Buletinul Societăţii Zoologice din Franţa

volumul XXIX, şedinţa din 13 decembrie 1904, pagina 211.

OBSERVAŢII ASUPRA UNUI BANC DE HAMSII

(ENGRAULIS ENCRASICHOLUS [L.])

ÎNTÂLNIT ÎN VECINĂTATEA INSULEI CABRERA (BALEARE)

DE

EMIL G. RACOVIŢĂ

Subdirector al Laboratorului Arago (Banyuls-sur-Mer)

Bancurile sau cetele de animale marine au fost foarte puţin studiate până acum, iar etologia lor, care trebuie să fie interesantă din multe puncte de vedere, este aproape necunoscută. Cu toate acestea, o astfel de manifestare a vieţii pelagice are cu ce să şocheze un observator, însă studiul ei este foarte dificil. Un banc de plancton or de peşti nu se întâlneşte oricând; el nu poate fi urmărit întotdeauna şi adesea este doar bănuit, căci rămâne cufundat la o oarecare adâncime.
Cei care se află în cea mai bună situaţie care le permite să facă observaţii fructuoase sunt marinarii şi pescarii; din păcate, ei nu ştiu să observe. Bancuri le-au atras de mult atenţia, constituind chiar unul din subiectul preferat al istorisirilor lor, însă amestecă lucruri probabil adevărate cu atât de multe amănunte vădit false, încât nu mai putem avea încredere în ceea ce spun. Dar, dacă aceste povestiri nu trebuie considerate ca fiind adevăruri verificate, am greşi dacă le-am neglija; de foarte multe ori, ele pot să ne inspire subiecte de cercetare or să ne atragă atenţia asupra unui aspect la care nu ne-am gândit. De aceea, eu nu scap niciodată prilejul de a cere «lupilor de mare» să-mi vorbească despre aventurile şi observaţiile lor.
Printre multe istorioare interesante pe care le-am notat în felul acesta, şi pe care îmi propun să le verific cândva, se află şi una despre bancurile de peşti care m-a şocat prin generalitatea ei, căci am auzit-o spusă de pescari atât din sudul, cât şi din nordul Franţei. Se pare că pot fi întâlnite bancuri de peşti atât de dense, atât de compacte, încât «dacă sari pe ele, nu te cufunzi». «Era mai mul peşte decât apă», susţineau ei. Iar în relatările unor călătorii, am citit istorisiri asemănătoare.
Mărturisesc că, în pofida evidentei sincerităţi a povestitorilor sau a scriitorilor, mă îndoiam serios de realitatea unui atare fenomen şi socoteam că o bună parte din el nu era decât exagerarea, ca să zic aşa, normală la nişte «oameni ai mării». În destul de lungile mele peregrinări maritime nu observasem nimic asemănător; nimic care să se potrivească nici în prelungitele perioade de timp pe care le-am petrecut în laboratoarele maritime; în plus, după ştiinţa mea, nu există nicio lucrare ştiinţifică în care el să fie confirmat.
Când examinăm cu atenţie un banc de plancton, putem vedea că fiinţele care îl alcătuiesc se află la o oarecare distanţă unele de altele chiar şi atunci când masa lor schimbă culoarea naturală a mării. Mai pe scurt, într-un astfel de banc «e mai mult peşte decât apă».
În interiorul unui banc, micile animale planctonice sunt întotdeauna foarte depărtate unele de altele. Când distanţa care le separă este de 10 sau 15 ori mai mare decât diametrul lor, avem impresia că formează o masă compactă, însă nu este decât o pură iluzie optică. În schimb, am văzut animale mari stând mai aproape; adesea, golful de la Banyuls este invadat de peşti tineri, de sardele, aterine, barbuni, peşti buzaţi etc. Când aceste cete păreau a fi cel mai compacte, animalele se aflau la o distanţă de încă trei sau patru ori mai mare decât diametrul lor; prin urmare, în aceste bancuri era de trei sau patru ori mai multă apă decât peşte.
De altfel, nu este greu să se înţeleagă că aşa şi trebuie să fie; o cer necesităţile legate de schimbarea bruscă de direcţie a întregului banc. În fapt, şi lucrul acesta poate fi observat cu uşurinţă, toţi indivizii care compun bancul au capul orientat în aceeaşi direcţie şi, când dintr-un motiv sau altul, cel din fruntea coloanei se întoarce, toţi ceilalţi se grăbesc să-l urmeze. Aceste evoluţii, adesea extrem de rapide, au aşadar nevoie de un anumit spaţiu. Pe de altă parte, migraţiile bancului au drept scop căutarea hranei; fiecare individ, chiar dacă înoată tot împreună cu ceilalţi, trebuie să caute şi să urmărească micile animale planctonice care constituie hrana oricărui peşte pelagic. Cum oare s-ar putea întâmpla aşa ceva dacă bancurile ar fi nişte mase compacte, ce ar împinge în faţa lor hrana care, pentru a putea fi prinsă, ar trebui să fie înglobată în banc, distribuită în spaţiile dintre peşti?
Prin urmare, a priori nu ne putem imagina bancuri în care «e mai mult peşte decât apă» şi, printre alte motive, necesităţile de translaţiei, precum şi cele ale schimbărilor de direcţie şi de căutare a hranei sunt suficiente pentru a face imposibilă realizarea unui asemenea fenomen.
Cu toate acestea, am văzut un banc de hamsii în care peştii erau atât de înghesuiţi, încât formau o masă absolut compactă! Uneori, în acest banc nu exista nimic altceva decât «peşte» şi aproape deloc apă. Eram deci silit pentru a doua oară (prima dată s-a întâmplat când a fost vorba de marele şarpe de mare) să le cer iertare marinarilor şi să recunosc că povestirile lor sunt mai valoroase decât reputaţia care le-a fost făcută.
Iată în ce împrejurări am făcut această observaţie.
Campania anuală de cercetări oceanografice pe care conducerea Laboratorului Arago o face la bordul vasului Roland în golful Lion a fost extinsă în acest an până la Baleare. La începutul lunii iulie, ne aflam în vecinătatea insulelor Cabrera pentru a explora marginea platoului continental, dar şi doritori să vizităm numeroasele insuliţe care înconjoară insula principală. În 8 iulie, mă întorceam cu barca dintr-o excursie pe care o făcusem în insula Redonda împreună cu profesorul ODON DE BUEN de la Facultatea din Barcelona şi cu un matelot care vâslea. Pe la ora 11 dimineaţa, marea era calmă şi soarele strălucea. Urmam coasta la o distanţă de 300 m de ţărm, când, în dreptul capului unde se află Peştera de Azur, matelotul a crezut că zăreşte «un peşte mare în apă». În direcţia pe care o arăta şi la depărtare de un cablu faţă de locul în care ne aflam, apa fierbea intens, spuma se întindea în cercuri largi şi, în scurte răstimpuri, apărea un corp strălucitor şi argintiu. Am cerut ca barca să fie îndreptată în acea direcţie şi iată ce am văzut cu toţii.
«Peştele» era un banc de hamsii care se deplasa încet, coborând în adânc şi revenind apoi la suprafaţă, moment în care apa începea să clocotească.
Şi un fapt cu adevărat remarcabil! Hamsiile se deplasau nu în linie dreaptă, aşa cum o fac de obicei aceste animale, ci se învârteau în cerc, cu o mişcare accelerată şi perfect coordonată, astfel că întregul banc era animat de o mişcare giratorie rapidă, al cărei sens de rotaţie era cel al acelor de ceasornic.
În plus, aceste erau atât de apropiate, încât alunecau literalmente unele pe altele.
Mişcarea giratori imprima bancului forma unui cilindru perfect delimitat, al cărui diametru la bază măsura cam 2 metri şi a cărui generatoare avea o înălţime de 3 sau 4 metri. Însă în evoluţiile sale, fiecare individ în parte nu descria un cerc închis; în orice clipă vedeam hamsiile care intrau în masă şi altele care ieşeau. Unele urcau, altele coborau în lungul suprafeţei bancului. Spaţiul străbătut de fiecare individ trebuia aşadar să reprezinte o curbă destul de complexă, dar sensul mişcării era întotdeauna cel al acelor de ceasornic; în această privinţă, nu am văzut nicio excepţie.
În afară de această mişcare giratorie, în banc se manifesta şi o mişcare de translaţie în linie dreaptă sau uşor curbă, însă mult mai lentă; am putut estima că viteza acestei deplasări era apropiată de cea cu care un om merge la pas.
Mai trebuie semnalată şi o a treia mişcare, coborârea şi urcarea în bloc a întregii mase.
În anumite momente, bancul se afla la o adâncime de doi sau chiar trei metri; translaţia lui era atunci mai rapidă, însă mi se părea că mişcarea de rotaţie era mai lentă iar conturul i se estompa; peştii păreau mai îndepărtaţi unii de alţii.
Când bancul revenea la suprafaţă, se observau fenomenele inverse; hamsiile se roteau mai repede, se strângeau în masă compactă, conturul cilindrului câştiga foarte mult în claritate şi iar viteza mişcării de translaţie în linie dreaptă se reducea.
În urcarea lui, bancul nu se oprea la suprafaţă; în răstimpuri, se vedea cum vârful îi ieşea net din apă, adesea cam cu zece centimetri. Stratul superior de peşti aflaţi în aer încerca să ajungă în zonele cufundate; hamsiile săreau cu vigoare, producând la suprafaţa apei acel clocot ce ne atrăsese atenţia.
Deplasându-se, bancul lăsa în urmă o dâră strălucitoare, formată din paiete argintii ce aruncau sub razele soarelui mii de scânteieri. Acest aspect al siajului era dat de solzii care se desprind cu atât de multă uşurinţă la clupeide.
Precum o cometă împodobită cu coada sa strălucitoare, bancul, animat de mişcarea lui giratorie şi prevăzut cu lungul lui siaj de argint, înainta în apă pe o traiectorie care îl apropia de ţărm.
Am urmărit hamsiile şi asta ne-a îngăduit să descoperim care era cauza ciudatei lor evoluţii.
Am zărit dedesubt, pe laturile şi în spatele bancului, mari străfulgerări argintii care se mişcau cu o viteză considerabilă; erau peşti mari, un grup de vreo treizeci de indivizi, care urmăreau şi atacau în mod vădit hamsiile. Iată, în fapt, cum se petrecea acest lucru. Răstimpului dintre două atacuri îi corespundea momentul când bancul cobora în adâncime şi gonea rotindu-se cât de repede îi îngăduia mişcarea lui giratorie. Iar forma lui devenea mai vagă pentru că peştii tindeau să se desprindă din acea încâlceală rotundă în care erau antrenaţi, ca să-şi poată continua goana în linie dreaptă şi să scape ca prin urechile acului. Agresorii erau în faţa bancului; făceau un ocol mare şi îşi strângeau din nou cohorta departe, în spatele acestuia. Apoi se avântau la asalt combinându-şi mişcările astfel încât să-şi atace victimele pe dedesubt. La apropierea lor, bancul se strângea, mişcarea giratorie se accentua şi zona inferioară, cea mai ameninţată, căuta să se salveze urcând spre suprafaţă. Ca urmare, ea împingea în sus întreaga masă de hamsii. Şocul se producea, teribil; agresorii muşcau cu ferocitate în grămadă, solzii zburau şi se împrăştiau în siajul bancului; înnebunite, hamsiile se strângeau unele lângă altele.
Partea superioară a bancului era ridicată deasupra apei şi în clocotul spumei produse, în masa viermuitoare de peşti ce se zbăteau în aer pe corpul celor cufundaţi, apăreau răniţi or muribunzi cu ochii crăpaţi, cu tăieturi largi pe laturi şi cu frumoasa lor armură de argint dungată cu roşu.
Apoi agresorii depăşeau bancul şi, după un larg ocol, reveneau în spate ca să pregătească un nou atac, în vreme ce hamsiile se cufundau şi îşi reluau goana lor nebunească.
Atacurile se succedau la intervale de 5 or 6 minute şi ne-am hotărât să profităm de acest lucru. Barca a fost adusă deasupra bancului, ceea ce nu părea să perturbe în vreun fel mişcările lui; când se ridica la suprafaţă, partea din faţă a bărcii era înconjurată de masa mişcătoare şi frecarea peştilor de laturile ei producea un foşnet asemănător cu cel al unei cascade.
Nu aveam la noi alte unelte de pescuit decât un coş de răchită cu două toarte pe care îl foloseam drept recipient pentru masa de prânz, dar cu care ne-am putut descurca foarte bine. Profitând de momentul când partea superioară a bancului ieşea din apă, îl cufundam cu greu în masa compactă şi-l scoteam de mai multe ori plin ochi. După vreo 20 de minute, ambarcaţiunea noastră era atât de încărcată cu hamsii, încât a trebuit să mă opresc de teamă să nu se scufunde. Pescuisem aproape un sfert din banc şi captura noastră, cântărită mai târziu, ne-a adus 70 kg de peşte. Hamsiile erau toate la fel de mari; 40 cântăreau 1 kg. Tot ce pescuisem însemna deci 2.800 de hamsii şi bancul trebuia să fi cuprins, atunci când l-am întâlnit, 11.200 de indivizi. Se înţelege de la sine că aceste cifre sunt foarte aproximative, dar în orice caz reprezintă un minim, căci este cert că bancul nu mai cuprindea decât resturile lăsate de marii peşti carnivori care îl urmăreau probabil de mult timp.
ODON DE BUEN şi matelotul nostru nu au rămas pasivi în vreme ce eu mă chinuiam cu coşul; aplecaţi peste marginea bărcii, prindeau hamsii cu mâna. Cu ajutorul unui cârlig de undiţă de care agăţase o hamsie, domnul DE BUEN a încercat chiar să prindă unul din peştii mari ce manevrau în adâncime şi aproape că a reuşit în această tentativă, căci unul dintre agresori s-a lăsat prins şi a fost adus până la suprafaţă. Dar s-a eliberat cu o mişcare violentă şi a plecat ducând cu el singurul cârlig pe care îl aveam. Chiar dacă noi am pierdut peştele, încercarea nu a fost lipsită de interes; ea ne-a îngăduit să vedem de-aproape pe unul din duşmanii bancului şi să-l recunoaştem. Fără riscul de a greşi, era un Auxis bisus (Rafin.), pirat din largul mării cu muşchi de oţel, cu corpul ca o torpilă, cu botul feroce înzestrat cu dinţi ascuţiţi. Şi nu există nicio îndoială că şi ceilalţi peşti mari aparţineau, cel puţin în parte, aceleaşi specii.
Nu aş vrea să extind această notă, deja prea lungă pentru un subiect atât de restrâns, însă mi se par legitime câteva cugetări referitoare la interpretarea ce poate fi dată faptelor pe care le-am expus.
Rămâne aşadar stabilit că, cel puţin în ceea ce priveşte peştii, se pot întâlni bancuri absolut compacte, bancuri în care «e mai mult peşte decât apă». Dar se pare că aşa ceva nu poate apărea decât atunci când bancul este urmărit şi atacat de un duşman; în situaţiile obişnuite, necesităţile de a căuta hrana şi de a schimba direcţia silesc animalele să rămână îndepărtate unele de altele.
Gruparea într-o masă compactă pare deci să fie o atitudine de apărare, la prima vedere comparabilă cu cea care se observă la mamiferele sociale, la rumegătoare, suidee, ecvidee etc. Dar o atare similitudine nu mi se pare justă. Numitele mamifere folosesc în comun mijloacele lor de apărare, sporind astfel eficacitatea lor. Însă hamsiile sunt lipsite de orice mijloc de apărare şi însumarea unui mare număr de zerouri nu poate da decât zero. Din acest punct de vedere, manevra hamsiilor nu avea nicio eficacitate, aşa cum a arătat-o şi relatarea mea; dimpotrivă, gruparea lor nu făcea decât să uşureze sarcina agresorilor şi este cert că, dacă ar fi fost dispersate, un număr mai mic dintre ele ar fi pierit. În consecinţă, tactica hamsiilor nu se datorează unui instinct folositor, dobândit prin experienţa speciei, ci unei mişcări instinctive dăunătoare, unei dizarmonii de adaptare mai frecvente în natură decât se crede în general şi care ar putea duce la dispariţia speciei dacă nu ar interveni alţi factori care să-i asigure perenitatea. În cazul de faţă, incredibila fecunditate a acestor peşti este cea care salvează specia de la o distrugere sigură.
Mişcarea giratorie decurge în mod firesc din atitudinea normală a peştilor care formează bancuri. Aşa cum am spus-o, rândul cel mai apropiat de margine este cel care dă întotdeauna semnalul de schimbare a direcţiei, ceilalţi urmându-i mecanic, din aproape în aproape, toate mişcările.
Să ne imaginăm un banc de hamsii care înaintează liniştit în linie dreaptă şi într-o formaţie dispersată. La un moment dat, o ceată de piraţi îl atacă impetuos din spate. Prima mişcare, de altfel fatală, va fi o grupare generală; apoi capul coloanei, văzând cum duşmanul trece în faţa lui, va coti brusc şi ceilalţi îl vor urma. Se produce cel de al doilea atac, de unde o nouă schimbare de direcţie urmată fidel de toţi ceilalţi, şi aşa mai departe. După câtva timp, mişcarea în linie dreaptă va deveni în mod obligatoriu o goană circulară.
Din acest moment, nu mai există nici un rând director; toţi peştii au în faţa lor coada altuia, pe care o urmează orbeşte. Toate hamsiile se rotesc în mod stupid şi la infinit, prinse într-un cerc al morţii din care nimic nu le mai poate scoate cât timp durează atacul.
Această rotire nebunească şi lipsită de rost îmi aminteşte de o farsă foarte proastă pe care ilustrul entomolog FABRE a făcut-o cândva unor omizi procesionare.
În fapt, el a silit o coloană de astfel de omizi să urce pe buza unei largi terine. Când animalele au umplut toată buza, formând un cerc complet, a tăiat căile de comunicaţie cu restul cetei. Omizile din terină s-au rotit pe marginea acestui vas până la epuizare, căci nu mai aveau cum să-şi schimbe direcţia din moment ce erau lipsite de ghid, iar instinctul le obliga să-şi urmeze congenera a cărei extremitate posterioară o puteau atinge.
În fine, vreau să menţionez un ultim aspect. Hamsiile atacate urcă instinctiv la suprafaţă. Am văzut odată un mic grup de hamsii urmărite de toni (Thynus thynus [L.]). Manevra pe care am descris-o mai sus nu putea fi făcută fiindcă tonii, animale enorme, se năpusteau asupra bancului şi împrăştiau hamsiile în toate direcţiile. Vedeam peste tot fugari izolaţi, ori câte doi sau trei, înotând înnebuniţi dar întotdeauna aproape de suprafaţă, adesea cu capul ieşit complet din apă sau făcând salturi neobişnuit de mari. Cu toate că pare ciudat la prima vedere, aerul este singurul refugiu în care peştii pelagici mici se pot feri de atacurile speciilor carnivore. Cea mai bună dovadă este existenţa peştilor zburători, care sunt expresia cea mai grăitoare a realităţii unei astfel de tendinţe.

Traducere: Gheorghe Racoviţă