ÎNTÂIUL CONGRES AL NATURALIŞTILOR DIN ROMÂNIA

CLUJ 1928

Cuvântarea ţinută de Emil Racoviţă, preşedintele Congresului

Doamnelor şi Domnilor,
Hieratice prescripţii protocolare hotărăsc ca preşedintele nou numit să ţie un discurs ad hoc, să prezinte adunării care l-a ales o construcţie verbală măiastră, numai din material tradiţional lucrată, o cuvântare care de altminteri, ca şi palatele feerice ale expoziţiilor, e legată de soarta trecătoare a circumstanţei care i-a dat naştere; într-un cuvânt, un discurs aşa-zis academic.
Oricât s-ar părea de ciudate în gura mea vorbele ce urmează, trebuie să vă declar că mă simt incapabil de a vă rosti un discurs de soiul academic. Îmi lipseşte mai întâi darul măiestriei verbale, apoi cunoaşterea suficientă a materialelor protocolare şi tradiţionale, cât şi respectuoasa atitudine a credinciosului faţă de ele. De altminteri, sunt silit să vă fac o dureroase spovedanie: sunt sfădit de mult cu protocoalele, căci 40 de ani de exclusivă îndeletnicire cu ştiinţele naturale prea mi-au impus năravul de a gândi în gura mare.
Cu toate aceste, tot m-am decis să vă cuvântez ceva.
Această adunare aleasă este atât de competentă şi atmosfera sufletească ce domneşte în sală îmi pare atât de simpatică, încât socot că va fi îngăduit unui bătrân naturalist ca, în faţa unui congres de naturalişti, să tălmăcească fără înconjur ce de 30 de ani îi stă pe inimă.
Doamnelor şi Domnilor,
De îndată ce am putut să-mi dau seama de esenţa şi de rostul ştiinţelor naturii, am fost crunt izbit de contrastul ce există între importanţa acestor ştiinţe pentru om şi pentru societăţile omeneşti şi rolul şters, lăturalnic, cu totul subordonat, ce li se acordă chiar în zilele de azi. Contra acestei mari greşeli continui în ţară o luptă pe care am dus-o aproape 30 de ani în Franţa; cu satisfacţie am constatat că în acest interval de timp, lung pentru o viaţă omenească, numărul tovarăşilor de idee a crescut neîntrerupt şi aplicaţiile doctrinei au început să încolţească în multe ţări apusene.
S-au creat chiar denumiri speciale pentru această doctrină; astfel, celebrul psihiatru şi sociolog dr. Toulouse cheamă la luptă pentru «biocraţie» şi distinsul meu coleg de la Facultatea de Medicină, dr. I. Moldovan, este şeful mişcării «biopolitice».
La noi stăm foarte departe înapoi în această privinţă.
Interesul general pentru ştiinţele naturale este inexistent. Poporul face haz de naturalist. Se strică de râs când vede un «boier» îmbrăcat în haine „nemţeşti”, poate bătrân şi împodobit cu pântec rotofei, alergând după fluturi, fugărind broaşte prin papură sau scurmând ţărâna după pietre.
Legende populare au născut pe această temă. De întâiul adevărat naturalist ce-am avut noi, şi om de mare valoare, GRIGORE COBĂLCESCU, se povesteau următoarele încă de pe când îi eram elev la Institutele Unite din Iaşi. În redingotă neagră colbăită, cu joben pe cap şi cu opinci în picioare, în arşiţă de soare, COBĂLCESCU scurmă cu ciocanul geologic într-un ogor; din când în când se apleacă, culege ceva ş-o bagă în buzunare. De-odată îi răsună în spate vocea lătăreaţă şi domoală a răzeşului moldovean: Da ci cauţi acolo dunieta? Caut fosile, omule! Cauţi fasole? D-apoi pentru dunieta le-am samanat eu! Hai, şterge-o de aici! (aici se pot adăugi câteva blagoslovenii naţionale).
În şcoli, naturaliştii ocupă locşorul ce binevoiesc să le mai lase proprietarii celorlalte specialităţi; materialul didactic le lipseşte aproape complet, cu toate că este absolut necesar predării acestor discipline esenţialmente „active”. De la aceste năpăstuite catedre se ciocârtesc creditele mizerabile ce le mai au, iar orele lor de suplinire se distribuie la voia întâmplării. Bineînţeles că, în aceste condiţiuni, s-a stabilit printre elevi tradiţia că ştiinţele naturale nu trebuie luate în serios.
La Universitate, secţia de ştiinţe naturale e considerată ca „sora cea mai mică”, căreia i se scurtează zestrea şi influenţa, cum se cuvine la o minoră. „Sora cea mai mare” e secţia de matematică, căci are cea mai veche tradiţie universitară şi se bucură de o reputaţie ce toată lumea o proclamă fără s-o judece, dar care este un enorm sofism. Matematica ar fi cea mai exactă ştiinţă!
În realitate, matematica nu este o „ştiinţă” şi nici nu poate fi „exactă”, căci de ar fi altfel, aceste două cuvinte ar putea avea două sensuri cu totul deosebite.
Matematica este una din cele mai măreţe creaţii ale geniului omenesc, e fiica legitimă şi superbă a intelectului, e o preţioasă şi subtilă desfătare a minţii şi una din armele cele mai puternice din câte au servit omului că să-şi robească puterile naturii.
Matematica e cel mai admirabil instrument de cercetare ştiinţifică, nemăsurat superior tuturor celorlalte instrumente de cercetare făurite de mâna omului. E dalta din ce în ce mai tăioasă şi de-a pururea oţelită cu care savantul ciopleşte chipul adevărului în substanţa Universului. Dar nu este acest „chip însuşi”, adică „ştiinţa”.
În adevăr, ştiinţa este, la o epocă dată, suma constatărilor obiective făcute până la acea epocă cu ajutorul observaţiei şi experienţei şi clasate cu ajutorul bunului simţ ordonat. Or această definiţie nu se potriveşte întru nimic definiţiei matematicii, care este prin esenţă un concept imaginar.
Ştiinţa, prin urmare, este mereu variabilă şi deci foarte relativă; ea lucrează cu medii şi nu cu cifre absolute; ea nu cunoaşte egalităţi, ci numai înlănţuiri de individualizări toate diferite. În aceste înlănţuiri consistă „exactul”, adică aproximaţia cea mai apropiată de realitate.
Cum poate fi deci matematica exactă când ea se bazează pe axiome invariabile, pe cifre absolute, pe egalităţi perfecte care nu există nicăieri în natură şi care, dacă „există” în matematică, e pentru că noi, oamenii, le-am voit astfel? Vă minunaţi oare că metrul se împarte exact în o mie de milimetrii şi îl proclamaţi oare „ştiinţa cea mai exactă” fiindcă puteţi măsura cu această creaţie arbitrară a minţii omeneşti orice obiect real din Univers?
Expresia de simpatică îngrijorare pentru mine ce cetesc pe faţa multora dintre d-voastră îmi aduce aminte de un minunat desen al renumitului caricaturist Caran d’Ache.
Un colţ de deşert african. În umbra subţire a unui palmier, un leu maiestos stă culcat cu labele dinainte încrucişate, cu ochii închişi, aţipind în arşiţa tropicală. Acăţată de un vârf de frunză de palmier, o poznaşă maimuţă lungeşte cât poate o mână profanatoare, înarmată cu un lung beţişor, ca să gâdile augustul vârf de bot al regelui deşertului. Iar la depărtare, de jur împrejur, se iţesc de după movile de nisip indigeni cu ochii holbaţi de spaimă, îngroziţi de cele ce au să se întâmple.
Doamnelor şi Domnilor,
Vă rog să fiţi fără grijă despre soarta ce mă aşteaptă fiindcă am îndrăznit să zădăresc leul matematic. N-are să mi se întâmple nimic, dar absolut nimic, căci toate câte le-am spus le cunosc mai bine decât mine toţi matematicienii, numai se feresc să le spună în public.
Dar asupra paradoxului matematicesc nu mi-e îngăduit să insist mai mult; dacă l-am menţionat, e că voiam să ajung la următoarea constatare care-mi va servi mai târziu: nu poate fi adevărat, cum se proclamă în genere, că virtutea educativă a matematicienilor ar fi superioară, sau chiar numai egală, acelei a ştiinţelor naturii.
E un sofism să pretinzi că omul pus în stare să priceapă realitatea e mai puţin educat, mai puţin cult decât acela care trăieşte intelectualiceşte în o lume imaginară de entităţi absolute, invariabile şi perfect identice.
Bineînţeles, această constatare nu împiedecă matematicile să ocupe în învăţământul de toate gradele marele loc ce li se cuvine.
Dacă astfel stau lucrurile cu rolul atribuit ştiinţelor naturale în învăţământ, în chestiile de cultură, vă puteţi închipui ce se întâmplă în economia socială şi mai ales în gospodăria ţării noastre, când ştiut este că administraţia întârzie totdeauna faţă de evoluţia socială cu câteva perioade şi cu câteva metode. Modul cum domnul Birocratescu rezolvă chestiile de istorie naturală aplicată, chestii ce nasc din ce în ce mai multe şi mai importante în dezvoltarea gospodăriei omeneşti, va constitui un nesecat izvor de veselie pentru viitorii istoriografi ai epocii noastre zbuciumate, dar este pentru noi, trăitorii acestor vremi, un grav izvor de suferinţi nemeritate şi de îngrijorări pentru viitor. Timpul mi-e prea măsurat ca să pot aduce, cu această ocazie, dovezi de cele afirmate; prefer ca, în scurta vreme ce-mi mai rămâne, să mă explic sumar asupra importanţei ştiinţelor naturale în educaţia omului şi în economia lui socială.
Γνώθτ τεαυτόν, cunoaşte-te pe tine însuţi, a sfătuit pe contemporani, acum 2.300 de ani, înţeleptul grec SOCRATE. Umaniştii şi clasiciştii zbârnâie de admiraţie când aud această formulă elegantă şi concisă a unui adevăr de altminteri elementar, a unui truism ce descoperă singur orice om înzestrat cu bun zimţ şi cu oarecare cunoştinţe. Şi aici vedeţi cât de factice, cât de artificială este credinţa în acea faimoasă „virtute educativă” a clasicismului! Doar de 2.300 de ani, câţi oameni educaţi în clasicism n-au fost împăraţi, domnitori, miniştri, birocraţi, şi totuşi n-au aplicat acea faimoasă formulă în organizarea învăţământului.
Γνώθτ τεαυτόν nu vrea să zică să cunoşti berbantlâcurile lui Jupiter sau păţaniile conjugale ale dumnezeiescului fierar Vulcan. Nu poveştile greceşti despre Venus m-au făcut în trecut, şi mă vor face până la ultima mea suflare, să mă închin fermecătoarei zeiţe!
Γνώθτ τεαυτόν vrea să zică să ai cunoştinţe elementare, dar precise, de anatomia, fiziologia şi psihologia trupului tău, ca să te fereşti să faci cu el cele vătămătoare şi să nu cazi pradă eresurilor, vrăjitorilor şi înşelătorilor.
Vrea să zică să ştii de unde vii, din ce spiţă de vietăţi te-ai coborât şi să ştii cam încotro ai să mergi.
Vrea să zică să cunoşti, în trăsături generale, lunga şi chinuita poveste omenească şi, mai amănunţit, istoria gliei tale băştinaşe, aşa cum ţi-au durat-o din vremile cele mai cărunte, cu zilnice sudori şi cu mult, cu prea mult sânge, moşii şi strămoşii.
Vrea să zică să ai idee de ce este Pământul de care ţi-e legată soarta şi să cunoşti plaiurile şi munţii, apele şi câmpiile unde ai să trăieşti, unde au trăit şi s-au prăpădit cei ce te-au făcut şi unde au să trăiască şi să se prăpădească cei pe care îi faci tu.
Şi câte altele pe care trebuie să le cunoşti ca să poţi trăi conştient în lumea ta, ca să fii om cult în adevăratul înţeles al cuvântului şi pe care nu pot să ţi le dea nici greceasca, nici latineasca, ci numai cunoştinţa elementară, dar precisă, a constatărilor fundamentale făcute de ştiinţele actuale ale naturii.
Consecinţele acestui adevăr pentru om, privit individual, reies deci clar: ştiinţele naturii şi ale omenirii trebuie să constituie osia învăţământului secundar nespecializat, iar mijlocul pentru a împărtăşi copiilor această educaţie e cunoştinţa desăvârşită a limbii naţionale. În faţa liceului de ieri şi, vai! a celui de azi, stă acest liceu de mâine, să-i zicem „naţional ştiinţific”, ca singurul moştenitor.
Dar mi s-ar obiecta: ştiinţele naturii sunt grele de învăţat şi neatractive pentru elevi. Copiii cer în gura mare declinări, conjugări, aoriste, versuri greceşti, discursuri latine, mitologii, epopei, ode şi epode!
S-o creadă cine-o vrea, dar eu nu pot, căci am constatat exact contrarul. Prin multe ţări am umblat după gâze, după ierburi şi după pietre; am fost ajutat să le culeg de oameni de toate rasele şi mai ales de copii. Pui de patagoni şi catalani, de tot soiul de franţuzi, odrasle de mauri, de arabi, de italieni şi de spanioli, pici mărunţei de moldoveni, de bănăţeni, de moţi, danci de ţigani, negri ca fundul cianului, încă mai puţin înveşmântaţi ca faimoasele dănţuitoare, căci le lipsea pana de struţ reglementară, toţi, dar absolut toţi şi toate, băieţei şi fetiţe, mi-au arătat cel mai viu interes pentru făpturile naturii şi o extraordinară iscusinţă pentru a le distinge şi a le recunoaşte. Şi e foarte firesc. Natura a fost educatoarea omenirii şi pe sânul ei gol şi-a petrecut omenirea toată copilăria. Cu legi, cu decrete, cu regulamente nu se şterge o ereditate dobândită timp de multe milenii!
Şi în rezolvarea problemelor economiei sociale, rolul ştiinţelor naturii trebuie să fie covârşitor.
Problema alimentării populaţiilor mereu crescânde se dezvăluie din ce în ce mai greu de rezolvat, şi din ce în ce mai gravă, din cauza dezechilibrului produs de avântul relativ prea grăbit al industriei, de starea rudimentară a agriculturii şi de exodul ţăranului spre oraşe. Folosirea empirică a materiilor prime şi a muncii omeneşti nu mai satisface nevoilor; am intrat deja, şi înaintăm cu paşi grăbiţi, în faza exploatării ştiinţifice a acestor bunuri pământeşti. Industrializarea agriculturii, standardizarea industrială, taylorizarea* muncii nu sunt decât expresiile verbale ale acestei măreţe revoluţii sociale.
Organizaţiile sociale româneşti se aşează treptat pe baze evoluţioniste şi se îndreaptă grăbite spre cooperatismul naţional şi internaţional, sub presiunea inexorabilă a interdependenţei economice a popoarelor.
Ei, cine poate să ne fie călăuză în această profundă transformare dacă nu ştiinţele naturii şi ale alcătuirilor sociale?
Doar nu cu Georgicele lui Virgiliu avem să reformăm agricultura, nici din doctrinele Romei eterne nu putem deduce principiile evoluţioniste de care avem nevoie; iar cu dreptul roman atât de individualist nu putem clădi cetatea cooperatistă de mâine.
Tot omul ajuns la oarecare cultură îşi pune oarecare întrebări, e doritor să aibă dezlegarea unor oarecare enigme, aspiră, prin urmare, să-şi alcătuiască o „filozofie”. Şi acestei celei mai nobile năzuinţi numai ştiinţele naturii pot satisface mai temeinic.
Ce este filozofia, în sensul original şi adevărat al cuvântului, decât încercarea de a-ţi explica Universul? Cum să ajungi la explicare altfel decât integrând într-un concept unitar rezultatele ştiinţelor naturii.
Aşa au făcut de altminteri filozofii antici; tot aşa fac şi oamenii de ştiinţă de azi.
Gânditorii savanţi greci şi romani, precum şi geniile altor popoare antice, adică „filozofii”, au pornit de la observaţii şi experienţe, s-au ridicat la generalizări din ce în ce mai întinse şi au ajuns să conceapă sisteme explicative ale Universului. Savantul gânditor de azi, adică „filozoful modern”, face exact acelaşi lucru, dar îl face mult mai bine, căci mijloacele de cercetare actuale sunt nemăsurat mai exacte şi materialul de premise acum prelucrate nemărginit mai mare. Atâta drum am făcut spre adevăr, în ultimele trei secole mai ales, încât conceptele antice se pierd în zarea depărtării.
Filozofia antică nu mai reprezintă azi decât un material „istoric”, desigur preţios pentru studiul dezvoltării gândirii omeneşti. Niciunul din sistemele ei nu ne mai poate servi însă drept explicaţie a Universului. A-i „specializa” pe copii în cunoaşterea tuturor sistemelor filozofice învechite este a le pierde vremea degeaba; a pretinde chiar că cunoaşterea unor concepte dovedite falşe are „virtute culturală şi educativă” mai mare decât aceea a sistemelor actuale mult mai apropiate de adevăr este o pură absurditate.
Mă aştept ca, fiind date cele expuse mai sus, să fiu interpelat cândva cam în felul următor:
Iar te-ai apucat de năzbâtii, domnule profesor universitar!
Pretinzi că matematica nu-i nici ştiinţă, nici exactă! Vrei să izgoneşti greceasca din licee, domnule preşedinte al Academiei!
Ceri ca limba română şi ştiinţele naturii să fie osiile învăţământului secundar! Te legi de atotputernicul domn Birocratescu care, ţăranul fiind talpa, el este căputa ţării (mă tem că de aceea umblă românul mai mult desculţ)! Vrei să surpi temelia Statului! Domnule senator, eşti un bolşevic.
Doamnelor şi Domnilor,
Daţi-mi voie să vă povestesc o anecdotă perfect adevărată. Acum vreo 30 de ani, o grupare de tineri pasionaţi de ştiinţele naturii şi de sociologie au alcătuit un program politic în fruntea căruia sta scris: votul obştesc şi împroprietărirea ţăranilor. S-a iscat mare scandal; tunete, fulgere şi blesteme s-au revărsat asupra lor prin gazete şi discursuri parlamentare. Cum pe atunci nu exista bolşevicul, ci numai anarhistul, acei tineri sociologi, printre care figuram şi eu, au fost stigmatizaţi cu calificativul de „anarhişti”.
Pentru această maltratare întru nimic justificată, eu mă consider pe deplin răzbunat prin faptul că acum, eu, „vechiul anarhist”, prezidez o mare şi atât de aleasă adunare de miniştri, de înalţi demnitari bisericeşti, militari şi mireni, de profesori de toate gradele, de femei de înaltă cultură, de studenţi şi intelectuali, toţi factori ori partizani ai votului obştesc şi ai împroprietăririi ţăranilor, adică acum toţi „anarhişti” ca şi mine, numai „anarhişti mai recenţi”.
Am convingerea că tot aşa se va întâmpla şi cu cele astăzi expuse de mine. Deprinderea de a considera fenomenele lumeşti din punctul de vedere dinamic, obicinuinţa de a privi aceste fenomene ca entităţi istorice, de a explica cele de azi prin transformarea celor de ieri şi a deduce cele de mâine din direcţia evolutivă a istoriei fenomenelor actuale îmi dă seninătatea şi optimismul siguranţei desăvârşite, atât cât poate fi ceva desăvârşit pentru un om de ştiinţă relativist.
Când, acum 30 de ani, am intrat în rândurile apărătorilor ştiinţelor naturii, credeam că copiii mei vor beneficia de învăţământul raţional, echilibrat, activ, igienic, cu adevărat cultural şi educativ ce visam noi pe atunci. M-am înşelat amar în această privinţă şi această deziluzie a fost desigur o mare pacoste pentru ai mei; din punct de vedere general însă, nu e decât o simplă întârziere. Copiii copiilor mei vor fi probabil educaţi prin acele metode raţionale.
Cine ştie? Roata lumii se întoarce din ce în ce mai repede! S-ar putea chiar ca şi eu să mai apuc acele vremi şi, dacă obiceiurile clujene în ceea ce priveşte alegerea preşedintelui nu se vor schimba, să prezidez eu, „bolşevicul”, o strălucită adunare ca cea de azi, formată din „neobolşevici”!
De ce să mai fac însă ipoteze contingente? Nu ştim noi oare că, atunci când facla adevărului cade din mâini slăbite, ca ale mele, s-au găsit totdeauna alţii care s-o ridice? Ori cât de cotit ar fi în aparenţă drumul omenirii, până acum direcţia a fost tot înainte şi nu înapoi, înainte spre o organizare socială tot mai raţională şi spre o colaborare generală tot mai pacinică.
Evoluţionistul bătrân ce sunt nu poate să termine această cuvântare decât cu aceste convingeri optimiste.

*În limba franceză, cuvântul „taylorisation” are înţelesul de „organizare judicioasă a muncii”, el derivând de la numele americanului Frederick Winslow Taylor (1856-1915), cel dintâi care a încercat să îmbunătăţească prin metode ştiinţifice eficienţa industriei.

Transcriere şi adaptare: Gheorghe Racoviţă