Cuvântare rostită, în calitate de preşedinte al Academiei Române, la inaugurarea Mausoleului lui Vasile Alecsandri

(3 iunie 1928)

– Document din arhiva familială –

Domnilor Miniştri,
Înalt Prea Sfinţit Vlădică,
Domnilor Colegi,
Onorată adunare şi iubit popor,
S-a împlinit în sfârşit dorinţa fierbinte a Academiei, fără îndoială şi a D-voastră tuturor aici adunaţi şi a tuturor acelora care cinstesc amintirea oamenilor mari prin fapte, mari prin pilde, mari prin scrieri şi care sunt podoaba neamului lor şi a omenirii întregi. Doream în adevăr de mult ca moaştele marelui român şi poet Vasile Alecsandri să fie adăpostite cuviincios, într-o trainică şi frumoasă zidire, ceea ce abia azi s-a înfăptuit.
Dacă rodul gândirii maestrului cântăreţ îşi are locaş de slavă în sufletele poporului, rămăşiţele lui, ale părinţilor săi şi ale soţiei sale zăceau sub şopron de lemn, crezut vremelnic când s-a clădit dar care a dăinuit, ca multe lucruri vremelnice ale gospodăriilor noastre obşteşti, mulţi ani de zile. Despre acest păcat trebuie să ne spoveduim aici, în faţa plaiurilor iubite de el, în faţa poporului duhovnic şi de aceea am să vă povestesc pe scurt cele întâmplate.
Apoi, după ce a murit în 1980 Vasile Alecsandri, averea lui a rămas soţiei Paulina, cât va fi în viaţă, şi nepoatelor Margareta şi Elena Catargi. Şi s-au sfătuit domniile lor şi au hotărât să facă danie Academiei cele zidite şi sădite de el, adică casa şi grădina, aşa ca pe veci să-i rămâie nevătămat mormântul precum şi cele împrejur. Iar la 1914, Academia a primit dania cu gândul să facă pentru moaşte locaş demn de vecinica odihnă a măririi lui, iar casa s-o păstreze aşa cum a durat-o şi locuit-o el, cu toate cele ce erau prin odăi şi pe păreţi. Şi să mai pună acolo tot ce s-a putut strânge din cele ce au fost ale lui şi i-au fost pe lângă inimă. Să orânduiască, adică, o «Casă Alecsandri», aşa cum alte neamuri au făcut pentru oamenii lor de seamă.
Aşa un fel de aşezământ nu e numai dovadă de evlavie pentru cel slăvit! Mai e şi de însămnat folos pentru cei ce vor să reînvie în minte şi în scris pe cel pe veci dispărut. După cum ţi-i firea, ţi-i şi casa şi gospodăria, iar cele ce-ai cules şi ales şi păstrat le-ai cules şi ales şi păstrat după chipul şi asemănarea ta. Multe ştie să spună despre tine un spirit priceput ce vede cele făcute, zidite şi sădite de tine, căci prunci ai simţirii, alegerii şi voinţei tale ele sunt, şi îţi seamănă până într-o oarecare măsură.
S-a făcut apoi în grabă un adăpost de scânduri pentru mormânt, până s-or chibzui cele trainice. Apoi a venit războiul, pe urmă exproprierea bunurilor Academiei, iar şopronul aşa-zis vremelnic îşi răsfăţa netulburat hâzenia scorţoasă şi fumurie. Se mira lumea, se mira şi Înalt Prea Sfinţia sa Episcop Lucian al Romanului, şi în vorbă, şi în scris, că Academia proprietară aşa de bogată nu pune capăt unei atât de supărătoare stări de lucruri; o credeau toţi că-i nepăsătoare şi zgârcită.
Dar adevărul adevărat altmintrelea era. Academia a fost odată când a fost bogată, înainte de expropriere. Şi de n-ar fi fost bogată pe atunci, desigur nu s-ar povesti, dar nu trebuie să se mai povestească, căci Academia de mult nu mai este decât paznica credincioasă dar lipit de săracă a marii averi obşteşti de care nici nu poate, dar nici nu vrea să se atingă, căci sunt danii lăsate cu limbă de moarte pentru sfânta cultură a neamului şi pentru măreţia şi propăşirea cunoştinţelor omeneşti.
În visteria noastră sunt mii şi mii şi mii de mii de mii, şi an de an această zestre a ştiinţei şi luminii sufleteşti se-nmulţeşte, dar pentru Academiei aceste comori nu-s bogăţie, ci numai spor de griji, spor de răspundere şi muncă sporită. Acesta s-o ştie lumea şi, auzind-o, să vrea s-o priceapă. Aşa încât la cea fost mică mai ieri putea să fie încă cine ştie câtă vreme, când colegul nostru Alexandru Lepadatu, devenind ministru al cultelor, n-a uitat că-i membru al Academiei şi şi-a adus aminte că Academia are o datorie neîmplinită faţă de Vasile Alecsandri. A făcut de-a dres, a găsit cele trebuitoare în visteria ministerului şi împreună cu Academia s-a pus pe treabă. Meşterul arhitect Ghica-Budeşti a făcut planurile şi a ţinut rânduiala lucrărilor, Popovici a venit cu muncitorii lui şi a cioplit şi zidit şi clădit, iar pictorul Molda a împodobit păreţii pe dinăuntru.
Adunaţi acum în faţa mausoleului, ne simţim cu conştiinţa împăcată şi veseli de datoria împlinită către unul din marii luminători ai neamului şi către poporul nostru.
În numele Academiei, vă zic la toţi, cei cu voinţa şi cu truda ori cu munca, la toţi mari şi cei mici, ctitori şi mucenici, la toţi ce aţi pus mâna şi umărul ca să ridicăm acest locaş de veci lui Vasile Alecsandri, vă zic: binecuvântată fie munca voastră de oameni vrednici şi de buni români.
Oameni buni din Mirceşti,
Aşezământul acesta închinat lui Vasile Alecsandri, cu toate ale lui este dat în paza Academiei, dar trebuie să-l păziţi şi voi şi să-l feriţi de orice vătămare. Ştim că purtaţi în suflet evlavie pentru cel care a trăit cu atâta drag printre voi, care a pus în faima lumii numele satului vostru şi care a făcut ca lunca din Mirceşti să se numere printre cele ce în toate unghiurile ţării şi chiar mai departe se cunosc ca minunate. Ştiu că nu de la voi va veni stricăciunea acestui aşezământ care, alături cu biserica şi şcoala, trebuie să fie mândria şi grija voastră.
Dar va veni pe aici mult norod. Vor veni oameni buni, cu gând curat, să vadă locul unde a trăit Vasile Alecsandri şi unde el a stors din sufletu-i bogat atâta însufleţire, duioşie, veselie, iubire de ţară şi de libertate. Cu aceştia să fiţi prietenoşi, să-i primiţi cu mâna întinsă şi cu inima deschisă după datina moldovenească.
Iar de vor veni de cei hapsâni ce nu se vor purta cu cuviinţă, de acei beţivi ce vor face larmă şi scandal, de-acei nătângi şi răi ce vor face prădăciuni şi stricăciuni, să nu treceţi nepăsători ci să-i daţi pe mâna celor în drept să-i pedepsească.

Transcriere şi adaptare: Gheorghe Racoviţă