ARCHIVES DE ZOOLOGIE EXPÉRIMENTALE ET GÉNÉRALE

Seria a 5-a, tomul V, p. 203-329, pl. XV-XXVIII

10 septembrie 1912

BIOSPEOLOGICA XXVII
Cirolanide
(seria întâia)

de

EMIL G. RACOVIŢĂ

INTRODUCERE

Mi s-a reproşat că am folosit mult text şi multe planşe pentru descrierile specifice, chiar şi atunci când era vorba de forme «uşor de caracterizat» Acest reproş va părea justificat multora dintre taxonomiştii actuali; mărturisesc că el nu m-a afectat şi public fără regrete această lucrare relativ voluminoasă ca să descriu un număr foarte mic de specii.
Eu nu cred că singurul scop al taxonomiei este să descrie specii, să fabrice tabele dicotomice şi să stabilească un inventar «administrativ» al faunei de pe planeta noastră. Cred chiar că aceste rezultate, cărora nu le contest utilitatea pentru comercianţii de animale şi proprietarii de colecţii, au o valoarea ştiinţifică mediocră. După părerea mea, scopul principal al studiilor taxonomice, de altfel singurul care mă interesează, este clasificarea naturală a animalelor, adică o clasificare care reflectă cât mai exact cu putinţă înrudirea reală a diverselor spiţe de animale. Înţeleasă în acest fel, taxonomia devine una din ramurile biologiei generale, căci furnizează materialul necesar studierii modalităţilor şi legilor evoluţiei.
Cu doar câteva excepţii neglijabile, toată lumea este astăzi evoluţionistă şi nu ar fi decât pierdere de timp să se discute despre legitimitatea noţiunii de continuitate în istoria lumii organizate; dar când este vorba de acel cum şi de ce ale acestei evoluţii, părerile diferă extraordinar de mult. Toate teoriile explicative adoptate cu fervoare în perioada darwiniană par astăzi zdruncinate şi cuvântul «criză» circulă de câtva timp printre biologii, de altfel pe nedrept dacă el este aplicat nu la aceste teorii, ci la însăşi noţiunea de evoluţie.
Această criză va părea firească acelora care, la fel ca mine, consideră teoriile cu pricina ca fiice legitime ale unei metode greşite. În studiul legilor evoluţiei au fost neglijate experimentarea, pe de o parte, şi oricât de extraordinar ar putea părea acest lucru, observarea directă a vieţuitoarelor însăşi, pe de altă parte. Prin mijlocirea cercetărilor anatomice, embriologice şi histologice efectuate pe vieţuitoare izolate s-au făurit tipuri aşa-zis reprezentative pentru grupe create de linneeni şi cuvierişti* or pentru categorii histologice. Cu aceste tipuri s-a făcut filogenie, ele sunt acelea care au fost cocoţate pe ramurile arborilor genealogici, precum ieftinele şi strălucitoarele mărunţişuri de pe pomul de Crăciun care ne-au încântat copilăria, cu presupusele lor aventuri s-a pretins că se pot stabili legile şi modalităţile evoluţiei.
Şi a fost o lungă perioadă de activitate febrilă pentru fabricanţii de candelabre, pentru prestidigitatorii «cauciucteoreticieni» ce întindeau tipul actinie ca să facă din el un anelid, care frământau tipul merostomid ca să facă un placoderm, pentru mamoşi industriali care scoteau făpturi inelate din pântecul meduzelor, pentru cei care abăteau organele de la datoria lor şi funcţiile de la organele lor. A fost epoca de glorie a lui Nauplius, Pilidium şi a larvei trocofore, răstimpul proliferării intense a monştrilor cu prefix pro sau sufix ula. Au făcut atunci ravagii şi zoologii ferestruitori de buşteni, care tăiau în segmente perfecte corpuri nevinovate, şi zoologii «puzzlişti», care înmănuncheau anelide legându-le de coadă (oare într-adevăr de coadă?, dar asta nu are nicio importanţă) ca să ne facă să vedem stele de mare. Iar abstracţioniştii de chintesenţă, simţindu-se în largul lor în această lume imaginară, s-au lăsat cuprinşi de delir: biomatematicieni, biofilozofi, bioliteraţi şi chiar biojurnalişti au făcut după cum i-a dus capul evoluţie oratorie şi morfologie verbală.
Iar această perioadă ţine şi acum! Dar o alta se pregăteşte! Iniţiatorii ei au fost paleontologii şi, date fiind materialele lor, aşa şi trebuia să fie, căci au studiat transformarea fosilelor de-a lungul erelor geologice urmărind, strat după strat, evoluţia speciilor or a varietăţilor. Zoologi specializaţi mai ales în taxonomie au aplicat aceste procedee la grupele actuale, dar fără să neglijeze fosilele, precum predecesorii lor.
Rezultatele acestei metode nu s-au lăsat aşteptate. Istoria în sfârşit cunoscută a unor spiţe mici şi evoluţia în sfârşit urmărită a unor mici grupe omogene au permis să se formuleze legi importante, precum cele a ortogenezei, a ireversibilităţii evoluţiei etc. Pornind de la aceste studii, au fost descoperite numeroase filogenii nebănuite, dar şi ce devastare în iluzoria pădurea de arborii genealogici!
Căci legile şi modalităţile evoluţiei nu se inventează, ele se constată.
Tânăra ştiinţă a evoluţiei experimentale este menită să le verifice şi să le aprofundeze.
Datoria taxonomiştilor este aşadar definită, dacă ei vor să ia parte la această reînnoire, dacă vor să însemne ceva în imensa operă care se pregăteşte. Înainte de toate, ei trebuie să stabilească filiaţia precisă a formelor pe care le studiază. Nu mai este suficient să se deosebească speciile, ci trebuie să se regăsească spiţele omogene şi să se reconstituie istoria lor geologică. De asemenea, este obligatoriu să se precizeze bionomia fiecărei specii.
Aşa am încercat să procedez şi eu în lucrările mele taxonomice şi acest lucru explică de ce sunt voluminoase. Bineînţeles, acest vast program nu este întotdeauna realizabil; în ce mă priveşte, nu l-am putut înfăptui în întregime. Dar ceea ce se poate face întotdeauna, şi ceea ce eu am făcut întotdeauna, este ca formele studiate să fie descrise şi ilustrate cât mai complet cu putinţă, astfel încât să nu mai fie nevoie să se facă apel la tipuri decât cel mult pentru amănunte.
Linné, cu o frază în care menţiona unul or două caractere, stabilea o diagnoză ce i se părea definitivă. Încetul cu încetul, astfel de diagnoze s-au amplificat prin adăugarea unor noi caractere, iar autorul, care trebuia să recurgă la tip, credea că face ceva definitiv. Şi aşa, din «definitiv» în «definitiv» şi nu fără multiple greşeli datorate diagnozelor deficitare, iată-ne astăzi într-un stadiu care, pentru aproape toate grupele, este tot ce poate fi mai provizoriu. Experienţa dobândite în mai bine de un secol nu a servit la nimic; se continuă ca, pe baza unui număr mic de caractere alese arbitrar, să se întocmească diagnoze care devin caduce de îndată ce se descoperă o nouă formă înrudită. Şi totul trebuie reluat de la capăt!
Se impune să reacţionăm faţă de acest stil ce aminteşte de pânza Penelopei, faţă de această îngrozitoare risipă de muncă nefolositoare şi de maculatură tipărită. Ar trebui să ne hotărâm, în sfârşit, să descriem şi să ilustrăm speciile cât mai complet cu putinţă, fără să ţinem seamă de statutul lor taxonomic actual.
Nu se vor mai putea descrie zeci de mii de specii, pe an, bineînţeles. Nu va trebui să se regrete acest lucru, căci de aici nu vor rezulta decât avantaje dintre cele mai felurite, pentru zoologie în general, pentru taxonomie în special şi pentru zoologi de asemenea. Să nu ai de-a face decât cu specii bine descrise, deci uşor de recunoscut, să poţi folosi lucrările înaintaşilor ca material în stabilirea clasificărilor naturale şi în formularea generalităţilor, ce vis frumos pentru cei care trudesc în actualul infern taxonomic!
Să se stabilească prin diagnoze limitele dintre specii, să se grupeze apoi speciile în spiţe, să se distribuie aceste spiţe în categorii ierarhice în funcţie de depărtarea istorică la care se află faţă de trunchiul comun, aceasta este sarcina primordială pe care trebuie să şi-o propună taxonomia modernă. Punctul de pornire este aşadar specia, unitatea taxonomică prin excelenţă. Ţin să expun aici, foarte sumar, ce anume cred eu trebuie să se înţeleagă prin această vocabulă.
Definiţia ei decurge foarte firesc din cele câteva premise ce urmează şi pe care socotesc inutil pentru moment să le susţin prin dovezi.
Actuala lume organizată este rezultatul unei evoluţii continue. Această evoluţie se datorează, direct or indirect, influenţei condiţiilor de existenţă. Aceste condiţii de existenţă variază continuu în timp; ele sunt diferite şi în spaţiu, chiar în regiuni dintre cele mai apropiate. În regiuni sau epoci învecinate sau foarte îndepărtate una de alta pot fi găsite condiţii de existenţă foarte asemănătoare, dar niciodată identice. Evoluţia se manifestă prin variaţii care se fixează prin ereditate şi se răspândesc prin panmixie; ea determină o transformare lentă sau rapidă a spiţelor, dar nu poate da naştere unora noi. Pentru ca să aibă loc o subdivizare a spiţelor, deci un proces de speciaţie, o anumită izolare este indispensabilă dar suficientă. Diferenţierea morfologică este urmarea inevitabilă a izolării. O populaţie care se izolează, care va evalua apoi independent de celelalte, este un factor nou ce intervine în istoria globului terestru.
Aceste premise odată admise, concluzia va fi că definiţia speciei ca unitate taxonomică nu va putea fi alta decât:
O colonie izolată de consângeni1.
Se va obiecta însă că criteriul izolării este de forate multe ori greu de aplicat. Din păcate, ştiu prea bine că aşa este! Dar toate celelalte criterii care au fost propuse (încrucişare fecundă, divergenţe morfologice etc.) prezintă acelaşi inconvenient şi, în plus, un altul şi mai grav: te induc în eroare chiar când pot fi aplicate! Cel puţin în cazul celui pe care îl adopt, greşeala este imposibilă când el poate fi aplicat, iar când nu, facem ceea ce s-a făcut dintotdeauna: pornim la drum încrezându-ne în faimosul fler al taxonomistului, care a făcut faima binemeritată a multor zoologi.
În lucrările mele am folosit adesea termenul de ortogeneză şi, dat fiind antropomorfismul ce impregnează limbajul nostru ştiinţific, mi-e teamă să nu apară îndoieli cu privire la puritatea intenţiilor mele. Eu nu sunt nici paleo-, nici neo-vitalist şi, pentru mine, legile biologice nu sunt altceva decât expresia faptului că aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte. Pentru mine, legea ortogenezei înseamnă doar că, atunci când condiţiile de existenţă acţionează asupra unei spiţe mereu în acelaşi sens, variaţia organelor afectate devine unilaterală, de unde rezultă o adaptare din ce în ce mai strictă la mediul înconjurător. Aşadar, transformarea ortogenetică nu este decât expresia morfologică a unei acţiuni unilaterale şi continue a factorilor de mediu. Iar de fiecare dată când, în istoria planetei, aceeaşi acţiune bionomică s-a exercitat în mod unilateral şi continuu asupra unor organe asemănătoare din linii filetice diferite, rezultatul a fost o transformare ortogenetică cu acelaşi final fiziologic,dar care, din punct de vedere morfologic, a determinat apariţia unor fenomene de paralelism or de convergenţă.
Să mai adăugăm că, pentru ca o transformare ortogenetică să poată avea loc, nu este suficient ca influenţa bionomică unilaterală să fie continuă; mai trebuie ca această influenţă să fie puternică şi importantă pentru vitalitatea organismului, căci altfel va fi învinsă de celelalte influenţe multiple care se exercită în acelaşi timp.
Selecţia naturală intervine şi ea, dar mai târziu, când transformarea ortogenetică îi oferă un îndestulător material de acţiune. Transformarea începe deci numai sub acţiunea bionomică unilaterală; apoi ea este accelerată intens de acţiunea conjugată a ortogenezei şi a ortoselecţiei.
În anumite cazuri speciale, transformările ortogenetice s-au desfăşurat cu o vigoare şi o persistenţă atât de mari, încât au depăşit limitele unei adaptări folositoare speciei. Hipertrofierile, atrofierile şi alte modificări exagerate pot să producă «dizarmonii adaptative» şi să provoace dispariţia speciei. În alte cazuri, adaptarea la un habitat restrâns şi foarte special, chiar armonioasă, devine atât de strictă, încât poate să ducă de asemenea la dispariţia speciei.
Adaptările diferă prin natura şi amploarea lor, iar a le confunda sub acelaşi termen general pentru a trage premise desprinse din unele şi concluzii ce vor fi aplicate la altele nu pare un procedeu logic legitim. Cu toate acestea, s-a susţinut că, pentru ca fiinţele vii să poată coloniza spaţii libere, trebuie ca ele să fie adaptate în prealabil la aceste habitate. Prin urmare, adaptarea este realizată înainte ca influenţa noului mediu să se fi putut exercita. De ce să se mai evoce atunci o atare influenţă?
Mi se pare că această teorie poate fi respinsă cu uşurinţă! Spaţiile libere sunt invadate numai de speciile cu adaptări largi şi mai ales de cele care trăiesc în habitate asemănătoare din punct de vedere ecologic cu aceste spaţii. Cu cât adaptarea este mai strictă, cu atât facultăţile de colonizare sunt mai limitate la habitate din ce în ce mai asemănătoare celor proprii speciilor în cauză. Or, adaptările prealabile care permit unei spiţe să invadeze un spaţiu liber sunt dobândite sub influenţa condiţiilor de existenţă care domnesc în mediul original.
Nu mă tem câtuşi de puţin de faptul că mi se pot cita exemple care infirmă ceea ce am spus adineauri, motiv pentru care renunţ la a le menţiona eu însumi ca să-mi susţin afirmaţiile.
Aşadar, ar putea să existe specii inadaptabile la noi condiţii de existenţă, şi aşa se întâmplă şi în realitate. Multe astfel de specii au existat mai ales în trecut, iar dispariţia lor se datorează tocmai acestei cauze. Această incapacitate adaptativă nu provine din pierderea nu ştiu cărei «facultăţi de a varia», aşa cum s-a pretins. Ea provine din următorul fapt: ca urmare a vicisitudinilor istoriei lor, aceste spiţe au fost plasate în condiţii în care multe din organele lor au suferit adaptări stricte, care le fac intransformabile. Cea care frânează variaţia este deci o imposibilitate mecanică şi nu uzura sau senilitatea plasmelor germinative or somatice.
Mă opresc aici cu această enunţare sumară a câtorva din generalizările care m-au condus în lucrările mele taxonomice şi voi trece la examinarea unor chestiuni mai concrete, însă nu înainte de a face o declaraţie care mi se pare necesară cu privire la aplicarea legilor nomenclaturii.
Când codul nomenclaturii zoologice a fost promulgat, mi s-a părut că este prea simplist ca fond şi nu prea bine organizat ca expunere. M-am decis totuşi să-l accept din spirit de disciplină, de altfel şi convins că el va fi revăzut şi corectat după un anumit timp de aplicare. Cu toate acestea, nu s-a întâmplat nimic şi «Codul» a devenit un «Coran» ale cărui versete sunt aplicate cu stricteţe de o adunătură de muftii care resping orice interpretare şi care, printr-o draconică auto-legislaţie, împiedecă şi în viitor orice prejudiciu adus idolului.
Rezultatul acestor rătăciri este lamentabil şi dezastruos. Pentru noi, zoologii, «turnul de fildeş» s-a transformat în ceea ce a fost Turnul Babel după confuzia limbilor. Nomenclatura binominală, devenită trinominală, este acum mai polinominală decât era în perioada pre-linneană. Am ajuns până acolo încât, pentru a ne înţelege, e mai bine să folosim denumirile comune ca să desemnăm speciile. Iar această stare haotică nu este provizorie, aşa cum se pretinde; ea va persista dacă nu se face ordine, căci se vor găsi întotdeauna exploratori de bibliotecă ce vor descoperi vechi scrieri obscure cu care vor invoca legea priorităţii.
Intenţionez să revin altădată asupra acestei triste chestiuni şi să aduc dovezi în sprijinul a ceea ce mă mărginesc să spun pentru moment. Ţin doar să declar aici că eu îmi reiau libertatea şi libera folosire a sensului comun. Mă răzvrătesc împotriva actualului Coran al nomenclaturii pentru ca umila mea persoană să nu fie considerată complice şi să nu mi se atribuie nicio fărâmă de responsabilitate, oricât de neînsemnată ar fi ea, în actuala harababură.
Codul nomenclaturii este singurul care emite pretenţia de a fi prevăzut totul şi de a fi de-a pururi intangibil. Toate celelalte coduri care dirijează acţiunile omeneşti sunt pe de o parte modificabile, iar pe de alta, toate au admis două indispensabile moderări a rigidităţii legilor: 1) un tribunal cu dreptul de a judeca după spirit dacă există vreun inconvenient în aplicarea literei şi 2) principiul prescripţiei.
Având în vedere că, în pofida unei experienţe dezastruoase, se refuză în continuare introducerea acestor principii indispensabile, mă erijez în tribunal şi voi aplica codul în spiritul său şi prescripţia acolo unde mi se va părea necesară. În faţa acestui tribunal personal trebuie să evoc imediat afacerea Cirolanidae contra Eurydicidae, de unde următorul verdict.
Considerând că Harger (1880, p. 304 şi 376) a creat în 1880 familia Cirolanidae pentru genurile Cirolana şi Conilera şi că această denumire a fost folosită de atunci unanim şi în exclusivitate pentru desemnarea acestei familii;
Considerând că Stebbing (1905, p. 10) schimbă denumirea în Eurydicidae pentru singurul motiv că, dintre genurile cuprinse în această familie, Eurydice Leach 1815 este cel mai vechi;
Considerând că nu există niciun temei plauzibil care să poată legitima regula că denumirea familiei trebuie să derive din denumirea celui mai vechi gen şi că, dimpotrivă, există excelente motive să se procedeze altfel;
Considerând într-adevăr că, dacă desemnarea unui genotip este recunoscută ca fiind indispensabilă, trebuie ca acelaşi lucru să fie valabil şi pentru categoriile taxonomice de ordin superior şi, prin urmare, şi pentru familie; că de aici rezultă că acest «familitip» este cel care trebuie să denumească familia şi nu un alt gen şi că, în caz de fragmentare subsecventă a familiei, vechea denumire trebuie în mod obligatoriu să rămână legată de genul tip;
Considerând că Harger desemnează clar genul Cirolana drept tip pentru familia sa şi că, chiar dacă nu ar fi făcut-o, desemnarea ar fi rezultat implicit din numele dat familie (de altfel, el nu citează nicăieri denumire de Eurydice);
Considerând că, chiar dacă regula celui mai vechi gen ar putea fi admisă, se cuvine ca ea să nu fie aplicată în cazul de faţă, prescripţia fiind dobândită şi justificată de nelămuririle şi confuziile inutile pe care le-ar produce schimbarea;
Tribunalul hotărăşte că numele familiei rămâne Cirolanidae Harger 1880, car. emend. Hansen 1890.

* Adepţi ai zoologului francez Georges Cuvier (1769-1832), părinte al paleontologiei dar şi autor al unei celebre „teorii a catastrofelor”, potrivit căreia fauna planetei a fost decimată periodic de catastrofe naturale şi refăcută de fiecare dată prin noi acte de creaţie.
1 «Subspecia» va fi o variaţie geografică ne izolată, iar «varietatea», o variaţie constantă cantonată în acelaşi habitat ca forma tipică.

Traducere: Gheorghe Racoviţă