUTHIERS pe care o celebrăm. Dar ne-a mai rămas un martor dintre cei ce au fost pionierii primelor clipe: Louis JOUBIN, profesor la Muzeul de Istorie Naturală, membru al Institutului Franţei şi cel dintâi asistent al Laboratorul Arago. Permiteţi-mi să-l salut aici cu afecţiune în numele vechilor camarazi aflaţi încă în viaţă şi în numele unei prietenii senine care durează de peste patruzeci de ani.
Primele mele amintiri de la Banyuls datează din 1891. În 26 martie, în gara din Lyon, cea veche, fiindcă actualul palat nu exista în acele timpuri fabuloase, o ceată nedisciplinată şi gălăgioasă a dat buzna în câteva compartimente de clasa a treia ale trenului care, cu o prudentă încetineală, îi ducea în treizeci şi şase de ore, de-a curmezişul întregii Franţe centrale, pe îndrăzneţii exploratori în Roussillon. La costumule cele mai felurite, la acoperămintele de cap cele mai variate, de la nepotrivitul dar impecabilul melon şi până la practica beretă, la toţi se adăuga o colecţie de aparate de captură, de dimensiuni şi cu forme dintre cele mai diverse. Această ceată veselă era alcătuită din participanţii la prima excursie de Paşti organizată de Laboratorul Arago. Sub conducerea marelui şef, LACAZE-DUTHIERS, a iluştrilor maeştrii FLAHAULT şi DEPÉRET, a conferenţiarului PRUVOT şi a preparatorilor PRUHO şi GUITEL, excursioniştii au străbătut munţii pitoreşti ai Roussillonului, marea lui azurie şi feericele regiuni învecinate cu Spania, încântaţi să cunoască acest ţinut frumos şi să poată studia, ca naturalişti începători, o floră şi o faună pentru ei în întregime noi.
O amintire de neuitat, impresii ce nu se pot şterge, nu-i aşa, dragii mei camarazi GUIART şi PORTEL, care aţi luat parte la această primă tură excursionistă şi numeroşi alţii care s-au succedat până în 1914?
Nu-i aşa, scump şi venerat maestru FLAHAULT, care a-ţi fost unul din primii lucrători ai Laboratorului Arago, apoi prietenul devotat al lui LACAZE şi al operei acestuia, precum şi inegalabilul educator şi îndrumător al tinerilor naturalişti pe care îi strângeau laolaltă toate excursiile noastre? Aţi dăruit o preţioasă simpatie elevilor dumneavoastră PRUVOT şi RACOVIŢĂ; nu am cum s-o uit, stimate maestru, şi pot să vă asigur că reunesc în aceeaşi respectuoasă afecţiune ilustra dumneavoastră personalitate de reputat savant şi profesor, cea a bunei şi blândei mame Flahault şi cele ale fetiţelor dumneavoastră Pâquerette şi Petite-sœur, micuţele mele tovarăşe de excursie, încântătoare şi neînfricate.
Voi reveni asupra acestor excursii, care au fost una din cele mai folositoare activităţi ale Laboratorului Arago şi care, făcând din Banyuls un loc cunoscut, au contribuit din plin la considerabilele progrese pe care oraşul şi laboratorul le-au înregistrat în ultimii douăzeci de ani.
Pe vremea primei excursii de Paşti, Banyulsul îşi desfăşura micile şi pitoreştile lui case pe terasele falezei de la Capul Dun şi în jurul pieţii care se întinde de-a lungul plajei, pe atunci ocupate de o flotă foarte numeroasă de tartane de pescuit.
Între oraş şi laborator, malul era mărginit nu de case, ca acum, ci de vii şi tufărişuri, iar drumul era folosit, spre marea bucurie a zoologilor şi a băieţilor din oraş, de enorme şopârle ocelate, astăzi complet dispărute din acest ţinut de coastă. Nici urmă de pod peste Baillaurie; trecând prin vad acest râu capricios în timpul unei furtuni puternice, am fost martor la importanta pierdere a unei perechi de cizme de canalagiu, pe care regretatul meu camarad COSTE le folosea ca bacuri de transbordare pentru a înfrunta lichidul şi adâncul obstacol. Din laborator nu exista decât clădirea centrală, mărginită pe fiecare latură de o mică anexă. Via ocupa o suprafaţă modestă, căci tufărişuri mirositore, cu flore şi faune bogate, se întindeau până în spatele laboratorului, sub zidurile căruia colectam marele scorpion, astăzi refugiat în străfundurile unor râpe îndepărtate.
Pe atunci, aici se desfăşura viaţa liniştită a unui mic sat de pescari viticultori or de viticultori pescari, cum vă place mai mult, şi nu viaţa îmbelşugată şi mai febrilă din marile centre viticole şi turistice; în schimb, era paradisul naturalistului!
Dar să revenim la excursii.
După 1891, ele au avut loc în fiecare an şi erau făcute nu numai de parizieni, ci şi de profesori şi studenţi de la universităţile din Toulouse, Grenoble, Montpellier, Clermont etc. Aceste excursii se bucurau de un succes din ce în ce mai mare, datorat în bună pare unui prieten drag, profesorul Odon DE BUEN, fondator şi director al Institutului oceanografic din Madrid, pe care am bucuria să-l salut aici şi care era pe-atunci profesor de istorie naturală la Universitatea din Barcelona. Odon DE BUEN îşi aducea studenţii de două ori pe an la Banyuls, spre marea mulţumire a lui LACAZE-DUTHIERS; aşa s-a legat prietenia dintre cei doi maeştrii şi s-a stabilit cea mai strânsă colaborare între Laboratorul Arago şi Universitatea din Barcelona. Mulţumită facilităţilor pe care ni le ofereau autorităţile spaniole şi mulţumită prietenului nostru Odon DE BUEN, care este un inegalabil animator, excursiile de Paşti, pentru început limitate la zonele din vecinătatea graniţei, şi-au lărgit programul până când au ajuns să cuprindă toată Catalonia şi Balearele, aceste minunate insule mediteraneene. De-acum nu mai era vorba să se îndrume câteva zeci de excursionişti, ci să se aibă grijă de peste o sută de studenţi din Franţa şi Spania şi de numeroşi savanţi francezi şi străini, de profesori de toate specialităţile care profitau de fericitul prilej de a vizita, pentru 300 sau 400 de franci, cele mai frumoase locuri mediteraneene, explicate şi comentate de naturaliştii cei mai eminenţi. Vioiciunea, buna dispoziţie şi camaraderia care domneau în rândurile participanţilor, tineri or bătrâni, au lăsat amintiri atât de profunde, încât ecourile lor îmi revin în cuget şi după ce au trecut atât de mulţi ani.
Această colaborare franco-spaniolă, atât de prietenească şi fecundă, care a îngăduit Laboratorului Arago să aibă printre elevii săi şi câţiva eminenţi naturalişti spanioli, s-a manifestat şi într-o altă activitate meritorie, aceea de explorare a golfului Lion şi a mărilor catalane.
Studiul oceanografic şi faunistic al acestor ţărmuri a fost început de PRUVOT şi de mine la bordul modestului vas cu pânze numit Lacaze-Duthiers. Aidoma navigatorilor antici în faimoasele lor periple, ridicam pânzele când aurora cu degete trandafirii lumina orizontul marin, ca să profităm de briza ce sufla dinspre uscat şi ne apucam în larg de pescuit şi sondaje. Apoi aşteptam răbdători ca Eol să-şi întoarcă în cealaltă parte puternica sa gură şi să ne trimită dinspre larg briza pe care, de milenii, o oferă în cursul verii, cu generozitate şi regularitate, mediteraneenilor iubiţi de zei. Şi abia când luna aurită apărea deasupra culmilor muntoase din lanţul catalan, acostam pe nisipul fin depus pe fundul golfuleţelor, al intrândurilor din ţărmul calcaros şi chiar al simplelor scobituri bine ascunse şi adăpostite, cunoscute doar de prieteni de-ai noştri, cutezători şi simpatici pescari dar, bănuiesc, şi puţin contrabandişti.
În jurul unei vetre de jăratec pe care fiersese până atunci plăcut mirositoarea ciorbă de peşte or acel orez valencian pe drept cuvânt faimos, sorbind pe nerăsuflate vinul generos din ploştile de piele de ţap, ascultam până târziu în noapte atât de minunatele coruri populare, cu voci ce se înlocuiesc alternativ, ale prietenilor noştri pescari catalani.
Aşa am învăţat să cunosc marea şi animalele ei, navigaţia şi marinarii, aşa am învăţat să iubesc Mediterana albastră şi pe aceşti oameni ai mării azurii ai căror strămoşi sunt cei cărora omenirea le datorează nu numai primele şi cele mai dificile etape ale civilizaţiei sale, dar şi ceea ce ea are şi astăzi tot ce este mai frumos printre nepieritoarele frumuseţi care ne încântă viţa.
Când vasul cu aburi, primul Roland, i-a fost dăruit lui LACAZE-DUTHIERS de Roland BONAPARTE, navigaţia a câştigat în comoditate ceea ce a pierdut din pitorescul ei; apoi, când acel Roland de fier a fost înlocuit cu bunul şi trainicul vas a cărui cocă a fost construită chiar aici, la Banyuls, după planurile şi pe cheltuiala lui PRUVOT, navigaţia noastră ştiinţifică s-a întins până în largul mării. În raza noastră de acţiune au fost cuprinse toate ţărmurile catalane, chiar şi Balearele, iar în împrejurimile acestor insule nespus de frumoase şi împreună cu Odon de BUEN, am întreprins mai multe campanii. Timpul care mi-a fost acordat nu-mi îngăduie să vă descriu marele lor interes şi vorbele mele neşlefuite nu vă pot reda încântarea pe care ne-au prilejuit-o. Am trăit multe clipe pe care, fără nicio exagerare, le-am putea numi feerice; nu-i aşa, dragul meu tovarăş de BUEN, care ai fost, la fel ca mine, martor al acelor minunăţii?
Aceste campanii au continuat, cu diverse programe de cercetări, până în 1914.
A urmat războiul şi toate resursele noastre au fost puse în slujba cauzei sacre. Îngăduiţi-mi să spun câteva cuvinte despre acest episod din istoria Laboratorului Arago. Vasul Roland, împreună cu echipajul său de marinari ai Statului, şi-a făcut serviciul în regiunea Sète. Atelierul laboratorului, mărit, a fabricat în număr foarte mare focoase de obuz. E de datoria mea să evoc aici amintirea regretatului DAVID, şeful echipajului de pe Roland, mecanic şi intendent al laboratorului, care a organizat şi condus această fabricare. El s-a achitat cu mult zel şi onoare de toate îndatoririle, iar numele său trebuie să rămână înscris în analele acestui laborator ca unul din cei mai merituoşi lucrători. O rog pe doamna DAVID să primească asigurarea celei mai pioase amintiri pe care o păstrez faţă de soţul ei.
Pe de altă parte, tot ce era locuibil în laborator a fost transformat în spital. O sută de paturi au fost instalate în clădire şi în anexele ei. Tot mobilierul şi materialul necesar a fost completat benevol de populaţia din Banyuls. În această privinţă, ţin de asemenea să aduc banyulsenilor omagiul unui martor emoţionat şi recunoscător. Devotamentul lor faţă de răniţi a fost admirabil, distingându-se îndeosebi femeile care, în echipe, şi-au asumat gratuit întreaga responsabilitate a feluritelor servicii din spital.
Dacă acea colaborare între laborator şi banyulseni care s-a stabilit în această împrejurare a fost strânsă şi s-a făcut simţită zi de zi, ea nu a constituit nicidecum o excepţie. Cu siguranţă, Banyulsul datorează mult laboratorului, dar şi laboratorul datorează mult Banyulsului.
Încă de la început, LACAZE-DUTHIERS a fost ajutat de autorităţile şi îndeosebi de primar, farmacistul PASCAL, marele prieten al acestui laborator care a avut susţinători numeroşi şi iluştrii, dar cu siguranţă nu atât de devotaţi. Ce om admirabil a fost acest PASCAL! O adevărată personificare a devotamentului, care iradia simpatie, bunăvoinţă şi bună dispoziţie. A fost tovarăşul iubit şi credincios al tuturor celor vechi de la laborator, care îşi amintesc cu plăcere de orele petrecute împreună cu el atât în Banyuls, cât şi în alte regiuni din Roussillon şi din Catalonia, unde era cunoscut în fiecare sat şi iubit de toţi locuitorii.
Devotatele echipaje ale vaselor noastre care au explorat marea în beneficiul cercetătorilor au fost recrutate din rândurile banyulsenilor. Fie ca o recunoscătoare amintire a directorilor şi a cercetătorilor să se îndrepte spre BONAFOS, primul şef de echipaj, DÉSIRÉ, cel de al doilea şef de echipaj, Jules SAGLOS, ROCQUARIES, MICHEL, Hyppolite PONS, Sébastien PARCÉ, pentru a nu-i aminti decât pe cei mai fideli.
Scumpii mei prieteni banyulseni!
Am trăit preţ de aproape treizeci de ani în frumosul vostru ţinut; am fost părtaş la bucuriile şi tristeţile voastre; am colaborat de nenumărate ori cu voi pentru binele oraşului şi al laboratorului. Am învăţat astfel să vă cunosc, apoi să vă stimez şi să sfârşesc prin a fi legat de voi printr-o tandră afecţiune. De altfel, o atare simpatie mi-a fost înapoiată, căci m-aţi proclamat cetăţean de onoare al Banyulsului nu numai cu toate formele protocolare, ci şi cu generoasa voastră inimă! Consider că acest titlu este o mare onoare, pe care sunt mândru că am meritat-o prin afecţiunea pe care o am atât faţă de micul vostru ţinut, cât şi faţă de marea voastră patrie, Franţa, şi sunt fericit că pot să vă asigur de acest lucru astăzi, în această zi de sărbătoare care ne umple de bucurie şi care s-ar putea să ne fi prilejuit şi ultima noastră revedere.
Banyulseni, bunii mei prieteni, soarta m-a despărţit acum de voi, însă nu uit că vă datorez bucuria de a fi putut trăi cei mai frumoşi ani din viaţa mea într-un ţinut cu oameni de treabă, iar imaginea acestui ţinut va rămâne vie în faţa ochilor mei până când îi voi închide pentru totdeauna.
Doamnelor şi Domnilor, singura scuză pentru faptul că am luat cuvântul şi, îndeosebi, că l-am păstrat atât de mult timp, este că am fost unul din martorii, din păcate deja foarte puţin numeroşi, ai unei mari părţi din trecutul Laboratorului Arago, unul din cei mai iniţiaţi martori al unor timpuri apuse de treizeci de ani din istoria instituţiei al cărei semicentenar îl sărbătorim acum.
Am fost martorul unor neîntrerupte aspiraţii spre mai bine, aspiraţii care au primit în sfârşit o vădită şi substanţială împlinire graţie eforturilor perseverente ale actualului director.
Scumpe şi bătrâne prieten DUBOSCQ, sunt fericit să-ţi exprim bucuria pe care o am văzând cum programul pe care ni-l propusesem, PRUVOT şi cu mine, a fost înfăptuit de tine în mod atât de strălucit. De câte ori n-am discutat acest program, cât de ades n-am privit spre orizontul bugetar şi n-am întrebat-o pe sora Ana dacă nu zărea venind ceva*?
Pentru tine, dragă prietene, a venit ceea ce trebuia să vină. Şi e foarte bine că s-a întâmplat aşa, fiindcă tot ce socoteam necesar se află acum la locul lui, chiar şi turnul viselor noastre.
Tu eşti demnul continuator al lui LACAZE, chiar şi în privinţa marelui lui talent de a canaliza spre operele sale o materie bugetară întotdeauna destul de recalcitrantă.
Cercetătorii francezi şi străini îţi vor fi recunoscători pentru eforturile şi reuşitele tale. Vor veni în număr din ce în ce mai mare ca să profite de mijloacele pe care le pui cu dragă inimă la dispoziţia lor, potrivit frumoasei tradiţii pe care o are această instituţie. O atare afluenţă a naturaliştilor va fi, dragă prietene, cea mai strălucitoare recompensă pe care o merită viaţa ta atât de împlinită şi consacrată în întregime ştiinţei.
Şi fie ca urarea mea din urmă să se îndrepte către viitorul Laboratorului Arago, căci el are dreptul la această prosperitate prin rolul şi importanţa lui în învăţământul şi cercetările de ştiinţe naturale, prin mijloacele atât de preţioase pe care le oferă naturaliştilor, prin nobilele lui tradiţii, prin exemplul pe care îl dă pentru ceea ce poate să producă o strânsă şi sinceră colaborare naţională şi internaţională.

INAUGURAREA MEDALIONULUI LUI GEORGES PRUVOT, pag. 56-60.

Discursul Profesorului Emil G. Racoviţă

Resimt o profundă mulţumire să iau parte la această numeroasă adunarea care îşi propune să aducă un omagiu memoriei şi să perpetueze amintirea eminentul naturalist şi omului de bine căruia am avut onoarea să-i fiu mai întâi elev, apoi colaborator şi prieten. Relaţiile noastre au început şi s-au stabilit sub egida lui HENRI DE LACAZE-DUTHIERS, şi nu pot să despart amintirea lui PRUVOT de cea a lui LACAZE-DUTHIERS, care a fost maestrul lui PRUVOT ca şi al meu, care ne-a asociat la conducerea Arhivelor de Zoologie experimentală şi generală pentru a ne încredinţa apoi atât de onorabila misiune de a asigura în continuare apariţia acestei publicaţii care, de mai bine de o jumătate de secol, a jucat un rol deosebit de important în dezvoltarea zoologiei franceze.
Voi spicui câteva amintiri ca să le ofer astăzi ca un pios omagiu adus memoriei celor doi maeştri, căci activitatea lui PRUVOT ca savant şi ca profesor v-a fost prezentată aici cu o autoritate şi o competenţă mai mari decât ale mele.
Bobocii în ştiinţe naturale din anul 1889 au luat contact cu specialitatea lor în vechea Sorbonă, în localurile ei amenajate în înşiruirea de case mizere pe care vicisitudini seculare le şubreziseră şi care alcătuiau un rând foarte neregulat în lungul străzii Saint-Jacques. Extraordinarul labirint în care erau instalate serviciile de anatomie şi fiziologie pe care LACAZE-DUTHIERS le moştenise de la MILNE-EDWARDS, prin transfer în cadrul catedrei, a fost, ca să zic aşa, săpat prin tavanele şi zidurile acestor venerabile localuri.
În pofida stării precare în care se aflau instalaţiile, în acest laboratoare se lucra intens şi cu folos, nu-i aşa, dragii mei camarazi POTIER, GUIART, CANTACUZINO? Dovada o constituie frumoasa carieră pe care aţi făcut-o cu toţii, ca de altfel întreaga noastră promoţie.
În orice caz, noi am luat contact cu cei doi maeştrii ai noştri într-o zi de noiembrie a anului 1889, în rudimentara sală de lucrări practice.
LACAZE avea pe-atunci 70 de ani. Pe un trup deja gârbovit, el îşi purta frumosul chip de muschetar, atât de expresiv şi atât de admirabil înfăţişat de sculptorul BENLLIURE, iar din atitudinea şi fizionomia lui schimbătoare emana o vitalitate viguroasă, ce impunea.
Foarte vioi, impresionabil, adesea chiar impetuos, totul contrasta în LACAZE cu aspectul conferenţiarului PRUVOT, uriaş cu gesturi măsurate, pe care niciun eveniment sau pericol nu părea să-l tulbure. L-am văzut pe Pruvot pus la încercare într-un incendiu; l-am văzut de multe ori în mijlocul furtunilor, atât de frecvente în golful Lion, fără ca imperturbabilul său calm să fi fost câtuşi de puţin zdruncinat şi fără ca vocea lui gravă şi râsul său zgomotos să răsune altfel decât de obicei. De altfel, el înfrunta cu acelaşi calm şi teribilele furtuni stârnite de patronul nostru.
În pofida acestei profunde deosebiri de aspect şi de temperament, cei doi oameni au fost strâns uniţi prin acelaşi sentimente de stimă şi de încredere. PRUVOT a fost discipolul preferat al lui LACAZE, care l-a desemnat fără ezitare ca succesor al său la catedra de anatomie şi de fiziologie comparate de la Sorbona. În plus, LACAZE i-a încredinţat Laboratorul Arago şi Arhivele de Zoologie, pe care le considera ca fiind cele mai preţioase creaţii ale sale.
Ţin să mai amintesc şi două trăsături de caracter comune.
În tot timpul vieţii lor, cei doi maeştrii au fost un exemplu de rară dezinteresare şi de devotament cu totul excepţional faţă de interesul public. În fapt, ai au contribuit adesea cu propriile lor venituri la înzestrarea serviciilor. PRUVOT a acoperit toate cheltuielile legate de transformarea vasului Roland şi a întregit în fiecare an resursele neîndestulătoare ale Laboratorului Arago. De altfel, toate campaniile întreprinse la bordul lui Roland au fost făcute pe spezele participanţilor.
LACAZE-DUTHIERS era un adevărat magistru! Ştia să-şi aleagă elevii, ştia să le inoculeze o severă disciplină a ordinei în cercetări, rigoare în observaţii şi în experienţe, sfătuindu-i să le repete înainte de a trage concluzii. Le inspira suspiciunea faţă de ipotezele şi teoriile emise a priori şi îi îndemna să nu aibă încredere decât în faptele riguros stabilite şi conştiincios verificate.
În schimb, el nu a încercat niciodată să le impună elevilor părerile or vederile lui teoretice. Acest om, atât de integru în ale împrejurări, manifesta o deplină toleranţă din acest punct de vedere. Pentru a o dovedi, este suficient să menţionez faptul că LACAZE nu era transformist, în vreme ce toţii elevi lui îmbrăţişau această doctrină, unii fiind chiar evoluţionişti militanţi. Şi oare nu s-a numărat printre cei care au susţinut candidatura lui Darwin la titlu de membru corespondent al Academiei de Ştiinţe?
Influenţa pe care LACAZE a avut-o ca şef de şcoală ştiinţifică s-a manifestat aşadar printr-o metodă şi nu printr-o doctrină. Nu trebuie să neglijăm acest adevăr atunci când vorbim, chiar ironic, de «şcoala Lacaze», căci foarte mulţi naturalişti, şi dintre cei mai merituoşi, îşi revendică onoarea de a-i fi urmat tradiţiile.
Spre sfârşitul secolului trecut, când ajunsese să aibă o foarte mare influenţă în Academie, LACAZE a fost atacat cu înverşunare, însă eu nu vreau să mă ocup aici de această latură a activităţii sale. Din punct de vedere al opiniilor ştiinţifice, Lacaze a fost criticat de o şcoală de biologi înclinaţi spre discuţii abstracte şi atraşi de teorii explicative ale evoluţiei, teorii dominate de conceptele lui DARWIN, HAECKEL şi WEISMANN.
De o bună parte din teoriile explicative darwiniste şi îndeosebi neodarwiniste, acum nici nu se mai vorbeşte.
Dar unde sunt zăpezile de altădată?**
Lucrările lui LACAZE au rezistat perfect timpului şi repetatelor verificări făcute de generaţiile actuale, şi tot aşa s-a întâmplat şi cu lucrărilor elevilor săi.
Evident, prin cercetările recente întreprinse asupra aceloraşi subiecte, studiile au fost aprofundate cu ajutorul unor metode noi şi noi detalii au fost adăugate la suma cunoştinţelor; însă faptele fundamentale nu au suferit decât rare rectificări.
Ca şef al Laboratorului Arago şi al Laboratorului de anatomie comparată de la Sorbona, PRUVOT a fost sectatorul fidel al tradiţiilor lacaziene. Dar în faţa amabilităţii, bunăvoinţei şi deplinei lui toleranţe, toate vechile animozităţi au dispărut. Spre bucuria noastră, spre marea noastră bucurie, laboratoarele Arago şi cel de la Sorbona au devenit teren neutru de întâlnire pentru toţi naturaliştii din Franţa şi Navarra, ca şi din alte numeroase regiuni universitare şi ştiinţifice mai restrânse decât Navarra, căci indiferent ce ar crede profanii, ginta ştiinţifică este din fire destul de belicoasă.
Aceste tradiţii de total liberalism sunt de altfel şi cele ale Arhivelor de Zoologie experimentală, pe care LACAZE-DUTHIERS le-a publicat, pe spezele lui, începând din 1892, şi cărora le putem sărbători astăzi cea de a şaizecia aniversare şi cel de al şaptezeci şi patrulea volum. Într-adevăr, Arhivele au publicat toate lucrările serioase, fără să ţină seamă de ideile teoretice ale autorilor; chiar de la început, ele au fost larg deschise şi savanţilor străini. Editarea lor a constituit o activitate cu totul dezinteresată, singurul ei scop fiind să pună la dispoziţia oamenilor de ştiinţă o publicaţie îngrijită din punct de vedere tipografic şi o ilustraţie cât mai bună cu putinţă, demnă de strălucitorul trecut şi de actuala importanţă a ştiinţei franceze.
Ca să ducă la bun sfârşit aceste multiple şi importante sarcini, PRUVOT a beneficiat de şansa de a avea drept colaborator o naturalistă care avea cui semăna, căci era fiica lui FOT, celebrul pionier al embriologiei moderne. Doamna PRUVOT s-a alăturat cu acelaşi devotament şi aceeaşi mărinimie dezinteresată la toate acţiunile încredinţate soţului său.
Stimată doamnă şi prietenă, îngăduiţi-mi să vă prezint aici respectuosul omagiu al celui care a fost zi de zi martor la devotamentul de care a dat dovadă atât PRUVOT, cât şi dumneavoastră, la opera pe care o elogiem astăzi!
La început, creaţiile lui LACAZE, laboratoarele lui de la Sorbona, Roscoff şi Banyuls, au fost foarte modeste; în acea vreme, numărul de studenţi şi de cercetători era redus, fiindcă nu se înrolau decât cei ce erau atraşi de ştiinţele naturale de o irezistibilă vocaţie.
La Roscoff şi la Banyuls, pe atunci mici sate de cultivatori şi pescari, lucrătorii duceau o viaţă comună, viaţa de falanster, dar şi o viaţă de muncă rodnică, făcută cu o râvnă plină de voioşie. Din ea a rezultat o strânsă camaraderie între toţi sectatorii aşa-zisei «şcoli a lui Lacaze», camaraderie ce constituie una din cele mai nobile tradiţii.
PRUVOT, bunul, amabilul şi întotdeauna serviabilul PRUVOT, cel ce n-a rostit niciodată vreun cuvânt de nerăbdare sau de supărare faţă de cineva, cel ce, lucru de mirare, n-a avut niciodată vreun diferend cu confraţii săi, acest PRUVOT a fost modelul cel mai reprezentativ al camaradului din şcoala Lacaze şi el a fost cel ce a servit drept centru de aderare la această liberă înfrăţire. Căci vicisitudinile vieţii au putut să ne despartă, dar nu şi să ne dezbine, nu-i aşa, dragi camarazi aici de faţă?
Reuniţi aici, poate pentru ultima oară, ca să aducem un omagiu pios unuia din cei mai buni printre ai noştri, cred că era potrivit să recunoaştem public, în numele celor prezenţi, absenţi or dispăruţi, tot ce datorăm acestui mediu ştiinţific numit cândva «şcoala Lacaze», mediu în care am fost formaţi intelectualiceşte şi căruia îi datorăm probabil tot ce avem mai bun în noi înşine.
În ce mă priveşte, plin de amintiri şi de reconfortanta căldură a legăturilor noastre afectuoase, cu bucuria de a fi putut evoca încă o dată trecutul nostru comun, vă exprim aici sentimentele mele de recunoştinţă pentru tot ce vă datorez ca indispensabil în viaţă, adică convingerea că prietenia sinceră, trainică şi dezinteresată există cu adevărat în această lume, convingere care a făcut din mine bunul european optimist, ireductibil refractar faţă de mizantropie, pe care l-aţi cunoscut dintotdeauna şi care va păstra până în ultima clipă statornicul lui devotament faţă de ştiinţă, de prietenie şi de nepieritoarea Franţă.

* Expresie preluată din cunoscuta povestire Barbă Albastră a lui Charles Perrault şi folosită atunci când cineva se află într-o aşteptare disperată, dar inutilă.
** Vers dintr-o baladă a poetului francez François Villon, citat adesea în sensul unei nostalgii faţă de timpurile trecute.

Traducere: Gheorghe Racoviţă