Buletinul Societăţii Zoologice din Franţa

volumul XXVIII, şedinţa din 13 ianuarie 1903, pagina 11.

NOTĂ DESPRE URIAŞUL ŞARPE DE MARE

(MEGOPHIAS MEGOPHIAS [RAFINESCQUE])

Cu privire la o observaţie a dlui. LAGRRÉSILLE, făcută în 1898 în Marea Tonkin

DE

EMIL G. RACOVIŢĂ

Subdirector al Laboratorului Arago (Banyuls-sur-Mer)

Marea acoperă peste două treimi din suprafaţa globului şi adâncimea ei considerabilă sporeşte dificultăţile unei explorări ştiinţifice. În plus, foarte puţini sunt naturaliştii care navighează. Pe de altă parte, cercetările oceanografice sunt foarte costisitoare şi depăşesc cu mult resursele de care dispun instituţiile ştiinţifice. Toate astea fac ca această întinsă porţiune a Pământului să ne fie necunoscută aproape în întregime şi este neîndoielnic că ea ne rezervă încă multe descoperiri neaşteptate.
Există o întreagă categorie de oameni, marinarii, pescarii, vânătorii de balene, care, prin însăşi meseria pe care o practică, sunt puşi în condiţii prielnice pentru a face observaţii interesante cu privire la ocean şi la fiinţele care îl populează. Însă de obicei, aceşti lucrători ai mării sunt observatori tot atât de nepricepuţi ca cei ai pământului şi sunt înclinaţi la rândul lor să exagereze şi să creeze tot felul de poveşti. Există un folclor al populaţiilor care trăiesc pe apă nu mai puţin demn de a fi studiat decât cel al populaţiilor de la ţară şi care nu are de ce să-l invidieze pe cel din urmă ca fantezie şi pitoresc, dar care este mult mai puţin cunoscut. Fireşte, invenţiile şi balivernele marinarilor îşi găsesc loc mai cu seamă în descrierea unor animale fanteziste or fantastice, iaz zoologii s-au obişnuit să se ferească de ele atât de mult, încât mi se pare că au cam întrecut măsura.
Într-adevăr, printre descrierile acestei zoologii neoficiale trebuie deosebite două categorii.
Unele sunt pur şi simplu produsul imaginaţiei celui care le inventează, dar altele sunt rezultatul unor observaţii greşite referitoare la animale reale. Nu este greu ca unele să fie deosebite de celelalte şi, după ce dobândim puţină obişnuinţă, o putem face aproape fără să ne înşelăm.
Animalul creat în întregime de imaginaţia omenească este atât de absurd în ansamblul său, deşi este atât de puţin nou în amănuntele sale, încât un zoolog cât de cât experimentat îşi dă seama de la prima vedere de obârşia lui. Să pui un cap de om pe un trup de peşte, să împopoţonezi un corp de şarpe cu două aripi de liliac sau alte asemenea împreunări de organe răzleţe dar care aparţin unor animale ştiute de autorul invenţiei, aceasta este singura metodă care a fost şi este folosită pentru crearea unor monştrii imaginari. În fond, omul este incapabil să creeze ceva cu totul nou în materie de animale; el poate doar să reunească părţi ale unor animale deja existente. Ca să ne convingem, este de-ajuns să privim absurdele invenţii ale pictorilor care au reprezentat pe numeroase pânze ispitele Sfântului Anton or scene din infern. Un naturalist cu oarecare experienţă nu se va lăsa păcălit niciodată de astfel de invenţii.
Cea de a doua categorie de animale se datorează observării reale, însă incorecte, a unor fiinţe necunoscute povestitorului. În acest caz, în descrierea lor se constată imediat nesiguranţa observatorului în faţa unei forme cu totul noi, pe care nu ştie cu ce s-o compare; în plus, diferitele părţi ale animalului, considerate aşa cum rezultă din descriere, se «leagă» formează un tot viabil şi deseori nu este greu să se depisteze o eventuală exagerare or greşeală de observare.
În orice caz, este înţelept şi prudent să nu respingem din capul locului tot ce auzim despre mare din gura marinarilor. Trebuie să căutăm întotdeauna să discernem mai întâi adevărul în exagerare sau în ceea ce pare a fi o fantezie, fiindcă multe animale fantastice din folclorul maritim au fost deja identificate ca specii pe care zoologii le-au putut studia.
Cu toate acestea, există o fiinţă gigantică pe care naturaliştii se îndărătnicesc să nu o înscrie în tratatele lor şi mai este nevoie şi de un anumit curaj pentru a afirma existenţa ei reală. Vreau să vă vorbesc despre uriaşul şarpe de mare.
Povestea deosebit de ciudată a acestui animal a fost scrisă de OUDEMANS în 1892.(1)
Când cu şase sau şapte ani în urmă am luat cunoştinţă de această lucrare, mă aflam în aceeaşi stare de spirit în privinţa uriaşului şarpe de mare ca cea mai mare parte a confraţilor mei, însă mi-am schimbat complet părerea chiar înainte de a fi încheiat lectura acestui volum.
Eram şi rămân convins pe deplin de existenţa acestui gigantic animal, a cărei apariţie este semnalată de marinari aproape în fiecare an şi pe care o numesc şarpele de mare.
Deoarece cartea lui OUDEMANS îmi pare a fi foarte puţin cunoscută în Franţa (2), mă folosesc de prilejul pe care îl am astăzi ca să atrag din nou atenţia asupra ei şi nu mă îndoiesc că cei ce o vor citi vor fi convinşi la fel ca mine că ostracismul de care animalul pe care îl prezintă a avut parte până acum, într-atât încât nici măcar nu este menţionate în tratatele de zoologie, trebuie să înceteze.
Cartea lui OUDEMANS începe cu lista lucrărilor, revistelor şi gazetelor în care s-a vorbit despre şarpele de mare. Un al doilea capitol conţine baliverne fanteziste şi povestiri absurde, publicate îndeosebi de ziare cotidiene şi care au avut drept rezultat discreditarea în opinia savanţilor a uriaşului şarpe de mare. Printr-o critică severă, autorul arată că aceste baliverne nu se întemeiază pe absolut niciun adevăr, că ele nu au nicio legătură cu animalul nostru şi, într-un cuvânt, că fac parte din categoria concepţiilor absurde de care am vorbit mai sus.
Într-un al treilea capitol, OUDEMANS analizează un alt gen de povestiri, care se sprijină pe o bază reală dar care nu se referă în niciun fel la uriaşul şarpe de mare, ci la alte animale gigantice precum calmarul Architeuthis, rechinul Selache maximus etc.
Ajungem apoi la observaţiile care menţionează cu adevărat animalul nostru, prezentate de autor în ordine cronologică. Prima dintre ele a fost făcută în 1522, alte 28 până în secolul XIX şi 134 din 1802 până în 1890, deci 162 de observaţii cu totul, surprinzător de concordante şi relatate de persoane dintre cele mai diferite. Unele se datorează mai ales marinarilor, căpitanilor de cursă lungă, ofiţerilor de pe navele de război, altele preoţilor protestanţi, comercianţilor şi călătorilor. Majoritatea acestor observaţii vădesc un caracter de autenticitate care cu greu poate fi negat. De altfel, concordanţa lor perfectă este remarcabilă, chiar dacă cea mai mare parte a observatorilor nu cunoşteau relatările predecesorilor.
Un număr atât de mare de observaţii şi seriozitatea majorităţii persoanelor de la care provin au făcut imposibilă simpla lor negare, chiar pentru persoanele cele mai autorizate. Atunci s-a încercat ca aceste apariţii să fie explicate prin diferite ipoteze, de unde un capitol consacrat enumerării lor, în care sunt reproduse 23 de explicaţii, transcrise cu termenii folosiţi de autori şi discutate de OUDEMANS. Din această discuţie aprofundată rezultă că niciuna nu este cea bună.
Ajungem aşadar la ultimul capitol, concluziile autorului. Voi rezuma în câteva cuvinte pasajele în care el descrie aspectul, obiceiurile şi natura uriaşului şarpe de mare.
Dimensiunile pe care le indică diferiţii autori variază mult; putem alege între 20 şi 250 de picioare (6 şi 76 de metri), însă cele mai multe variază între 50 şi 100 de picioare (15 şi 30 de metri). Capul este foarte mic în comparaţie cu lungimea corpului (aproximativ 1/25 din lungimea totală) iar forma lui este comparată cel mai adesea cu cea a capului unui şarpe, dar uneori şi cu cel al unui câine, al unei morse, al unei foci or al unei otarii. Botul este alungit şi pe extremitate lui s-au semnalat uneori peri. Sub grumaz şi pe laturile gâtului au fost observate pliuri. Gura este transversală, largă, iar ochii sunt foarte mari, lucioşi, negrii dar cu reflexe roşii. Gâtul este foarte lung (1/5 din lungimea totală), mai subţire decât capul şi net delimitat de corp printr-o porţiune lărgită corespunzătoare umerilor şi pe care se inserează o pereche de înotătoare asemănătoare cu cele ale broaştelor ţestoase or ale focilor. Corpul rotunjit este mai gros în faţă decât în spate şi se termină cu o coadă rotundă şi ascuţită la vârf, enormă din moment ce reprezintă aproape jumătate din lungimea totală a animalului. Acest apendice este cilindric şi mult mai subţire decât corpul chiar şi la bază. În faţa inserţiei lui se află două înotătoare mai mici decât cele anterioare. Pielea este descrisă ca fiind netedă şi lucioasă şi numai de două ori s-a semnalat prezenţa solzilor. OUDEMANS crede că, din moment ce animalul are mustăţi, trebuie ca şi pielea să fie acoperită cu peri, iar aspectul ei neted şi lucios se datorează faptului că perii sunt uzi şi lipiţi de corp. Pielea focilor are acelaşi aspect atunci când ele ies din apă.
Unii au considerat că uriaşul şarpe de mare este de un cenuşiu gălbui, însă cei mai mulţi observatorii spun că este maroniu; în orice caz, nuanţa este mai închisă pe spate decât pe burtă, care uneori a fost văzută ca fiind de culoare albă. Unele relatări vorbesc despre o coamă ce se întinde din creştetul capului până la baza cozii, în lungul liniei mediane dorsale. Ea este mai bogată pe gât şi umeri şi a fost comparată cu coama unui cal sau cu un mănunchi de alge. Dar alţi observatori nu o semnalează or spun că animalele pe care le-au văzut sunt lipsite de ea. OUDEMANS explică aceste divergenţe printr-un dimorfism sexual, singurii care au coamă fiind masculii.
Se pare că hrana şarpelui de mare constă în peşti, căci a fost văzut urmărind bancuri ale acestor animale. Iar judecând după spaima pe care o stârneşte în cetele de foci şi delfini, el atacă chiar şi aceste mamifere.
Când animalul nostru apare la suprafaţă, suflă cu zgomot şi probabil prin nări, căci se vede cum suflul iese prin extremitate botului şi nu prin creştetul capului, ca la cetacee. Trecerea lui la suprafaţă lasă în urmă o oglindă unsuroasă şi răspândeşte un miros puternic şi foarte neplăcut. Înoată adesea cu capul ieşit deasupra apei şi toate părţile corpului sunt foarte mobile. Şarpele de mare înaintează prin ondulări în plan vertical, însă se poate arcui ca o potcoavă în toate direcţiile şi atunci apar pe corp cute groase, la fel ca la animalele înzestrate cu un strat gros de grăsime. Când înoată domol, se foloseşte alternativ de înotătoare, ca o broască ţestoasă, însă când înoată repede prin ondulaţii verticale, îşi lipeşte înotătoarele de corp. Cât timp se mişcă în apă , nu i se vede decât o mică parte din corp, nu şi coada.
Principala caracteristică psihică a uriaşului şarpe de mare pare să fie timiditate; nu se cunoaşte niciun caz în care acest colos să-i fi atacat pe cei ce asistau la zbenguielile lui, chiar şi atunci când se trăgea în el. Are un caracter destul de jucăuş, căci face adesea salturi şi se ţine de nebunatice giumbuşlucuri. Apare la suprafaţă mai ales pe timp frumos şi a fost văzut în toate mările, cu excepţia oceanului antarctic dincolo de latitudinea de 40º sud. Cu toate că este cosmopolit, vădeşte preferinţe pentru anumite regiuni, căci prezenţa i-a fost semnalată de cele mai multe ori în nordul Oceanului Atlantic, în largul coastelor fie ale Norvegiei, fie ale Statelor Unite ale Americi, şi mai mult în iunie, iulie şi august decât în celelalte luni.
Această fiinţă, până acum atât de puţin cunoscută, acest bastard nerecunoscut de zoologia oficială, a împărtăşit totuşi soarta tuturor animalelor, ca să spun aşa, legitime ce constituie materia «descriptibilă» şi «denominabilă» aflată la discreţia zoologilor. Ca urmare, a primit o mulţime de nume şi se bucură de o îmbelşugată sinonimie. OUDEMANS a putut deci să-l citeze în faţa tribunalului inchizitorial al sistematicii moderne şi să-i aplice legile, decretele şi reglementările cuprinse în codul nomenclaturii. Verdictul a impus să i se dea denumirea nu prea eufonică de Megophias megophias (Rafinescque) Oudemans, denumire pe care o voi folosi şi eu de-acum înainte…
Pentru OUDEMANS, Megophias este un piniped (o focă) şi el nu ezită s-o afirme fără nici cea mică rezervă. Motivele pe care le invocă sunt următoarele: animalul are patru înotătoare, piele acoperită cu peri, mustăţi lungi, capul, corpul şi înotătoarele asemănătoare cu cele ale otariilor. Însă el este mai ezitant când încearcă să-i stabilească descendenţa, căci propune două ipoteze, la alegerea cititorului.
Într-o primă teorie, el presupune că, prin adaptare progresivă la viaţa pelagică, nişte carnivore terestre cu coadă lungă, «viveroide», au dus la apariţia unor forme înrudite cu zeuglodontele, din care ar fi putut deriva, pe de o parte, focile fără urechi, iar pe de altă parte, un grup, cel din care fac parte speciile de Tenuia, strămoşii comuni ai otariilor şi ai lui Megophias.
Or, dacă se crede că această descendenţă îl aproprie prea mult pe Megophias de otarii, se poate admite că «propinipedele» cu coadă lungă au dat naştere, pe de o parte, zeuglodontelor, iar pe de alta, unui grup tot cu coadă lungă, care a evoluat rapid spre două tipuri, unul cu coadă lungă din care s-a desprins Megophias, celălalt cu coadă scurtă, precursor al tuturor pinipedelor clasice.
Reproduc aici două desene din carte; ele sunt reprezentările grafice ale opiniei autorului, care a trasat conturul lui Megophias aşa cum şi-l închipuie în urma conştiinciosului studiu pe care l-a făcut. Merită cu prisosinţă să fie lăudat pentru curajul său, căci nu mă îndoiesc că în aceste figuri există greşeli inevitabile, cel puţin de detaliu, care îi vor aduce critici amare de îndată ce Megophias va fi capturat şi nu mă hazardez prea mult afirmând că reproşurile cele mai acerbe vor veni din partea celor, din păcate prea numeroşi, care au obiceiul să-şi mascheze nesiguranţa opiniei lor ştiinţifice prin obscuritatea frazelor şi lipsa de claritate a desenelor. Reproduc şi cea mai bună schiţă a animalului, făcută după natură, de care dispunem până acum.

Trei figuri cu Megophias megophias, preluate din cartea lui OUDEMANS.
A şi B, reconstituirea animalului. A, văzut din spate, cu dispunerea coamei şi a mustăţilor; B, văzut din profil, fără coamă. C, animalul în timp ce înoată, după un crochiu făcut în 6 august 1848 de un ofiţer de pe fregata Daedatus.

Iată, deci, un scurt rezumat al cărţii lui OUDEMANS. Pentru a judeca la adevărata lor valoare concluziile atât de nete şi de precise pe care le conţine, nu trebuie să se uite că autorul a scris-o într-un scop nu numai ştiinţific, ci şi de propagandă. Cred că nota de siguranţă din afirmaţiile sale depăşeşte puţin ezitarea de care trebuie să-i fie cuprinse ideile.
Dacă din studiul lui rezultă că existenţa lui Megophias nu poate fi pusă la îndoială, nu mi se pare că reiese şi faptul că acest animal trebuie neapărat să fie o focă. Este foarte posibil să fie aşa, dar nimic nu ne îngăduie s-o afirmăm în mod categoric. Mai întâi, existenţa picioarelor posterioare este îndoielnică, prezenţa perilor de pe corp este dedusă ca o consecinţă necesară a prezenţei mustăţilor, însă acestea nu au fost decât rareori semnalate. În fine, aceeaşi rezervă prudentă trebuie s-o avem şi în ce priveşte coama. Arborele genealogic stabilit OUDEMANS nu se potrivesc cu datele de care dispunem cu privire la descendenţa pinipedelor. Este foarte probabil că acest grup derivă din carnivore terestre, dar din carnivore cu coadă scurtă. Şi mai probabil, trebuie să avem în vedere două suşe distincte: focile fără urechi, derivate din carnivore «lutroide», şi otariile, derivate din carnivore asemănătoare cu urşii. În orice caz, este greu ca în grupul focilor să se introducă un animal cu coadă atât de lungă şi în întregime pelagic, precum Megophias. Pe de altă parte, este cert că Zeuglodon (Basilosaururs) se înrudeşte mai îndeaproape cu cetaceele decât cu pinipedele şi că el trebuie să facă parte din spiţa cetaceelor cu dinţi; astăzi se ştie fără dubiu că avea un înveliş de plăci protectoare.
De altfel, este cu atât mai uşor să se discute până în pânzele albe despre aceste chestiuni şi să se construiască ipoteză după ipoteză, cu cât nu avem deocamdată ca bază de discuţie decât observaţiile nu prea precise pe care le-au făcut persoane lipsite de experienţă zoologică. Prin urmare, e mai înţelept să ne abţinem şi să ne mulţumim cu faptul deosebit de interesant că Megophias există cu adevărat (3).
Aceasta era convingerea cu care am plecat ca naturalist în Expediţia antarctică belgiană şi, fireşte, mi-am propus să profit cât mai mult posibil de eventualitatea întâlnirii cu uriaşul şarpe de mare. Din păcate, acest prilej nu mi s-a oferit niciodată în cursul croazierei noastre, însă nu am neglijat să-i chestionez cu privire la Megophias pe toţi marinarii cu care am intrat în legătură. Am adunat astfel câteva însemnări, însă atât de puţin verosimile, încât prefer să nu le transcriu aici. Vreau doar să menţionez că, la Punta Arenas, mai mulţi oameni mi-au vorbit de un animal gigantic ce apărea din când în când la Capul Fecioarelor, la intrarea în Strâmtoarea Magellan. Dar cum nu am întâlnit niciun martor ocular, nu vreau să-mi asum responsabilitatea acestor istorisiri. Dacă faptele ar fi totuşi exacte, ele ar demonstra că Megophias apare şi în regiunile antarctice.
Ajunsesem aici în această chestiune când, cu prilejul unei scurte comunicări pe care am făcut-o la Societatea Zoologică cu privire la cetaceele antarctice, preşedinte, dl. BAVAY, mi-a vorbit despre o stranie observaţie publicată în gazeta Courrier d’Haïphong, referitoare la nişte animale foarte mari zărite în golful Along şi care păreau diferite faţă de cetaceele deja cunoscute. Nu aveam cunoştinţă despre această observaţie şi dl. BAVAY mi-a trimis îndatoritor articolul cu pricina.
Când am luat cunoştinţă de conţinutul său, am avut marea surpriză să constat că autorul articolului descria animale ce aveau toate caracterele pe care OUDEMANS le atribuia în cartea sa lui Megophias. Or, dl. LAGRÉSILLE, ofiţerul care observase animalul în 1898, nu cunoştea deloc cartea lui OUDEMANS apărută în 1893. Aşadar, observaţia lui constituie o excelentă confirmare a studiului pe care l-am analizat mai sus. În acelaşi timp, ea este una din cele mai precise descrieri de care dispunem în momentul de faţă.
Dată fiind această dublă motivaţie, am cerut Societăţii încuviinţarea s-o public în Buletinul ei (4).
Iată articolul despre care este vorba, apărut în numărul 1.332 din 5 martie al gazetei Courrier d’Haïphong şi pe care îl reproduc integral, împreună cu câteva note explicative.

CRONICA LOCALĂ

«De câteva zile, la Hai Phong nu se mai vorbeşte decât de întâlnirea canonierei Avalanche cu unul sau mai multe animale necunoscute până azi – adevăraţi monştri marini –, întâlniri care au avut loc în mai multe reprize în golful Fai-tsi-Long (5).
Am fi putut vorbi despre acest fapt încă de-acum câteva zile, însă cum confraţii noştri din Hanoi sunt uneori increduli şi adesea… ironici, nu am vrut să riscăm să povestim noi înşine ce am auzit că au spus mai multe persoane, de altfel demne de încredere. Aceşti parizieni din Tonkin nu s-ar fi dat în lături să strige: «Fără îndoială, Curierul vrea să vorbească despre sardeaua care barează portul Hai Phong!».
Acest sărman port nu are nevoie de aşa ceva pentru a fi obstruat! Confraţii noştri o ştiu prea bine.
Îi cedăm deci cuvântul dlui. locotenent LAGRÉSILLE, distinsul comandat al navei Avalanche care, cu o amabilitate pentru care îi suntem recunoscători, a acceptat să fie intervievat şi să ne dea informaţiile deosebit de interesante care urmează şi pe care le-am transcris în vreme ce vorbea:
Anul trecut (6) în luna iulie, Avalanche a zărit pentru prima dată, în largul golfului Along, două animale cu o formă ciudată şi de mari dimensiuni; lungimea lor a fost estimată la aproximativ 20 de metri şi diametrul, la 2 or 3 metri. Ceea ce caracteriza aceste animale era faptul că corpul lor nu era rigid precum cel a cetaceelor cunoscute, ci făcea mişcări ondulatorii similare cu cele ale şerpilor, însă în plan vertical (7). A fost armat un tun cu ţevi paralele şi s-a tras o salvă la 600 de metri, distanţă cu puţin prea mică. Animalele s-au scufundat imediat, suflând cu zgomot şi lăsând la suprafaţă un vârtej asemănător celui produs de brizanţi. Nu au mai apărut, însă mateloţii au crezut că i-au zărit capul, socotind că era de mici dimensiuni.
În 15 februarie anul acesta (8), pe când traversam golful Fai-tsi-Long, am zărit din nou nişte animale asemănătoare. Am pornit imediat în urmărirea lor şi am cerut să fie armate tunurile. Au fost trase mai multe salve asupra unuia dintre ele, aflat la o distanţă de 300 până la 400 de metri, şi cel puţin două proiectile l-au atins fără să pară că i-au făcut vreun rău, căci obuzele au explodat la suprafaţă (9). Am încercat să-l ating şi cu prora navei, însă viteza cu care înota era mai mare decât cea cu care putea avansa Avalanche. Cu toate acestea, animalul se întorcea de fiecare dată când ajungea în ape puţin adânci, ceea ce mi-a permis să mă apropii de el şi să mă conving de mărimea lui. Apărea deseori la suprafaţă şi puteam remarca de fiecare dată mişcările sale ondulatori. Fiecare apariţie era precedată de un jet de apă, or mai curând de o vaporizare a apei, produsă de un suflu zgomotos, spre deosebire de suflătoarele obişnuite, care aspiră apa şi o proiectează la o anumită înălţime (10). Animalul este cenuşiu, cu mai multe înotătoare negre (11). Îl puteam urmări cu uşurinţă, fiindcă respiraţia lui forma la suprafaţa mării, atunci absolut calmă, cercuri cu un diametru de 4 până la 5 metri (12). La un moment dat, am crezut că l-am ajuns din urmă; dar s-a scufundat neîndoielnic din moment ce a reapărut în spatele canonierei. Urmărirea a continuat fără succes timp de o oră şi jumătate, trebuind să fie apoi întreruptă din pricina nopţii care se lăsa.
În 24 februarie (13), două astfel de animale au mai fost văzute în golful Fai-tsi-Long de Avalanche, la bordul căreia se aflau comandantul şi opt ofiţeri de pe Bayard.
Unul dintre ele a fost urmărit vreme de 35 de minute şi la un moment dat a putut fi văzut limpede, la aproximativ 200 de metri în faţa navei, plutind orizontal. A făcut trei ondulări la rând încheiate cu apariţia capului, care era foarte asemănător cu cel al unei foci (14), însă de aproape două ori mai mare. Nu am putut vedea dacă exista sau nu un gât prin care să se lege de corpul relativ mult mai mare al animalului: A fost pentru prima dată când am văzut ondulările producându-se neîntrerupt; până atunci, se putea crede că ele erau cocoaşe ce apăreau succesiv, însă declaraţia tuturor martorilor elimină orice îndoială, căci înainte de a se produce, am văzut animalul ieşit la suprafaţa apei în tot lungul său şi în aceeaşi măsură. Doi ofiţeri ce erau de faţă aveau fiecare un aparat fotografic de care s-ar fi putut folosi în acel moment, însă au fost atât de surprinşi de ceea ce vedeau, încât atunci când s-au gândit să-şi scoată aparatele, animalul s-a scufundat şi nu a mai reapărut decât mult mai departe şi condiţii mult mai puţin prielnice pentru a-l fotografia.
În rezumat, animalele zărite de pe Avalanche nu sunt cunoscute. Lungimea lor este de aproximativ 20 m (cel puţin) şi sunt cenuşii or negre. Capul seamănă cu cel al unei foci iar corpul este animat de ondulări uneori foarte accentuate. În fine, spatele le este acoperit de un soi de dinţi de ferăstrău (15), ceea ce anulează orice asemănare cu cetaceele cunoscute; la fel ca acestea din urmă, îşi dezvăluie prezenţa printr-un suflu zgomotos, însă nu proiectează un jet de apă aspirată în prealabil, precum balenele; mai curând, este respiraţia lor violentă care produce un soi de vaporizare a apei ce se proiectează sub formă de ploaie şi nu de jet (16). Neîndoielnic, aceste animale, cunoscute şi temute de anamiţi, trebuie să fi dat naştere ideii de dragon care, modificată şi amplificată de legende, s-a heraldizat, dacă pot mă exprima în acest fel, devenind emblema lor naţională (17)».
Observaţia pe care v-am citit-o este deosebit de interesantă din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, ea prezintă toate garanţiile de veridicitate nu numai prin personalitatea celui care a făcut-o şi care îşi asumă întreaga responsabilitate, ci şi prin calitatea martorilor care l-au însoţit pe dl. LAGRÉSILLE. Chiar dacă nu am dispune de aceste argumente favorabile, am fi înclinaţi s-o credem veridică prin modul simplu şi serios în care este prezentată şi prin comparaţiile atât de naturale care sunt consemnate în ea. Aceasta observaţie este deosebit de importantă şi prin faptul că ea confirmă în întregime concluziile lui OUDEMANS, aspect pe care l-am mai relevat.
Am încercat, fireşte, să ştiu dacă dl. LAGRÉSILLE nu ne-ar putea da unele informaţii complementare. Domnul preşedinte BAVAY a avut amabilitatea să caute adresa actuală a dlui. LAGRÉSILLE şi să-i scrie. Iată câteva pasaje din răspunsul pe care acest distins şi foarte îndatoritor ofiţer ni l-a trimis în 10 ianuarie 1903.
«Mă grăbesc să vă răspund, dar din nefericire nu prea pot să vă dau informaţii mai precise decât cele publicate de Courrier d’Haïphong. În acea vreme, amintirile mele erau foarte clare şi descrierea animalelor zărite de pe Avalanche erau rezultatul observaţiilor făcute de ofiţerii de pe Bayard aflaţi la bord atunci când faimosul dragon a fost văzut pentru ultima dată, cu menţiunea pe care cred că deja v-am făcut-o, şi potrivit căreia capul animalului, deşi asemănător ca aspect cu cel al unei foci, era cu mult mai voluminos decât se arată în Courrier d’Haïphong. Nu mai dispun de articolul cu pricina şi dacă doriţi să-mi cereţi alte amănunte complementare, vă stau cu totul la dispoziţie. Astăzi mi-ar fi teamă că m-aş lăsa purtat de imaginaţie…
… Cu toate acestea, am revăzut împreună cu câţiva din ofiţerii ce se aflau cu mine în ziua când am zărit dragonul pentru ultima dată şi doar cu foarte puţin timp în urmă încă mai vorbeam la Cherbourg cu comandantul JOANNET, cel care era atunci comandantul lui Bayard şi care se afla şi el de faţă».
(Dl. LAGRÉSILLE istoriseşte apoi cum, invitat fiind la o recepţie pe care amiralul de la BÉDOLIÈRE o dădea în onoarea dlui. DOUMER, guvernatorul general al Indochinei, a fost solicitat să vorbească despre întâlnire sa cu dragonul, auditoriul arătându-se foarte sceptic).
«… A doua zi dimineaţa, când îi invitasem pe ofiţerii de pe Bayard să viziteze arhipelagul Fai-tsi-Long, atât de ciudat din toate punctele de vedere, am fost anunţaţi în vreme ce ne luam micul dejun că apăruseră două dintre animalele cu pricina. Toată lumea s-a năpustit pe punte şi a asistat la urmărirea în care am pornit. Întors la bordul lui Bayard, comandantul JOANNET, care era şi el de faţă, la pus la curent pe amiralul de la BÉDOILÈRE cu ceea ce văzuse. Acesta mi-a scris atunci o scrisoare pe care o mai păstrez şi acum, în care îmi spunea că îşi recunoştea greşeala, că nu se mai îndoi de veridicitatea spuselor mele şi, mai mult, că îi telegrafiase guvernatorului general la Tourane ca să-l informeze că „zece ofiţeri, printre care şi comandantul lui Bayard, ce se aflau la bordul lui Avalanche, zăriseră două specimene ale animalului luat atât de mult în derâdere”. În plus, îmi făcea cunoscută intenţia lui de a organiza, cu concursul canonierelor şi al vaselor cu aburi, o mare hăituire pentru a încerca să încolţească pe unul din aceste animale într-o groapă, în care ar eşua la reflux şi ar putea fi astfel capturat. Însă evenimentele de la Quang-chou-Wang nu i-au îngăduit să-şi pună în aplicare proiectul şi nici eu n-am mai văzut de-atunci vreun dragon.
… Rămân deci convins că am zărit într-adevăr un animal aşa cu l-am descris în interviul publicat în Courrier d’Haïphong».
În afară de documentele înfăţişate mai sus, am marele noroc de a putea publica pasaje dintr-o scrisoare a unuia din ofiţerii de pe Bayard care, în 24 februarie 1898, a asistat la urmărirea de către dl. LAGRÉSILLE a uriaşului şarpe de mare. Această scrisoare mi-a fost pusă la dispoziţie de dl. dr. NEVEU-LEMAIRE, confratele nostru, care, la solicitarea mea, s-a adresat vărului său, dl. de LIGNY, ca să-l întrebe dacă avea într-adevăr o fotografie a animalului nostru, aşa cum mi se spusese. După cum vom vedea, o asemenea fotografie nu a putut fi, din păcate, făcută, însă întrebarea ne-a adus o interesantă contribuţie la cunoaşterea lui Megophias, completând şi confirmând descrierile publicate mai sus.
Iată două pasaje din această scrisoare, trimisă în 8 februarie de dl. de LIGNY şi căreia îi adaug câteva comentarii în notele de subsol.
«… Am văzut, într-adevăr, ceea ce numeam pe-atunci „uriaşul şarpe de mare”, însă nu l-am fotografiat. Negativele făcute de un locotenent de pe navă, acum demisionat, numit BUISSON, n-au putut fi folosite. Aparatul era prea mic, animalul prea departe şi mişcările lui prea neprevăzute. Deci acum nu mă pot folosi decât de amintirile mele, pe care voi încerca să le reproduc cât mai bine, în speranţa că acest lucru te va mulţumi, dragul meu văr.
Aşadar, eram câţiva ofiţeri îmbarcaţi ca pasageri pe o canonieră de pe Fluviul Roşu, numită Avalanche, şi ne duceam să vizităm un canal subteran renumit pe vremea pirateriei. Veneam din golful Along şi ajunsesem la intrarea în golful Fai-Tsi-Long când am zărit animalul cu pricina. La început ni s-a părut un banal cetaceu, căci rotunjimea formelor sale, suflul pe care îl scotea, apariţiile şi dispariţiile lui, toate ne făceau să credem acest lucru. Din pricina vitezei noastre reduse, nu am putut să-l ajungem din urmă, şi asta cu atât mai mult, cu cât mişcările sale erau destul de neregulate iar calea pe care o urma, schimbătoare.
Nu l-am văzut de-aproape decât o singură dată, însă destul ca să nu mai avem niciun motiv de îndoială. Animalul avea următoarea înfăţişare: un corp gros, negru, rotund precum cel al unui cetaceu mare, apoi o porţiune sinuoasă ce nu ieşea în întregime din apă, dar părea să facă legătura între corp şi cap (18). Acesta din urmă, destul de puternic, se află în continuarea unui gât de formă mai curând ovală şi este străbătut de două găuri larg deschise (19). În fine, un soi de spin dorsal ce aminteşte de dinţii de ferăstrău (20).
Aşa cum v-am spus, ca urmare a marii lui mobilităţi mai curând decât a vitezei, nu ne-am putut apropria foarte mult de el; însă am văzut clar toate trăsăturile de care îţi vorbesc.
… Sunt fericit să văd că te ocupi în mod serios de această chestiune foarte ciudată; sunt absolut incompetent în materie, însă ceea ce îţi afirm, cu deplină bună-credinţă şi neafectat de nicio iluzie a simţurilor mele, este că am văzut cu siguranţă acolo un animal necunoscut până la acea dată».
Cred că, după lectura documentelor precedente, persoanele cele mai greu de convins vor fi silite să admită că raportul dlui. LAGRÉSILLE întruneşte toate condiţiile necesare pentru a fi veridic.
Mai este un ultim aspect ce se cuvine a fi relevat, şi anume că Megophias pare să fie abundent în această regiune a ţărmurilor Tonkinului care poartă numele generic de golful Along şi care este celebră prin frumuseţile ei naturale. Acest golf este un complex de nenumărate insule despărţite prin canale strâmte şi adânci, săpate în calcar. Potrivit descrierilor pe care le-am citit, regiunea pare să aibă o faună extraordinar de bogată, fapt care se explică prin numărul mare de bazine cu apă liniştită, de peşteri submarine, de tuneluri naturale deschise la intrarea în circuri parţial submerse, toate constituind împreună un adevărat vivariu în care se înmulţesc nestingherite algele şi mişună animalele. După ce am prezentat în şedinţa ei probabila frecvenţă a lui Megophias în această regiune, Societatea Zoologică din Franţa a considerat că ar fi bine să trimită o notă referitoare la acest animal ofiţerilor de marină care ajung mai frecvent în aceste locuri, pentru a le atrage atenţia asupra unei fiinţe extrem de interesante din atât de multe puncte de vedere şi a le înlesni observarea ei.
De aici, lungimea acestei note care, în alte împrejurări, cu siguranţă nu ar fi avut o asemenea dezvoltare. De aici şi această parte finală, care conţine câteva sfaturi pe care îmi permit să le adresez ofiţerilor şi călătorilor ce vor avea norocul să întâlnească un uriaş şarpe de mare.
De regulă, primul gest al unui observator, mai cu seamă atunci când nava pe care se află dispune de tunuri, este să tragă asupra animalului în timp ce îl urmăreşte cu toată viteza. Sunt ferm convins că această metodă este cea mai rea din câte pot fi imaginate, căci ea nu poate duce la niciun rezultat.
La fel ca toate mamiferele marine (cu excepţia balenei propriu-zise), un şarpe de mare trebuie să nu se poată menţine la suprafaţă decât înotând; odată mort, el trebuie să cadă la fund. Prin urmare, este absolut inutil să se tragă asupra lui, deoarece, chiar dacă este omorât pe loc, cadavrul lui nu poate fi păstrat.
Nu trebuie avută în vedere uciderea lui decât atunci când se află în ape puţin adânci, iar o asemenea situaţie pare să fie mai curând rară. Pentru capturarea marilor mamifere marine, e nevoie ca ele să fie mai întâi legate de navă şi doar apoi omorâte, ceea ce nu este posibil decât cu un tun port-harpon. Din păcate, doar balenierele sunt înzestrate cu o astfel de armă.
Am văzut că şarpele de mare este un animal timid, astfel că, dacă este urmărit cu toată viteza de o navă ce se îndreaptă spre el, putem fi siguri că va dispărea. Dimpotrivă, trebuie să ne apropiem încet, fără a veni direct spre locul unde se află, ci ocolindu-l în cercuri din ce în ce mai strânse. De asemenea, cred că e greu să fie observat de la mică distanţă de pe un vapor, căci un atare vas sperie întotdeauna marile animale marine. Când se ajunge destul de aproape, e mai bine să se armeze un tun. În general, tunul nu sperie animalele de talie mare (lucru cert pentru anumite cetacee).
Aşadar, nu există nicio îndoială că prinderea unui uriaş şarpe de mare constituie un important eveniment ştiinţific, însă am văzut că o atare captură este aproape imposibilă atunci când este vorba de un vas comercial or de o navă de război înzestrată cu armamentul ei obişnuit. Pentru astfel de nave, ar fi mult mai folositor şi mai interesant dacă s-ar mulţumi să se apropie cât mai mult iar cei de la bord să facă fotografii, schiţe şi observaţii cât mai numeroase.
Pe scurt, iată sfaturile pe care le dau:
1. Şarpele de mare nu trebuie atacat decât dacă se află în ape puţin adânci or dacă se dispune de un tun port-harpon.
2. În celelalte cazuri, trebuie să încercăm să ne apropiem cât mai mult, înaintând cu nava în linişte, încet, şi ocolind locul unde se află animalul în cercuri concentrice din ce în ce mai strânse; dacă ne-am putut apropria destul de mult, la o jumătate de milă, de exemplu, trebuie ca urmărirea să fie continuată nu cu vasul, ci cu barca, lucru care nu va prezenta niciun pericol.
3. Trebuie să se facă un număr cât mai mare de fotografii, schiţe şi însemnări.
4. Sunt importante mai ales următoarele informaţii:
A. Forma capului (comparată cu cea a unui animal pe care observatorul îl ştie bine).
B. Natura pielii (dacă animalul are solzi, peri sau o piele netedă).
C. Prezenţa sau absenţa coamei.
D. Existenţa membrelor înotătoare, forma şi numărul acestora, dacă este cazul.
E. Lungimea gâtului, a capului, a trunchiului şi a cozii raportată la lungimea totală.
F. Locul pe unde respiră animalul (dacă o face prin nări, precum câinii or caii, sau printr-un orificiu de pe creştetul capului, precum balenele).
Dacă animalul este omorât sau dacă se găseşte un cadavru, trebuie:
1. Să fie fotografiat sau desenat din toate poziţiile.
2. Să se măsoare următoarele dimensiuni (nu le indic decât pe cele mai importante):
A. Lungimea cuprinsă între extremitatea botului şi extremitatea cozii.
B. Lungimea cuprinsă între extremitatea botului şi colţul anterior al ochiului.
C. Lungimea cuprinsă între extremitatea botului şi colţul gurii.
D. Lungimea cuprinsă între extremitatea botului şi extremitatea membrului anterior.
E. Lungimea cuprinsă între axilă şi zona inghinală.
F. Lungimea cuprinsă între extremitatea cozii şi anus.
G. Lungimea membrelor anterioare şi posterioare de pe o latură.
H. Circumferinţa capului în dreptul ochilor.
I. Circumferinţa corpului în dreptul axilei.
J. Circumferinţa gâtului la mijlocul lui.
K. Circumferinţa corpului în dreptul zonei inghinale.
L. Circumferinţa cozii la bază.
3. În afară de punctele indicate ca trebuind să fie observate pe animalul viu, mai este necesar să se noteze: numărul degetelor de la membre, culoarea diferitelor părţi ale corpului şi a ochilor, poziţia nărilor, forma şi numărul dinţilor de sus şi de jos, prezenţa sau absenţa urechilor, numărul şi poziţia orificiilor de pe burtă, prezenţa şi numărul mamelelor, forma limbii.
Tot ce se va putea afla despre giganticul şarpe de mare va fi extrem de important, însă cum disecarea şi transportare unui animal atât de mare prezintă multiple dificultăţi, voi indica în ordinea importanţei materialele de care este nevoie pentru a rezolva în mod ştiinţific problema naturii lui Megophias.
1. Craniul.
2. Scheletul membrelor.
3. Vertebre izolate luate din mai multe locuri din gât, spate şi coadă.
4. Scheletul în totalitatea sa.
5. Viscerele (creier, inimă, rinichi, ovare or testicule etc.).
6. Pielea.
Am înscris cu bună ştiinţă pielea pe ultimul loc deoarece, contrar părerii profanilor, ea este partea din corp care furnizează cele mai puţine informaţii ştiinţifice.
Iar acum, nu-mi rămâne decât să le doresc mult noroc celor pe care paginile precedente îi vor fi stimulat să caute şi să urmărească un uriaş şarpe de mare. Profit de ocazie şi pentru a mă pune la dispoziţia celor care vor binevoi să mi se adreseze în dorinţa de a obţine informaţii complementare.

Traducere: Gheorghe Racoviţă


1. OUDEMANS (A. C.), The Great Sea-Serpent. An historical and critical Treatise. Laiden, Brill, London, Luzac et Cie, 591 pp.
2. Cu toate acestea, confratele nostru A. LABBÉ a publicat în Alamnach Hachette din 1899 o descriere succintă a uriaşului şarpe de mare, bazată pe cea făcută de OUDEMANS.
3. Dl profesor R. BLANCHARD a avut amabilitatea să-mi pună la îndemână o broşură publicată de dr. Peter OLSSON, lector la şcoala generală de gramatică din Östersunds Börge, intitulată Storsjöodjuret. Framställning af fakta och utredning (Östersund, Jämtlandspostens Boktryckeri, 1899, 47 pp.). În acest studiu sunt expuse rezultatele unei anchete întreprinse asupra monstrului din marele lac Storsjöo din Jemtland, provincie situată în partea centrală a Suediei. OLSSON a putut aduna 22 de observaţii demne de încredere, din care a reieşit că un animal mare, cu dimensiuni ce variază între 4 şi 14 metri, trăieşte în această acumulare de apă dulce. Monstrul ar avea o culoare cenuşie, un cap de câine, picioare palmate, o piele netedă şi lucioasă şi ar înota cu mişcări ondulatorii în sens vertical. OLSSON crede că este un piniped necunoscut. şi înrudit cu acel Megophias despre care vorbeşte OUDEMANS. Mie mi se pare că, în pofida acestei lucrări care pare să fie făcută cu conştiinciozitate, se impune cea mai mare rezervă faţă de acest «uriaş şarpe de apă dulce.
4. În urma comunicării prezentate de dl. dr. RACOVIŢĂ, membrii Societăţii Zoologice din Franţa prezenţei la şedinţa ei din 13 ianuarie 1903 au hotărât în unanimitate ca această comunicare să fie publicată in extenso în Buletin şi ca Societatea Zoologică din Franţa să tipărească pe cheltuiala ei cincizeci de extrase ce vor fi trimise în regiunile unde Megophias a fost întâlnit de cele mai multe ori şi îndeosebi în Indochina. (Nota secretarului general).
5. Acest golf se află la nord de golful Along, pe ţărmul marii Tonkin, la aproximativ 21º sud şi 105º est de Paris. El este închis înspre larg de un grup de mici insule şi, la fel ca golful Along, pare să fie forate bogat în peşti şi în tot soiul de alte animale.
6. Anul 1897.
7. Ondulările în plan vertical sunt absolut caracteristice pentru Megophias şi observatorul a relevat extrem de bine diferenţa faţă de mişcările cetaceelor.
8. Anul 1898.
9. Trebuie să credem că obuzele au explodat la suprafaţa apei şi nu să conchidem că animalul era invulnerabil.
10. Dl. LAGRÉSILLE greşeşte crezând că cetaceele aspiră apa înainte de a o proiecta prin event. Ele îşi umplu plămânii cu aer şi îl expulzează încărcat cu vapori de apă. Nu insist aici asupra acestui fapt, însă vreau să remarc că fraza dlui. LAGRÉSILLE arată limpede că suflul animalelor pe care le urmărea era diferit de cel al cetaceelor. Acest lucru trebuie să fie adevărat şi mi-l explic prin aceea că Megophias trebuie să respire prin nări, ca focile, şi nu printr-un event, precum cetaceele. De altfel, mai jos (vezi nota 16), o altă frază confirmă acest mod de a privi lucrurile şi poate servi drept legendă explicativă pentru un desen al lui Bing, care înfăţişează un Megophias suflând aşa cum a fost observat în 1734 (vezi OUDEMANS, pag. 114).
11. Câţiva observatori i-au atribuit deja lui Megophias «mai multe înotătoare», fapt ce trebuie să se datoreze unei iluzii optice, explicabile prin rapiditatea cu care animalul îşi mişcă înotătoarele şi prin faptul că diferitele părţi ale corpului său atât de lung nu apar decât succesiv.
12. Dacă înţeleg bine, asta vrea să însemne că, animalul fiind cufundat în întregime, la suprafaţa apei se vedeau spărgându-se bule mari de aer. Am observat adeseori aşa ceva la focile antarctice. Le vedeam foarte bine în apa transparentă cum înoată încet şi lasă din timp în timp să le scape prin nări mici bule de aer ce se spărgeau la suprafaţă.
13. Tot în 1898.
14. Pentru capul lui Megophias, această asemănare cu foca este cea mai probabilă. OUDEMANS remarcă pe bună dreptate că o atare comparaţie nu a fost făcută mai des pentru că puţini sunt cei care au văzut foci. Şarpele este mai cunoscut şi forma foarte alungită a lui Megophias îi aminteşte imediat unui profan imaginea acestei reptile. Însă dl. LAGRÉSILLE, care ne-a dat de-atâtea ori prilejul să ne convingem de exactitatea comparaţiilor sale, nu putea să facă o asemenea greşeală.
15. Foarte probabil, aici este vorba de coama care, fiind udă şi împărţită în smocuri, poate părea de departe ca având aspectul semnalat de dl. LAGRÉSILLE.
16. Acest pasaj dă şi mai multe greutate afirmaţiilor pe care le-am făcut în nota 10.
17. Cât ar fi de folositor să avem informaţii despre tradiţiile anamiţilor referitoare la Megophias! O anchetă întreprinsă în acest sens ar fi cât se poate de interesantă. Dar nu ştiu dacă teoria dlui. LAGRÉSILLE cu privire la mitul dragonului, atât de răspândit printre populaţiile mongole, îşi va găsi rezolvarea. Mă voi feri să mă amestec într-o chestiune care ţine îndeosebi de domeniu etnografie, ştiinţă pentru care sunt silit să-mi declin competenţa.
18. Această descriere se potriveşte perfect cu figura pe care am reprodus-o mai sus. Partea «sinuoasă»este gâtul, foarte lung, ce făcea acele mişcări caracteristice pentru animal. Observaţia foarte clară a dlui. de LIGNY ne permite deci să facem o conexiune între această parte a corpului şi acele schiţe publicate de diverşi autori în care este reprezentat un corp «serpentiform», animat de mişcări ondulatorii «sinuoase», potrivit fericitei expresii a dlui. de LIGNY. Corpul propriu-zis trebuie să facă şi el mişcări asemănătoare atunci când animalul înoată, însă ondulările trebuie să fie mai puţin accentuate şi, prin urmare să atragă atenţia în mai mică măsură.
19. Aceste «găuri» sunt cu siguranţă nările care, la fel ca la foci, trebuie să se închidă ermetic în intervalul dintre două respiraţii, însă foarte larg deschise în timpul inspiraţiei.
20. La fel ca în cazul observaţiei făcute de dl. LAGRÉSILLE, este vorba de o aparenţă datorată foarte probabil unei coame ude şi împărţite în smocuri.