Toastul lui Emil Racoviţă
rostit la banchetul din 20 octombrie 1930, organizat la aniversarea a zece ani de la
inaugurarea Universităţii din Cluj

– document original din arhiva Emil Racoviţă –

Sire,

Există o veche tradiţie a ospăţurilor sărbătoreşti, o tradiţie cuviincioasă şi aşi adăuga, frumoasă, aceea care cere gazdei să închine urări oaspeţilor săi, o tradiţie care se cuvine să fie împlinită azi cu atât mai mult, cu cât corespunde fără îndoială dorinţei unanime a celor ce află în această sală.

Sire,

Să trăieşti ani mulţi şi plini de fapte mari, pentru binele ţării şi pentru fericirea poporului nostru care te priveşte cu iubire şi îţi urmăreşte faptele cu nădejde.

Prea Mărită Doamnă,

Închin Măriei Tale, care eşti mândria neamului nostru, pentru cele atât de multe bune şi frumoase înfăptuite, ca un modest prinos de recunoştinţă, respectuoasa dragoste ce tot românul poartă în inimă pentru Domniţă, pentru Mamă, pentru Scriitoare şi pentru Artistă.

Alteţă Regală,

Vă urăm împlinirea tuturor dorinţelor şi rodirea unei activităţi ce consacraţi binelui tineretului şi al neamului.

Onoraţi reprezentanţi ai Parlamentului şi ai Guvernului,

Vă închin omagiul nostru cetăţenesc şi vă doresc, pentru binecuvântarea ţării şi pentru mărirea domniilor voastre, cel mai strălucit succes în împlinirea hotărâtoarei misiuni constituţionale ce v-a încredinţat Ţara.

Domnilor ambasadori*

Domnilor delegaţi străini,

Domnilor reprezentanţi ai Corpurilor consulare,

Vă reafirm expresia viei mulţumiri pe care ne-o prilejuieşte onoarea prezenţei dumneavoastră şi vă rog să primiţi omagiul pe care vi-l aduc prin acest toast în numele profesorilor şi studenţilor noştri pentru prosperitatea nobilelor ţări pe care le reprezentaţi şi a prea stimatelor dumneavoastră persoane. Îngăduiţi-mi, de asemenea, să exprim dorinţa ca guvernele ţărilor dumneavoastră, îndeaproape solidare în opera pe care o înfăptuiesc sub egida Societăţii Naţiunilor, să ne asigure acea pace durabilă spre care se îndreaptă nerăbdătoarea aspiraţie a popoarelor.

Domnilor doctori „honoris causa” şi stimaţi colegi,

Rodnica dumneavoastră activitate de persoane publice or de oameni de ştiinţă a răspândit până departe renumele dumneavoastră; suntem mândri că această activitate se leagă în anumite privinţe de ţara noastră. Aţi pledat pentru cauza dreaptă a poporului nostru, ne-aţi făcut cunoscută ţara, i-aţi studiat limba, istoria, geografia şi pământurile. Aceste conexiuni au apărut demult şi s-au închegat sub semnul unei simpatii care ne-a impresionat profund. Faptul că aţi acceptat titlul de doctor honoris causa pe care vi l-a oferit recunoscătoarea noastră administraţie nu face decât să adaoge o nouă legătură celor care vă alătură de pe acum patriei noastre.

Ne dorim ca aceste legături să devină din ce în ce mai strânse şi închin acest toast pentru a vă ura viaţă lungă şi activitate rodnică, pentru gloria ţărilor dumneavoastră, pentru binele umanităţii şi pentru via mulţumire a celor care, la fel ca noi, vă stimează şi vă admiră.

Înalţi Prea Sfinţiţi Ierarhi,

Respectaţi reprezentanţi al culturii româneşti,

Înalte autorităţi civile şi militare.

Doamnelor şi Domnilor,

Urarea pentru dumneavoastră să-mi îngăduiţi s-o fac cu o veche zicătoare moldovenească: să trăiţi şi să-nfloriţi ca merii, ca perii, în mijlocul verii, căci pentru simpatia ce totdeauna aţi arătat Universităţii clujene, vă cuprindem pe toţi în mrejele respectuoase ale dragostei noastre recunoscătoare.

Sire, Prea Mărită Doamnă, Alteţă Regală,

Onorat auditoriu,

Desigur că veţi zice: rectore, reprezentant al Universităţii gazde, ţi-ai împlinit datoria de a mulţămi înalţilor oaspeţi, cât şi bucuria de a-i putea asigura cu această solemnă ocazie de iubirea recunoscătoare a profesorilor şi studenţilor clujeni. Ei, ce te pregăteşti să mai lungeşti vorba! Pune-ţi hârtiuţa în buzunar şi stăi jos frumos.

Vă rog să credeţi că tocmai aşa aş fi făcut dacă n-ar mai rămânea încă un toast de ridicat, încă o urare de făcut, încă un prinos de adus, şi anume cuiva ce locuieşte chiar în Universitate, cu care profesorii au raporturi obligatorii şi de care studenţii se cam tem mai ales în iunie şi octombrie.

Acelui cuiva să-i zicem pe nume: Ştiinţa.

În această luminată adunare formată din atâţia reprezentanţi ai cercetării ştiinţifice, cred că se impune să aducem urări şi ştiinţei.

Dar ce să-i urăm?

Reflectând asupra acestei probleme, am fost fatal împins să-mi dau în pârtie şi să procedez cum am procedat toată viaţa din timpurile vai! îndepărtate ale copilăriei, când stârneam zarvă şi potop de lacrimi printre micile mele prietene, căci le spintecam păpuşile ca să văd cum aceste făpturi sunt făcute pe dinlăuntru.

Am crezut deci necesar să cercetez ce se ascunde sub această vorbă şi mi s-a întâmplat, ca şi în alte câteva dăţi, să ajung la concluzii cam neobicinuite, cam revoluţionare, în orice caz neconforme crezului general.

Am ajuns, în adevăr, la concluzia că sub cuvântul de ştiinţă nu se ascunde nimic sau, dacă voiţi, se ascunde ceva pe care un naturalist impenitent ca mine nu poate considera că este ceva, un nume de entitate al cărui conţinut nu se poate nici mărgini, nici defini.

Este oare ştiinţa un soi de credinţă, un soi de convingere, un soi de filozofie, un soi de teorie, un soi de lege naturală a lumii, sau o concepţie particulară a universului? Desigur că nu. În haosul nebulos al conceptului popular de ştiinţă au fost cuprinse succesiv nenumărate convingeri, teorii, generalizări, legi, şi astăzi coexistă, cum au coexistat în orice epocă a civilizaţiei omeneşti, sub cuvântul «ştiinţă», nenumărate convingeri, teorii, generalizări şi legi care, dacă unele se susţin reciproc, altele se contrazic complect.

S-ar putea spune, poate, că ştiinţa este un soi de cod vecinic revăzut al legilor vecinic schimbătoare ce par a hotărî fenomenele mai mult sau mai puţin cunoscute ce se petrec în Univers, dacă o asemenea definiţie ar putea să servească la ceva.

Sfios, dar cu incorigibilul meu nărav de naturalist de a spune tot ce sunt convins că este adevărul, trebue să mărturisesc că, la întrebarea ce mi-am pus: ce se ascunde sub numele de ştiinţă, am răspuns: nimic; prin urmare, o entitate bine definită ce s-ar putea numi ştiinţă nu există.

Totuşi, există ceva ce sub acest nume popular înrâureşte adânc soarta omenirii, ceva a cărui fiinţă şi istorie umple mii de mii de cărţi, ceva cu care mii de mii de dascăli împărtăşesc mii de mii de învăţăcei. Ei, ce-i acel ceva şi cum să-i concentrăm esenţa într-o definiţie?

Iată răspunsul ce cred că s-ar putea da acestor întrebări!

Acel ceva nu este o entitate, ci o metodă, care la rândul ei este expresia celei mai nobile însuşiri omeneşti, «năzuinţa de a cunoaşte adevărul». În loc de «ştiinţă», nume ce nu poate îngrădi un conţinut perfect, să vorbim de «metodă ştiinţifică de cercetare a adevărului», de acel mod de a aplica bunul simţ sistematizat care ne apropie mai tare de acel adevăr relativ ce este dat omului să cunoască.

Numai pe «adevăr» se poate clădi temeinic alcătuirea şi gospodăria tovărăşiei omeneşti. Numai prin «adevăr» se poate desfăşura fericită şi rodnică viaţa fiecăruia.

Numai cunoscând adevărul trecutului şi adevărul prezentului putem spera să ajungem la prevederea viitorului, adică la cunoaşterea adevărului de mâine.

Or, o experienţă milenară dovedeşte că adevărul nu se poate cunoaşte sau apropia decât prin metoda aşa-zisă ştiinţifică.

Viaţa omului a curs pe pământ condusă de tradiţii şi empirisme, uneori pe calea adevărului, dar de mult mai multe ori pe găi greşite, în voia întâmplării, adică a necunoştinţei. Gospodăria popoarelor de azi grozav înmulţite, toate legate prin stricta interdependenţă economică, cere înlocuirea acelor vechi năravuri. Empirismul şi tradiţia trebue să fie strict controlate de metodele ştiinţifice, toată gospodăria statelor trebue raţionalizată după aceste metode şi din fenomenul modern grandios şi irezistibil al interdependenţei economice şi sociale a popoarelor trebue trase toate consecinţele cu ajutorul metodei ştiinţifice, şi mai ales convingerea că cooperarea pacinică a naţiunilor nu trebue să fie numai idealul sufletesc al oricărui om civilizat, dar că această cooperare pacinică este deja condiţia indispensabilă a existenţei naţiunilor şi va fi şi mai hotărâtoare în viitorul cel mai apropiat.

Din cele expuse decurg o mulţime de importante consecinţe ce nu pot cerceta aci: cer voie să vă atrag atenţia numai asupra a două din ele.

Mai întâi: importanţa rolului ce împlineşte în soarta Statelor «Universitatea», care este atelierul unde mai ales se desăvârşeşte şi se oţeleşte metoda ştiinţifică; locul unde mai ales se urmăresc cu această metodă adevărurile dezinteresate atât de hotărâtoare pentru stăpânirea fenomenelor; şcoala a cărei misiune este de a introduce şi a instrui tineretul în tainele şi practica acestei metode, care singură duce la cunoştinţă.

A doua constatare este aceea ce s-a făcut studiindu-se rezultatele aplicării metodei ştiinţifice la fenomenele economice şi sociale. S-a văzut că cel mai bun mijloc pentru rezolvarea temeinică a gravelor probleme ce astăzi chinuiesc omenirea este colaborarea naţională şi internaţională. Noţiunea de cooperaţie este una din cele mai preţioase fărâmituri de adevăr ce stă acum la dispoziţie popoarelor, dar această noţiune nu va da roadele ei decât dacă va fi aplicată şi practicată cu cele mai raţionale metode ştiinţifice.

Sire, Mărită Doamnă, Alteţă Regală, onorat auditoriu,

Am căutat să ne adresăm cu plocon de urări acelei entităţi ce se numeşte obşteşte «ştiinţă» şi, silindu-ne să ştim ce este în realitate, ca să ştim ce să-i urăm, am găsit că nu este o entitate, ci o metodă.

Or, ce să-i urezi unei metode?

Totuşi, această urare, adresată unei entităţi inexistente, aş propune să o închinăm altei entităţi, care este o realitate foarte scumpă românilor şi a cărei umbră milenară se întinde peste munţi şi peste plaiuri pe tot întinsul acestor ţinuturi ce constituie azi România. Propun adică să ne înălţăm urările către poporul nostru, astăzi întregit.

Dar pe lângă o urare generală de pacinică şi fericită înflorire, ce oare să-i urăm îndeosebi. Nu ştiu ce-aţi propune fiecare dintre Dumneavoastră, dar bătrânul naturalist ce sunt şi universitarul exclusiv ce mi s-a sortit să fiu ar zice aşa:

Poporul nostru are acum o ţară mare şi frumoasă, are noroade cuminţi şi agere la muncă, are glie mănoasă şi bogăţii multe ascunse în pământ, are lăsată din părinţi o zestre modestă dar de preţ, mai are un rege tânăr, plin de viaţă şi de avânt.

Îi mai urez numai să-şi alcătuiască politica pe baza cooperaţiei naţionale şi internaţionale şi să-şi gospodărească averea cu metodele ştiinţifice.

 

Transcriere, adaptare şi traducere: Gheorghe Racoviţă



* În textul original, acest paragraf şi următorul sunt scrise în limba franceză.