Archives de Zoologie expérimentale et générale

seria IV, volumul VII, p. 145-225, pl. X-XX

25 august 1907

BIOSPEOLOGICA IV
IZOPODE TERESTRE
(seria întâia)

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

INTRODUCERE

Înainte de a enumera speciile de izopode terestre pe care le-am studiat în această primă serie, cred că sunt necesare câteva explicaţii.
Am ales studiul izopodelor, ca parte din colaborarea la ansamblul lucrărilor care urmează să apară sub numele de Biospeologica, din două motive.
Mai întâi, pentru că mi se pare că acest grup, cu reprezentanţi în principalele domenii bionomice, poate furniza date utile unor fructuoase studii de biogeografie, ştiinţă care mă interesează în mod deosebit. Sunt din ce în ce mai convins că acest prim motiv este temeinic.
Apoi, deoarece credeam că izopodele terestre, care alcătuiesc cea mai mare parte a izopodelor cavernicole, erau uşor de determinat şi bine cunoscute. În fapt, oniscidele au fost studiate şi revizuite de un număr foarte restrâns de specialişti conştiincioşi şi experimentaţi (precum Budde-Lund, Dolfus, Verhoeff), premise eminamente favorabile pentru a conchide că taxonomia pe care au alcătuit-o trebuie să fie clară, uşor de folosit şi lipsită de extraordinarele confuzii care caracterizează sistematica atât de numeroaselor grupe terestre. Cu toate acestea, mi-am dat foarte curând seama că acest ultim motiv era neîntemeiat.
Mă grăbesc să constat că responsabilitatea nu revine câtuşi de puţin specialiştilor menţionaţi. Majoritatea descrierilor pe care le-au publicat sunt modele de claritate, de precizie şi de scrupulozitate. Cauza decepţiei mele trebuie căutată în altă parte.
Izopodele terestre care nu au fost încă descrise sunt foarte numeroase; cu toate acestea, capturile relativ bogate pe care le-am făcut mi-au furnizat multe forme noi. Este cert că astăzi nu cunoaştem decât o mică parte din aceste crustacee, iar numărul de specii care le aparţin trebuie să fie considerabil. Prin urmare, în loc să mă limitez la a determina forme cunoscute, a trebuit să descriu forme noi.
La această primă cauză de dificultăţi trebuie să adaug o a doua, care este şi cea mai importantă. Specialiştii care s-au ocupat cu izopodele terestre nu au publicat decât rareori şi figuri, astfel că toate diagnozele lor sunt diferenţiale. Se înţelege deci ce neajunsuri creează acest mod de a proceda într-un grup în care mai sunt de descoperit atât de multe forme noi şi în care aspectul exterior al diferitelor specii este atât de asemănător!
Şi ce să mai spunem de acele diagnoze care, pentru speciile aceluiaşi gen, sunt bazate când pe un caracter, când pe altul, fără să se poată şti dacă un caracter nemenţionat lipseşte cu adevărat sau a fost doar omis din neglijenţă!
În cel mai bun caz, diagnozele diferenţiale nu pot servi decât la identificarea speciilor pentru care au fost stabilite, însă de îndată ce avem de-a face cu forme noi, apar dificultăţi adesea inextricabile. În fapt, se întâmplă deseori ca speciile inedite să nu poată fi definite decât prin caractere ce lipsesc cu desăvârşire din aceste diagnoze incomplete; în atare situaţie, pentru a le recunoaşte, trebuie ca studiul întregului gen să fie reluat de fiecare dată, dacă se dispune de materialul necesar, ceea ce nu se întâmplă prea des, iar dacă nu, să se creeze la întâmplare specii suspecte, cu afinităţi îndoielnice.
În consecinţă, pentru ca o descriere specifică să poată servi în toate cazurile, ea trebuie să fie completă şi însoţită de figuri care să ilustreze cel puţin toate caracterele principale. Cum caracterele izopodelor sunt cel mai adesea puţin manifeste, este imperios necesar ca aceste figuri să fie realizate cu o cameră clară (dispozitiv care proiectează pe o foaie de hârtie imaginea unui obiect văzut la microscop, n. t.).
Se înţelege de la sine că este bine ca, din timp în timp, din aceste diagnoze complete să fie extrase diagnoze diferenţiale, prezentate apoi, pentru fiecare grup în parte, sub forma cea mai practică, aceea a tabelelor dicotomice.
Acestea sunt consideraţiile care m-au ghidat în redactare lucrării de faţă. În plus, m-am străduit să enumăr caracterele în aceeaşi ordine şi să descriu aceleaşi organe în acelaşi loc şi cu aceleaşi cuvinte. De asemenea, am evitat pe cât a fost cu putinţă folosirea expresiilor: lung, scurt, mare, mic etc., precum şi valoarea absolută a dimensiunilor; am înlocuit aceste date, lipsite în cele mai multe cazuri de orice semnificaţie, cu rapoarte proporţionale.
Mă aştept să mi se reproşeze că maniera mea de a proceda prezintă dificultăţi.
E nevoie de multă muncă şi de mult timp pentru a descrie şi a figura complet o specie. Un naturalist care se angajează la o asemenea activitate nu ar putea publica decât un număr de specii infinit mai mic decât cel pe care îl permite metoda rapidă, general folosită. Nu consider această eventualitate ca fiind un inconvenient. Dimpotrivă! Ea ar fi un avantaj de nepreţuit atât pentru taxonomie, cât şi pentru autori, căci mi se pare că este mai onorabil să fii părintele unui mic număr de specii bine stabilite, decât prolificul progenitor al unor vlăstare malformate şi apărute înainte de vreme, sortite cel mai adesea să-şi încheie nefasta lor existenţă într-un răzbunător tabel de sinonimii or să rătăcească la infinit în haoticul şi nebulosul domeniu al incerta sedis.
Un alt inconvenient ar putea părea mai real. Ca să descrii complet un izopod trebuie să-l diseci, deci să-l distrugi ca eşantion. Dacă noua specie nu este reprezentată decât printr-un singur exemplar, nu va exista aşadar un «tip» al acestei specii, perspectivă teribilă pentru unii taxonomişti!
Cu riscul de a-mi face duşmani din toţi «muzeologii», mărturisesc că nu văd un mare inconvenient în dispariţia tipului cu pricina şi m-am întrebat de multe ori dacă ea nu ar fi chiar un avantaj.
Mai întâi, nu înţeleg să existe vreun interes pentru a păstra într-o colecţie materiale care nu pot fi îndeajuns studiate sub pretext că sunt eşantioane unice. Să te hipnotizezi în faţa unor cadavre nedesluşite care plutesc în lichidele dubioase ale borcanelor de muzeu şi să nu îndrăzneşti să te atingi de ele pentru că sunt «tipuri» mi s-a părut întotdeauna un straniu nonsens. O specie nu e interesantă decât dacă este cunoscută, şi cu cât e mai cunoscută, cu atât devine mai interesantă, deoarece cu atât mai mult se pot desprinde din caracterele ei comparaţii şi generalizări fructuoase. Or, a conserva cu gelozie un eşantion pentru că el oferă şansa de a fi interesant dacă l-am putea studia, dar a declara în acelaşi timp că niciodată nu vom putea să-l studiem, deci să-l facem interesant, înseamnă, fără îndoială, a păcătui împotriva bunului simţ şi a logicii. O colecţie de asemenea «tipuri» unice nu are nicio utilitate ştiinţifică şi nu poate mulţumi decât spiritele candide ale colecţionarilor de mărci poştale or de tăviţe pentru bărbierit.
Prin urmare, nu am ezitat să disec chiar tipurile unice ca să le pot descrie cât am putut mai bine şi am comis această «iconoclastie muzeografică» cu inima uşoară, convins că aduc zoologiei un serviciu mai mare decât dacă aş fi depus intacte respectivele tipuri într-un muzeu.
Mi se pare apoi că taxonomia nu trebui să se bazeze pe conservarea unor «tipuri», căci ar fi de-ajuns o catastrofă care să distrugă un muzeu pentru ca orice determinare să devină imposibilă. De altfel, nici nu e nevoie să ne gândim la catastrofe.
Din câte ştiu, în anumite muzee, şi nu dintre cele mai neînsemnate, distrugerea «tipurilor» se produce, ca simplu efect al neglijenţelor birocratice, cu o viteză şi o precizie pe care multe cataclisme nu le-ar putea egala.
Pe de altă parte, o muncă de determinare ar deveni sinonimă cu o călătorie în jurul lumii şi nu ar putea fi efectuată decât de naturalişti miliardari; şi se ştie că această specie este foarte rară printre zoologi!
Aşadar, «tipurile» nu pot fi decât un adjuvant în taxonomie; această ştiinţă nu se poate fonda decât pe descrierile şi desenele publicate şi accesibile tuturor.
«Tipomania» ce face tot mai multe ravagii în sistematică poate deveni chiar un pericol. Să presupunem că un naturalist, sau un individ care doar se crede că ar fi aşa ceva, puţin conştiincios or puţin expert în meseria lui, adună nişte animale, le împopoţonează cu o etichetă, le depune într-un muzeu şi publică descrieri ce seamănă mai mult cu rămăşaguri decât cu diagnoze. Emit aici o ipoteză care, din păcate, este foarte legitimă. Apoi, un alt naturalist, de data asta îndemânatic şi conştiincios, neputând recunoaşte animalele prost descrise de cel dintâi, le descrie din nou şi foarte bine, însă sub alte denumiri. Vine un al treilea naturalist, din şcoala «tipomanilor», care trece în sinonimie denumirile date de omul conştiincios sub pretext că a putut compara cu «tipurile» speciile prost descrise de cel dintâi.
Nu trebuie ca această poveste să pară doar posibilă. S-au înregistrat deja cazuri mai mult sau mai puţin asemănătoare şi se poate vedea că, din păcate, taxonomiştii tind astăzi să accepte o atare procedură.
Dacă la aşa ceva trebuie să conducă conservarea «tipurilor», atunci nu ezit să spun că ea va fi dăunătoare progresului ştiinţei, şi în şi mai mare măsură, moralităţii oamenilor de ştiinţă. Ar fi o primă ofertă făcută slabelor lucrări ştiinţifice şi slabilor naturalişti. Aceste dezastruoase urmări ale conservării «tipurilor» impun oricărui zoolog datoria de a nu acorda atenţie acestei probleme; este necesar să se pună capăt abuzivei expansiuni a «tipomaniei» şi să se încerce ca «tipurile» să-şi păstreze rolul modest şi subordonat pe care trebuie să-l aibă în taxonomie.
Câteva cuvinte şi despre nomenclatura pe care am folosit-o în descrierile mele.
La fel ca toţi predecesorii mei, am adoptat în ele una deosebită, care nu este în totalitate cea a nimănui altul, care nu mă mulţumeşte pe deplin şi pe care o consider doar provizorie.
După părerea mea, nomenclatura organelor şi apendicelor variază atât de mult la diverşii autori pentru că s-a făcut greşeala de a o deriva din vederile teoretice referitoare la morfologia izopodelor. Or, nu s-a ajuns nici astăzi la un acord cu privire la omologia tuturor apendicelor şi a valorii lor morfologice; există aproape tot atâtea păreri câţi autori asupra acestor chestiuni iar eu, la fel ca ceilalţi, am o opinie mai mult sau mai puţin personală despre modul în care trebuie concepute crustaceele, în general, şi izopodele, în particular.
Este deci preferabil să se stabilească o nomenclatura empirică, adică să se dea aceleaşi denumiri apendicelor care sunt vădit analoage, dar să se desemneze prin denumiri speciale organele cu omologii îndoielnice. Ar fi cu siguranţă de preferat faţă de confuzia care domneşte azi, iar o asemenea nomenclatură ar avea şansa să fie adoptată de toată lumea. Teoreticienii nu ar fi împiedecaţi să jongleze după bunul lor plac cu apendicele respective; ei ar putea chiar să creeze nomenclaturi teoretice speciale, căci confundarea denumirilor are mai puţină importanţă în discuţiile teoretice decât în sistematică.
Am ales aşadar, în afara oricărei idei teoretice, denumirile adoptate în cea mai mare măsură şi am folosit câteva abrevieri care pot fi înţelese de la sine. Cu toate acestea, iată explicaţia lor: pereionit pentru un somit, sau segment, al pereionului [= toracelui]; pleonit pentru un somit al pleonului [= abdomenului].
Ca să stabilesc rapoartele proporţionale între două apendice sau între două articole ale apendicelor, l-am luat întotdeauna pe cel mai mic ca unitate de măsură. Iată cum trebuie să fie citite formulele de proporţionalitate:
I = ⅓ II ≥ III = ¾ IV = 2 V, de exemplu, înseamnă:
Articolul I este tot atât de lung cât o treime din lungime articolului II. Articolul II este tot atât de lung sau puţin mai lung decât articolul III. Articolul III este tot atât de lung cât trei pătrimi din lungimea articolului IV. Articolul IV este tot atât de lung cât de două ori lungimea articolului V.
Transformările suferite de solzii de pe carapacea izopodelor pe care le-am examinat mi-au dezvăluit numeroase aspecte interesante, care vor fi descrise într-o lucrare histologică în curs de pregătire. Aici nu le-am menţionat decât pe cele care sunt utilizabile în sistematică.

Traducere: Gheorghe Racoviţă