Adrien de Gerlache, organizatorul şi şeful Expediţiei antarctice belgiene.

COZERIILE ŞTIINŢIFICE

ALE

SOCIETĂŢII ZOOLOGICE DIN FRANŢA

____________________

Şedinţa extraordinară din 23 februarie 1900

_______

SPRE POLUL SUD

CONFERINŢĂ ŢINUTĂ LA SORBONA DESPRE EXPEDIŢIA ANTARCTICĂ BELGIANĂ, SCOPUL, AVENTURILE ŞI REZULTATELE EI

DE

EMIL G. RACOVIŢĂ

naturalistul expediţiei

Societatea Zoologică a Franţei mi-a făcut o foarte mare onoare însărcinându-mă să ţin conferinţa ei anuală. Îi rog pe onoraţii mei colegi să binevoiască a primi expresia recunoştinţei mele.
Gratitudinea mea este cu atât mai profundă, cu cât alegerea lor constituie o excepţie făcută în favoarea mea. Într-adevăr, conferinţa anulă era făcută până acum de un maestru al ştiinţei şi cuvântului; or, eu nu sunt nici unul, nici altul, nu sunt decât un simplu candidat la doritul titlul de naturalist.
O a doua excepţie a fost făcută în ce priveşte însăşi conferinţa; titlul ei arată că subiectul este geografic şi nu zoologic, aşa cum ar fi trebuit să fie. Dacă există totuşi împăcări cu legea şi cu regulamentele – vedem astfel de exemple în fiecare zi –, ele există şi în privinţa titlurilor conferinţelor; aveţi dovada în această seară. Îmi permit deci să vă previn că voi vorbi îndelung despre animalele antarctice şi despre acţiunile şi gesturile lor. Mă voi afla astfel în mai mare măsură în rolul meu de zoolog care vorbeşte în numele unei societăţi zoologice şi acest mod de a proceda corespunde şi el mai bine sentimentelor mele intime.

Fig. 2. Belgica în banchiză. În faţă, un câmp de gheaţă pe care se plimbă un pinguin imperial (foto dr. Cook).

Iubesc animalele, toate animalele, căci nu există monstru hidos şi respingător care să nu aibă dreptul la întreaga mea simpatie. Cum pasiunile zoologice sunt regizate de aceleaşi legi fizice ca oricare din pasiunile omeneşti, pasiunea pe care o am faţă de animale este cu atât mai vie, cu cât nu a fost răsplătită întotdeauna. Animalele nu mi-au înapoiat prin valoroase lucrări ştiinţifice ceea ce le-am împrumutat ca pură şi tandră afecţiune. Cu toate acestea, sper că, în diafanele regiuni în care zoologii şi operele lor sunt judecate cu bunăvoinţă şi fără pasiune – adică în cealaltă lume zoologică –, multe îmi vor fi iertate pentru că am iubit mult… animalele.

Fig. 3. Laboratorul de oceanografie şi meteorologie de pe Belgica. Arctowski măsurând densitatea apei de mare (foto dr. Cook).

Ca să ajungi la aceste animale antarctice, mai întâi trebuie să traversezi Atlanticul pe cea mai mare lungime a sa. Această enormă distanţă a fost parcursă de Belgica cu o înţeleaptă încetineală, căci vasul nostru nu era un pachebot transatlantic; îi lipsea chiar mult pentru a fi. Era o solidă corabie de lemn de tipul balenierelor norvegiene, lungă de trezi şi patru de metr şi cu o capacitate de două sute şaptezeci de tone. Înzestrată cu trei catarge, avea o velatură completă şi practică iar laturile sale, acoperite cu o cuirasă groasă din lemn de greenheart , erau bine apărate de uzura prilejuită de navigarea printre gheţuri. Un butoi mare fixat în vârful celui mai înalt catarg îi servea comandantului drept observator atunci când stabilea itinerariul corăbiei în banchiză. Partea din spate era ocupată de cabinele ofiţerilor şi ale oamenilor de ştiinţă; partea din faţă era amenajată pentru mateloţi iar la mijloc, o mică încăpere, împărţită în două printr-un paravan median, servea ca laborator atât oceanografului şi meteorologului, cât şi naturalistului expediţiei. Calele erau ticsite cu cărbuni, provizie necesară pentru o maşină cu aburi de 150 de cai putere ce putea să imprime vasului o viteză de şase până la şapte noduri şi care trebuia să ne fie de folos mai ales în timpul navigării printre gheţuri. Puntea inferioară era burduşită cu tot soiul de lăzi pline cu blănuri, alimente şi felurite materii prime. În afară de acestea, la bord era instalată o colecţie completă de instrumente ştiinţifice.
La expediţie au luat parte nouăsprezece persoane; iată numele şi funcţiile lor:
A. DE GERLACHE, promotorul, organizatorul şi şeful expediţiei.
G. LECOINTE, cel de al doilea şef al expediţiei, ofiţer de navigaţie, însărcinat cu cercetările hidrografice iar după moartea lui Danco, şi cu cele magnetice.
R. AMUNDSEN, primul locotenent.
J. MELAERTS, al doilea locotenent.
E. DANCO, însărcinat cu observaţiile magnetice.
H. ARCTOWSKI, oceanograf şi meteorolog.
A. DOBROWOLSKI, asistent meteorolog.
FR. A. COOK, medicul expediţiei, fotograf şi antropolog.
E. G. RACOVIŢĂ, naturalist.
H. SOMMERS, primul mecanic.
M. VAN RYSSELBERGHE, cel de al doilea mecanic.
Mateloţi: G. DUFOUR, H. JOHANSEN, E. KNUDSEN, J. KOREN, L. MICHOTTE, J. VAN MIERLO, A. TOLLEFSEN, C. A. WIENKE.
Scopul expediţiei nu era acela de a doborî recordul Polului Sud în detrimentul observaţiilor ştiinţifice. Fireşte, trebuia să înaintăm spre sud cât mai mult cu putinţă, dar fără să ne punem vreodată în imposibilitatea de a face aceste cercetări ştiinţifice, deoarece ele sunt unicul dar foarte marele profit pe care-l poate furniza o explorare polară. Ca program, era vorba îndeosebi să studiem regiunea antarctică sud-americană prin toate metodele pe care ştiinţa le pune azi la dispoziţia cercetătorilor şi să hibernăm cât mai la sud s-ar fi putut, astfel încât să aducem observaţii de tot felul făcute pe durata a cel puţin un an.
Nu vreau să insist asupra călătoriei Belgicei până la extremitatea Americii de Sud şi voi începe relatarea aventurilor noastre din 13 ianuarie 1898, ziua în care am părăsit golful Saint-Jean din Insula Statelor.
Ne-a fost dat imediat să vedem că reputaţia împrejurimilor Capului Horn nu era câtuşi de puţin exagerată. Vântul ce sufla dinspre vest avea mereu puterea unei furtuni şi Belgica era zgâlţâită de uriaşele valuri ce se formau în strâmtoare Drake. Din fericire, îmi luasem necesarele măsuri de precauţie; tot materialul şi toate borcanele mele fuseseră fixate cu grijă în stelaje special construite şi chiar şi microscopul era prins cu şuruburi de masa din laborator; singurul care rămăsese neînşurubat era naturalistul expediţiei, şi el a avut deseori prilejul să regrete acest lucru!
Toate aceste neajunsuri nu ne-au împiedecat să executăm o serie de sondaje care ne-au permis să facem constatări importante. Contrar presupunerilor anumitor geografi, între America de Sud şi cele dintâi pământuri antarctice există o mare adâncă de peste patru mii de metri şi care nu este o prelungire a bazinului Pacificului.
În 19 ianuarie, omul de veghe semnalează primul aisberg iar în 20 ianuarie, pe o mare agitată de hulă, ne aflam în faţa insulelor Shetland de Sud. Era un calm plat şi o brumă opacă se întindea grea peste lungile ondulaţii ale hulei; din timp în timp, se ridica pe alocuri ca o perdea groasă şi mătăsoasă şi în mata ei albeaţă apăreau piscurile ascuţite ale lanţurilor de munţi ce alcătuiesc aceste insule. Un colier neîntrerupt de recife negre mărginea pământurile înspre larg şi valuri gigantice se spărgeau cu putere, făcând să ţâşnească stropii în albe pânze verticale. În golfurile şi intrândurile ţărmului zăceau eşuate gigantice aisberguri, ca nişte monstruoase vase ancorate în porturi de marmură albă
Am trecut printre aceste insule şi ne-am îndreptat spre sud, spre Ţara Trinity şi Ţara lui Palmer, ţărmuri abia întrezărite la începutul secolului de vânătorii de balene americani.
La 22 ianuarie, o cumplită furtună ne-a surprins în strâmtoarea Bransfield. Într-o clipită, grelele brume fură măturate şi nori groşi cenuşii goneau neîntrerupt unul după altul pe cerul plumburiu. Marea se căsca în brazde adânci şi vântul urla strident în greementul Belgicei. Corabia fu pusă la capă şi, cu pânzele strânse, gonea nebuneşte în mişcătoarea oroare a uraganului dezlănţuit. Acum totul era întunecat şi tenebros. Pe sumbrul orizont se desenau siluetele negre ale unor pământuri necunoscute şi ameninţătoare iar întunecimea cerului se întindea apăsătoare peste marea îndoliată. Doar crestele valurile se luminau de albul smocurilor de spumă şi din timp în timp, aisberguri treceau gigantice şi teribile, aruncând o licărire verde-albăstrie şi zgâlţâite de furia valurilor şi de forţa vântului.

Fig. 4. Aisberg de mai dimensiuni plutind în largul mării (foto dr. Cook).

Eram culcat în micul nostru laborator când, deodată, Arctowski apăru palid şi tremurând şi-mi spuse: Wiencke e mort! Mort? dintr-un salt am fost în picioare. Da, îmi răspunse el, înecat, dus de un val!
Şi, în careu, l-am găsit pe Lecointe şiroind de apă, amorţit şi îngheţat de frig, care îmi spuse plângând: «Raco, n-am putut, mi-a alunecat printre mâini». Plângea, inimosul om, pentru că nu şi-a putut salva prietenul cu preţul vieţii şi a trebuit să-l liniştim şi să-l schimbăm ca pe un copil.
Ah! ce noapte pe «Belgica» zgâlţâită ca o epavă, în timp ce uraganul sufla sinistru în greement şi talazurile se izbeau cu putere de coastele corăbiei. Munca noastră era abia la început şi deja lăsasem în urmă un cadavru! Al cui era rândul acum, din cei optsprezece câţi rămăsesem ca să luptăm împotriva necunoscutului ameninţător? Cine ştie dacă sacrificiul acceptat nu avea să fie inutil, dacă încercarea noastră nu va eşua cu totul într-un colţ îngheţat al misterioasei Antarctici!
Dar natura îşi cere întotdeauna drepturile, şi adormii târziu, foarte târziu, cu fruntea sprijinită de masa din micul nostru laborator. Însă ce trezire în primele ore ale dimineţii!

Fig. 5. Pământurile strâmtorii de Gerlache. Capul Neyt şi Muntele Alb (foto dr. Cook).

Pe o mare netedă şi liniştită, Belgica aluneca încet şi, din toate părţile, înalte pământuri îmbrăcate în alb îşi înşirau piscurile ascuţite până la îndepărtatul orizont. În palidul albastru al cerului strălucea soarele şi în albeaţa sclipitoare a peisajului luminoasele lui raze trezeau nenumărate licăriri în cristalele de zăpadă.
Văile abrupte săpate la suprafaţa uscaturilor muntoase sunt pline de gheţari gigantici, a căror frunte dungată cu albastru se cufundă în marea sumbră. Pe alocuri, osatura pământului ridică în albeaţă, sub formă de piscuri ascuţite, pereţi verticali de rocă neagră, vârfuri avântate sub formă de turnuri ori de clopotniţe. Iar eterna zăpadă a vătuit cu albeaţa sa crăpături şi cornişe, creste şi piscuri, astfel încât contururile se rotunjesc în linii armonioase, în curbe uşor arcuite, în sinuozităţi elegante. Braţe largi de mare şi canale înguste decupează albeaţa pământurilor cu linii mişcătoare şi întunecate.
Maiestos plutesc aisbergurile cu forme masive ori delicate, ciclopene citadele pătrate sau vertiginoase domuri ale unei catedrale de alabastru. Valurile se sparg de zidurile lor şi talazurile intră tumultoase în peşterile azurii săpate în coastele lor, ieşind apoi încununate de spumă argintie. Gheţurile mărunte joacă pe apă ca un cârd de lebede, înclinându-se graţios când trece unda hulei.

Fig. 6. Pământuri din strâmtoarea de Gerlache. Muntele William şi împrejurimile capului Lancaster (foto dr. Cook).

Iar pământul şi apa, sloiul şi aisbergul îşi proiectează formele elegante sau suprafaţa lor unduitoare în pura şi strălucitoarea lumină a acestei înseninate zile polare. Uşoare şi subtile plutesc nuanţele şi, într-o echilibrată îmbinare, colorează vârfurile ascuţite ale munţilor, coastele abrupte ale aisbergurilor.
Nimic nu poate sugera acest magic peisaj polar, căci nicăieri altundeva în lume lumina nu este în acelaşi timp atât de dulce şi de sclipitoare, culorile atât de fluide şi de subtile, tonurile atât de dulci şi de pale, formele atât de frumoase şi de armonioase!

Fig. 7. Pământuri din strâmtoarea de Gerlache. Capul Renard (foto dr. Cook).

Ne aflam în acea strâmtoare care se cheamă acum strâmtoarea de Gerlache. La vest, ea este mărginită de un arhipelag alcătuit dintr-un mare număr de insule mici, arhipelagul Palmer. La est există un uscat cu ţărmurile decupate, care a primit numele de Ţara lui Danco.

Fig. 8. Aisberg cu peşteri plutind în mijlocul strâmtorii de Gerlache (foto dr. Cook).

Am petrecut douăzeci de zile explorând această regiune şi făcându-i harta. Am urmărit grijulii cu vasul tot ţărmul Pământului lui Danco, iar cu barca am efectuat vreo douăzeci de debarcări. Această ultimă operaţie prezenta mari dificultăţi, căci o hulă foarte puternică se spărgea tot timpul de ţărmurile abrupte ale insulelor şi maselor continentale şi aveam nevoie de căutări prelungite ca să găsim un loc favorabil pentru a pune piciorul pe uscat. În plus, cum echipajul era foarte puţin numeros, personalul ştiinţific era cel care manevra barca. Lecointe ţinea cârma, aşa cum se cuvenea, în vreme ce Arctowski şi Dobrowolski, Danco şi cu mine ne opinteam la vâsle iar doctorul Cook stătea în faţă, fiind cel mai sprinten din gaşcă, gata să sară cel dintâi pe uscat ca să stăpânească barca cu ajutorul unei frânghii. Nici de departe şi nici de aproape ambarcaţiunea noastră nu semăna cu o barcă amiral, dar noi ne descurcam, iar dovada e că am făcut vreo douăzeci de debarcări în Antarctica, adică mult mai multe decât toţi înaintaşii noştri împreună.

Fig. 9. Harta strâmtorii de Gerlache.

Unul dintre primele rezultate obţinute în cursul debarcărilor este constatarea că limita zăpezilor veşnice coboară în aceste regiuni până aproape de malul mării. De aici rezultă că zăpada, odată căzută, nu se mai topeşte în întregime, începând de la vârfurile cele mai înalte şi până la linia ţărmurilor. Această zăpadă se acumulează transformându-se în neveu şi în gheaţă; astfel, tot interiorul pământurilor şi al insulelor este acoperit de o groasă carapace cristalină, numită inlandsis. Această carapace ar creşte la nesfârşit în grosime dacă propria sa greutate nu ar sili-o să se scurgă în mare sub formă de gheţari de felurite tipuri. În văile naturale, evacuarea inlandsisului se face prin mijlocirea unor fluvii de gheaţă asemănătoare celor din Alpi. Acolo unde uscatul e mărginit de faleze înalte, inlandsisul se prăbuşeşte din vârful lor în formidabile avalanşe şi formează noi gheţari la picioarele lor. În fine, pe micile insule plate, inlandsisul formează o carapace convexă care se fragmentează de jur împrejurul insulei. Toţi aceşti gheţari ajung aşadar în contact cu marea şi, cum continuă să progreseze, mici sau gigantice fragmente se desprind din ei, dând naştere unor gheţuri de forme variate şi uriaşelor aisberguri.

Fig. 10. O debarcare în strâmtoarea de Gerlache. Pe malul insulei Bob (foto dr. Cook).

Fig. 11. Pământuri din strâmtoarea de Gerlache. Insula Anvers şi munţii Osterrieth. Se vede tăietura inlandsisului în vârful falezei şi gheţurile regenerate la picioarele acesteia (foto dr. Cook).

Fig. 12. Frunte de gheţar ce formează o înaltă faleză verticală în strâmtoarea de Gerlache (foto dr. Cook).

Fig. 13. Pământuri din strâmtoarea de Gerlache. Insula Anvers, cu un mare gheţar regenerat la baza sa (foto dr. Cook).

Fig. 14. Aisberg cu arcadă eşuat în strâmtoarea de Gerlache (foto dr. Cook).

Fig. 15. Aisberg erodat de acţiunea valurilor (foto dr. Cook).

Şi totul este astfel acoperit de gheaţă şi zăpadă pe aceste pământuri dezolante ale Antarctidei. Singurele care rămân descoperite sunt câteva faleze foarte înalte, câteva vârfuri izolate, întunecate nunatakuri care străpung inlandsisul, câteva plaje minuscule invadate de cordonul litoral şi, în sfârşit, câteva mici insule sau insuliţe împrăştiate prin strâmtoarea de Gerlache. După cum era de aşteptat, doar în astfel de locuri am putut descoperi o manifestare a vieţii vegetale şi animale, dar cât de săracă şi cât de inferioară!
O singură plantă cu flori, Aira antarctica, minusculă graminee ascunsă între tufele de muşchi şi care caută cornişele bine adăpostite de pe flancurile falezelor. Nicio ferigă, ci doar muşchi, licheni şi alge. Pe pereţii verticali ai stâncilor expuse soarelui se întind în pături lichenii cenuşii, portocalii sau galbeni, iar pe cornişele umede sau în crăpături trăiesc muşchi. Marea majoritate a acestora din urmă nu produc spori; ei se înmulţesc prin înmugurire, căci climatul nu îngăduie delicatelor organe de reproducere să-şi îndeplinească funcţia.
În micile acumulări de apă dulce, provenite din topirea zăpezilor, trăieşte o întreagă lume de alge microscopice, diatomee şi cianobacterii din genul Oscilattoria, flagelate şi bacteriacee, care când înverzesc, când înroşesc fundul bălţilor.
Eram curioşi să ştim care erau speciile de animale care, în acest climat duşman, foloseau aceste resurse vegetale. Cercetări minuţioase ne-au permis să alcătuim lista lor. Mai întâi, un mic purice de zăpadă, negru-albăstrui ce saltă pe stânci sau printre plante ori se adună în grupuri mari pe pietrele mărunte ori pe vechi cochilii. Apoi o muscă, Belgica antarctica, sărmană fiinţă măruntă lipsită de atributul important al dipterelor, căci aripile sale sunt reduse şi nu-i pot servi la zbor. S-a întâmplat aici acelaşi lucru deja semnalat la insectele care locuiesc în insulele oceanice, unde suflă foarte frecvent un vânt deosebit de puternic. În fapt, aceste insecte şi-au pierdut prin selecţie şi prin reducerea aripilor facultatea de a zbura, cele mai bine înzestrate pentru zbor fiind mereu luate de vânt şi înecate în mare. În sfârşit, îmi rămâne să mai citez trei sau patru specii de acarieni, un soi de mici păianjeni care duc o viaţă precară în tufele de muşchi şi de licheni.

Fig. 16. Pământuri din strâmtoarea de Gerlache. Capul van Beneden, cu o întinsă suprafaţă de piatră golaşă pe care vegetalele se pot dezvolta (foto dr. Cook).

Cuvântul acesta de păianjen, rostit în legătură cu acarienii noştri, m-a costat o aventură pe care îmi îngădui să v-o povestesc ca să împiedic repetarea unor astfel de neplăceri. La întoarcerea noastră din Antarctica, Belgica a fost luată cu asalt de o droaie de reporteri binevoitori care s-au apucat să ne intervieze cu conştiinciozitate. Fiecare dintre noi avea un anumit număr în jurul său; în ce mă priveşte, eu aveam o jumătate de duzină. Aceşti domni, cu carnetul de însemnări în mână, mi-au pus întrebări la care am răspuns cât am putut mai bine. M-au întrebat ce animale am găsit pe pământurile antarctice şi le-am dat enumerarea pe care tocmai aţi ascultat-o: «pureci de zăpadă, o musculiţă care şi-a pierdut aripile» – iar creioanele alegau pe hârtie – «şi trei acarieni». La acest cuvânt, toate creioanele se opriră deodată. Era vădit că acarianul este un personaj necunoscut în sălile de redacţie. Atunci am explicat că era vorba de un soi de mici păianjeni. «Ah! păianjeni! perfect!» şi creioanele o luară iarăşi din loc. Nenorocirea e că aceşti domni au scris păianjeni şi atât.

Fig. 17. Pământuri din strâmtoarea de Gerlache. Insula Auguste, care prezintă mari suprafeţe de rocă golaşă, acoperite de licheni şi muşchi (foto dr. Cook).

Nu mai e nevoie să insist asupra câştigului pe care-l poate dobândi un gazetar iscusit din noţiunile: muscă mică lipsită de aripi, păianjeni, gheţuri, stânci negre bătute de vânt etc. Înţelegeţi cu uşurinţă acest lucru şi unul din aceşti domni nu a scăpat câtuşi de puţin prilejul. În relatarea sa a descris, cu fremătătoare cuvinte, următoarea sumbră tragedie antarctică: pe o stâncă neagră şi golaşă, înconjurată din toate părţile de gheaţă şi zăpadă, bătută de uragane îngheţate, se află o mică muscă nevolnică şi delicată ce luptă cu disperare ca să scape din îmbrăţişările ucigătoare a trei nemiloşi păianjeni care vor să-i sugă sângele. Şi veţi înţelege, voi, muritorilor, toată sumbra oroare a acestei înfricoşătoare drame când veţi şti că această sărmană şi mică muscă nici măcar nu are aripi ca să se pună la adăpost luându-şi zborul.

Fig. 18. Tufe de muşchi pe un perete stâncos al insulei Cavelier de Cuverville din strâmtoarea de Gerlache (foto Racoviţă).

Nu trebuie să vă spun că acest sumbru tablou nu corespunde realităţii; acarienii cu pricina sunt mici animale paşnice şi oneste care nu au făcut niciodată rău vreunei muşte, nici măcar acelei mici muşte aptere menţionate mai sus. Ei îşi duc traiul lor liniştit rozând lichenii tari precum o talpă de pantof.
În micile bălţi de apă dulce ivite prin topirea zăpezii se dezvoltă o lume microscopică ce se hrăneşte cu alge inferioare. Infuzorii, rotiferele, tardigradele şi nematodele sunt cele care furnizează câţiva reprezentanţi acestei populaţii obişnuite cu cele mai aspre condiţii vitale. Toate aceste fiinţe au fie capacitatea de a se închista, fie cea de reviviscenţă, iar germenii lor sunt apţi să depăşească perioade de uscăciune totală şi de congelare îndelungată, căci durata minusculelor lacuri în care trăiesc nu este deloc lungă. Apa este când complet îngheţată, când evaporată în întregime de razele soarelui.
Iată aşadar inventarul plantelor şi animalelor care populează aceste pământuri pustii; însă se întâlnesc şi alte animale care nu pot fi socotite ca făcând parte din fauna terestră propriu-zisă, dar care dau, totuşi, un caracter special acestor regiuni şi care, doar ele, împrumută un aspect de viaţă aparentă pământurilor din strâmtoarea de Gerlache. Vreau să vă vorbesc despre păsări şi foci, animale superioare înzestrate cu puternice mijloace de locomoţie şi care, în cea mai mare parte a lor, nu trăiesc în aceste regiuni decât vara.

Fig. 19. În strâmtoarea de Gerlache. Un ţărm antarctic cu locuitorii săi. O focă în planul din faţă, pinguini în planul îndepărtat (foto dr. Cook).

Un goeland alb şi cenuşiu (Larus dominicanus), cu o lată dungă brună pe spatele corpului şi al aripilor, se găseşte în număr mare pe micile insule lipsite de gheţuri, unde îşi stabileşte domiciliul. Câte doi mari pui bruni se aflau în fiecare din cuiburile joase, construite cu muşchi, şi răspundeau cu strigăte sonore dar neplăcute la chemările părinţilor ce zburau în jurul lor. Acest goeland se hrăneşte cu scoici, preferându-le îndeosebi pe cele din genul Patella. Culege moluştele de pe stânci în timpul refluxului şi la transportă pe rând în vârful acestora ca să le mănânce. Cum revine în acelaşi loc pentru a-şi lua masa, de jur împrejur se găsesc grămăjoare de cochilii ce reprezintă valoarea unui mic dejun sau a unei cine. De obicei sunt douăsprezece, ceea ce demonstrează că nu noi suntem aceia care am inventat obiceiul de a mânca stridiile în porţii de câte o duzină.
În aceleaşi locuri cuibăreşte şi o rândunică de mare (Sterna sp.), iar curajoasa păsărică urmăreşte cu strigăte şi zboruri ameninţătoare marile păsări care încearcă să se apropie de cuibul ei. Un pescăruş răpitor (Megalestris antarctica) este şi el abundent în aceste regiuni, unde cuibăreşte pe cele mai înalte terase de pe cele mai mari faleze; zborul lui este impetuos iar picioarele, cu toate că sunt palmate ca la toate rudele sale, s-au transformat în gheare puternice. Este acvila acestor regiuni şi e ciudat să constatăm o astfel de adaptare la o pasăre marină care, în urma obiceiurilor carnasiere căpătate în condiţii deosebite, a luat înfăţişarea şi calităţile proprii adevăratelor păsări de pradă.
Vulturul este reprezentat şi el în aceste ţinuturi printr-o pasăre cu picioare palmate, foarte marele petrel (Ossifraga gigantea), care a ştiut de asemenea să-şi adapteze forma unor îndeletniciri comune cu cele ale vulturidelor. Şi el are zborul lor greoi, dar puternic şi planat, care le îngăduie să descrie cercuri imense în căutarea hoiturilor. Ciocul lui enorm şi încovoiat este capabil să străpungă pielea groasă a cadavrelor de focă. Şi el are capacitatea de a înghiţi formidabile cantităţi de carne stricată, până când nu-şi mai poate lua zborul; dar la fel ca vulturii, îşi poate regăsi agilitatea lepădându-se de ce este în plus. Şi tot ca vulturii, are o vedere extraordinară, căci de îndată ce o focă a fost omorâtă, o sumedenie de Ossifraga se strâng fără ca prezenţa lor să fi fost observată mai înainte.
Giganticul petrel a perfecţionat în cel mai înalt grad însuşirea de a-şi goli stomacul după dorinţă, făcând din asta un mijloc de apărare. Când încerci să prinzi un animal rănit, îţi azvârle de departe conţinutul tubului său digestiv şi, când ajungi să fi acoperit de aceste materii mai mult sau mai puţin descompuse, vă asigur că nu mai eşti mândru de tine. Mirosul este persistent şi oribil şi deşi, ca zoolog, ai avut de-a face cu multe lucruri neplăcute şi nu te pierzi cu firea, e foarte greu să-ţi stăpâneşti manifestări asemănătoare cu cele ale păsării.
Aceste animale au o talie diferită în funcţie de sex. Am putut constata prin numeroase măsurători că anvergura masculilor depăşeşte întotdeauna doi metri, pe când cea a femelelor rămâne de regulă sub această cifră. De cele mai multe ori, culoarea acestor păsări este un amestec de brun, cenuşiu şi alb, însă existe exemplare în întregime albe ori în întregime brume. Aceste variaţii de penaj nu au importanţă; observaţiile mi-au demonstrat că, la această specie, culoarea nu este încă stabilă şi că ea nu depinde de vârstă, sex şi habitat, aşa cum s-a pretins pe nedrept.
Cea mai mică pasăre care locuieşte în aceste regiuni este petrelul furtunilor (Oceanites oceanicus), care cuibăreşte aici şi străbate în zborul lui jos şi vâslit suprafaţa canalelor şi strâmtorilor. Pe insulele şi stâncile golaşe locuieşte un cormoran (Phalacrocorax sp.) într-un cuib de alge rotund şi turtit. Fiecare familie creşte un pui şi părinţii sunt atât de ataşaţi de progenitura lor, încât refuză să-şi ia zborul când te apropii de pui.
Toate aceste păsări au o fizionomie asemănătoare cu cea a locuitorilor mărilor europene; altfel stau lucrurile cu cele două grupe de păsări despre care aş vrea să vă spun acum câteva cuvinte, pinguinii şi chionidele.
Nimic nu te uimeşte mai mult decât întâlnirea cu această fiinţă ciudată şi hazlie pe care o numim pinguin. Imaginaţi-vă un omuleţ care stă drept pe picioare, înzestrat cu două largi lopeţi în loc de braţe, cu un cap mic faţă de corpul durduliu şi rotunjor; imaginaţi-vă această fiinţă acoperită pe spate cu o haină neagră cu pete albastre, îngustată în jos într-o coadă ascuţită ce se târăşte pe pământ şi împodobit în partea din faţă cu un răcoros plastron alb şi lucios. Puneţi în mişcare această fiinţă pe cele două picioare ale sale şi imprimaţi-i totodată o uşoară şi nostimă legănare şi o neîntreruptă mişcare a capului; aveţi în faţa ochilor ceva irezistibil de atrăgător şi de hazliu.
Aceste păsări nu mai pot zbura, fiindcă penele de pe aripi lor sunt foarte reduse şi transformate într-un soi de solzi; în schimb, ce minunate înotătoare! Cu puternice lovituri de aripi despică valurile ori ies deasupra apei prin salturi succesive, ca marsuinii. Pe uscat sunt mai stângaci, dar acest lucru nu-i împiedecă să se caţere pe faleze până la înălţimi uimitoare. Sar din stâncă în stâncă sau se ridică pe aripi ajutându-se de picioare şi de cioc.
În strâmtoare de Gerlache trăiesc două specii de pinguini. Ele au întemeiat aşezări dens populate şi animate, dar lipsite de orice instituţie de igienă socială. În aceste oraşe şi sate se practică sistemul de împrăştiere pe loc a dejecţiilor şi vântul ne aducea din depărate pe Belgica efectele odorante ale acestei igiene rudimentare. Odată cu aceste mirosuri, din unele oraşe ajungeau până la noi şi ecourile unui zgomot îngrozitor. Erau strigăte feroce de caah, caah, urmate de corul furibund al unei mulţimi în delir. Ne întrebam uimiţi dacă nu căzuserăm cumva în plină perioadă electorală şi mi s-a cerut să debarc pentru a întreprinde o anchetă asupra acestei chestiuni.

Fig. 20. Doi pinguini antarctici (Pygoscelis antarctica), foarte supăraţi că se vedeau prizonieri pe puntea Belgicei (foto Danco).

Cetăţenii din aceste oraşe zgomotoase erau pinguinii antarctici (Pygoscelis antarctica), specie cu o înălţime de 0,60 m şi care se distinge de toate celelalte printr-o îngustă linie neagră, arcuită pe obrazul alb ca mustaţa în furculiţă a unui muşchetar. Asta îi dă pinguinului antarctic un aer provocator şi certăreţ, aer ce se potriveşte foarte bine cu caracterul său.
Când am debarcat, am fost primit cu o furtună de strigăte, de apostrofări vehemente şi de exclamaţii indignate care nu-mi lăsau nici o îndoială asupra părerii defavorabile pe care aceste păsări o aveau despre persoana mea. Mă gândeam că, odată cu trecerea timpului, voi sfârşi prin a mă face agreat şi m-am aşezat pe o stâncă la o oarecare distanţă. Dar bunăvoinţa şi răbdarea mea n-au fost nicicum răsplătite. Toţi pinguinii, întorşi spre mine, înfoiaţi, cu penele zbârlite pe cap şi cu ciocul larg deschis, îmi aruncau continuu cuvinte pe care, după tonul lor, le socoteam ca fiind profund jignitoare şi pe care, din fericire – dată fiind firea mea timidă –, nu le înţelegeam deloc, fiindcă filologii n-au întocmit încă dicţionarul pinguinez. Sleit de puteri, am făcut un mare înconjur şi am revenit spre aşezare, ascunzându-mă în spatele stâncilor. Am putut observa astfel aceste animale fără ca ele să-şi dea seama, fără ca viaţa lor obişnuită să fie tulburată de prezenţa unui intrus.

Fig. 21. Primirea făcută unei explorator de locuitorii unei aşezări de pinguini (Pygoscelis antarctica) (foto Racoviţă).

Suprafaţa terenului pe care se afla aşezarea era inegală; ea era întemeiată pe o plajă înclinată şi pământul era împărţit în loturi, fiecare dintre ele fiind ocupate de o familie compusă din tată, mamă şi doi copii. Cuibul rotund era o simplă arie având ca fund doar pământul şi mărginită de un zid foarte scund făcut din pietricele amestecate cu câteva oase ale unor foşti pinguini, oase pe care spiritul puţin respectuos, dar practic, al acestor păsări a făcut ca ele să fie folosite în modul cel mai potrivit cu interesele acestora. Este vădit că acest zid nu avea drept rost decât să împiedece ouăle să se rostogolească pe terenul înclinat al aşezării. Tinerii erau acoperiţi cu un puf cenuşiu; aveau o burtă mare doldora de mâncare care aproape că atingea pământul. Cu micuţul lor cap, cu micile lor aripi şi cu micile lor picioare ascunse sub enormul burduhan, păreau mari ghemotoace de lână cenuşie, rostogolindu-se ici şi colo înlăuntrul cuibului. Părinţii stăteau lângă cuib veghindu-şi cu atenţie progenitura, împiedecându-i pe tineri să părăsească locuinţa părintească şi mergând cu rândul să le caute hrană.
În jurul fiecărui cuib există o zonă aparţinând fiecărei familii şi despărţită de zonele învecinate prin limite virtuale. Acest sistem crea în oraş procese neîntrerupte; de îndată ce un pinguin punea piciorul pe pământul vecinului, proprietarul protesta cu violenţă şi disputa degenera imediat într-o ceartă înverşunată. Cei doi cetăţeni, cărora li se adăuga adesea un al treilea şi un al patrulea, se aşezau faţă în faţă privindu-se în albul ochilor şi cu corpul aplecat înainte, cu braţele aduse în spate, cu ciocul larg deschis şi cu penele zburlite pe cap, îşi aruncau unul altuia cele mai dure adevăruri. Din depărtare, semănau cu doi negustori de peşte care îşi reproşează reciproc prospeţimea mărfii. Aceste certuri continue dintre locuitorii oraşului erau cele care produceau vacarmul pe care îl auzeam de pe Belgica, certuri care nu se datorau confruntărilor electorale, ci contestaţiilor judiciare între proprietari funciari.
Dar în aceste ţinuturi sunt întemeiate şi alte oraşe dens populate şi animate, însă nu atât de zgomotoase ca primele şi ai căror locuitori se arată demni şi liniştiţi. Este vorba de o a doua specie de pinguin, papuanul (Pygoscelis papua), puţin mai mare decât pinguinul antarctic şi îmbrăcat mai somptuos. Spatele îi este acoperit tot de o manta cu pete albastre. Pe piept şi pe burtă străluceşte şi la el imaculatul plastron alb cu reflexe mătăsoase, însă capul negru e împodobit cu o diademă albă iar ciocul şi labele sunt de un roşu stacojiu. Am găsit aşezările acestor pinguini mai numeroase şi mai bine populate îndeosebi la cea de a douăsprezecea debarcare; evaluez cam la zece mii numărul cetăţenilor ce se aflau în ele.
Chiar din clipa în care am pus piciorul la ei acasă, am văzut că exista o considerabilă diferenţă de caracter între cele două specii de pinguini. Într-adevăr, m-am strecurat pe platforma stâncoasă pe care era întemeiat un mare oraş şi am constatat cu satisfacţie că persoana mea le-a părut, dacă nu simpatică, cel puţin indiferentă. Fireşte, toţi s-au întors spre mine, examinându-mă cu atenţie, câţiva cetăţeni mai susceptibili au scos chist câteva strigăte de protest sau de îngrijorare, dar văzând că mă aşez liniştit în mijlocul lor fără să-i incomodez, în scurt timp nu mi-au mai acordat nicio atenţie şi şi-au văzut de treburi. Am putut aşadar să-i observ cu uşurinţă, chiar să-i fotografiez, şi nu am de ce să-mi pară rău de lungile ore pe care le-am petrecut alături de ei, căci ceea ce am văzut era un spectacol cu adevărat remarcabil.
Cuiburile acestor pinguini nu se deosebesc prin nimic de cele ale pinguinilor antarctici, însă atunci când am devenit cetăţean de onoare al oraşului papuan, aceste cuiburi nu mai erau ocupate. Toţi tinerii, ajunşi deja la o talie mare, îmbrăcaţi cu o largă mantie căptuşită cu puf şi având pe piept o bavetă albă, alcătuiau grupuri pitoreşti şi hazlii. La fel ca rudele lor antarctice, aveau pântece mari care măturau pământul, braţe mici şi un mers legănat. Dar în loc să fie repartizaţi în cuiburile părinteşti, erau strânşi cu toţii în mijlocul oraşului. Observaţiile mi-au arătat că această aşezare nu era deloc întâmplătoare şi că o organizare socială deosebită fusese stabilită ca să servească cât mai bine interesele aşezării. Pentru a înţelege mai bine, e nevoie să dau câteva detalii referitoare la topografia locurilor.
Oraşul papuan era întemeiat pe o platformă adăpostită de o faleză înaltă, la vreo treizeci de metri deasupra nivelului mării. Această platformă avea un contur vag dreptunghiular, cu una din laturi lipită de faleză, două laturi deschise direct spre mare şi formând creasta unui perete vertical şi cea de a patra latură ducând la o pantă foarte abruptă ce ajungea până la o mică plajă acoperită cu pietriş. Tinerii, vreo şaizeci la număr, era adunaţi în mijlocul oraşului şi doar opt adulţi se aflau în acel moment alături de ei. Aceştia din urmă stăteau din loc în loc aproape de marginile platformei, însă numai pe cele trei laturi care dădeau spre mare; nici unul nu se afla în partea dinspre faleză. Aveam în faţa ochilor un adevărat aşezământ educaţional, căci cei opt adulţi era nişte supraveghetori, pedagogi însărcinaţi să-i împiedece pe tineri să cadă din înaltul platformei. Stăteau proptiţi drept pe picioare, gravi şi nemişcaţi şi pătrunşi cu toţii de importanţa misiunii lor. De îndată ce un tânăr se apropia prea mult de marginea platformei, supraveghetorul cel mai apropiat deschidea un cioc enorm şi, pe un ton sever, îi adresa o mustrare bine meritată. Dacă aceasta nu era de-ajuns, o lovitură de cioc dată cum trebuie îi amintea recalcitrantului simţământul datoriei. Scoţând strigăte ascuţite, rostogolindu-şi pântecul şi agitându-şi micuţele lui cioturi de braţe, tânărul elev se întorcea la camarazii săi iar supraveghetorul îşi relua poziţia, după ce depunea grav alături de el puful ce îi rămânea adesea în cioc.

Fig. 22. Oraş de pinguini papuani (Pygoscelis papua) întemeiat pe o platformă stâncoasă. Tinerii sunt aşezaţi în centru; se văd patru adulţi supraveghetori în exerciţiul funcţiunii (foto Racoviţă).

Aceşti adulţi însărcinaţi cu supravegherea copiilor se schimbau din timp în timp. Una dintre santinelele obosite îşi ridica capul, deschidea ciocul şi scotea un strigăt foarte asemănător cu cel al unui măgar; la acest strigăt răspundea un alt strigăt ce venea de pe mica plajă de la picioarele falezei. În acel loc se aflau câţiva adulţi care îşi aşteptau rândul să stea de veghe netezindu-şi penele ori culcaţi comod pe nisip. Strigătele santinelei ce era de gardă se repetau de mai multe ori şi fiecare strigăt era urmat de un răspuns trimis de la corpul de gardă şi scos de unul şi acelaşi individ. Strigătele celui de sus deveneau din ce în ce mai stăruitoare, cele ale celui de jos din ce în ce mai agasante. Până la urmă, individul din corpul de gardă se hotăra; cu greu se căţăra în lungul potecii pietroase până la platformă, se ducea să ia locul celui care îl chemase şi îşi prelua funcţia cu aceeaşi conştiinciozitate şi aceeaşi gravitate. Santinela ieşită din gardă se grăbea spre mica plajă cu o vizibilă plăcere şi se arunca voioasă în mare, împroşcând apa în toate părţile.

Fig. 23. Oraş de pinguini papuani (Pygoscelis papua) întemeiat pe o platformă. La dreapta, un supraveghetor cu aripile întinse îi opreşte pe tineri să ajungă până la peretele vertical ce dă spre mare. În planul din faţă, un părinte îşi hrăneşte copilul (foto Racoviţă).

Santinele nu se ocupă de hrănirea tinerilor, rolul lor nu este decât educativ şi moral. Ei o învaţă, cu lovituri de cioc, pe tinerimea neexperimentată prudenţa şi experienţa vieţii, însă hrana este adusă celor doi copii din fiecare familie de masculul şi femela care le-au dat naştere. În fapt, adulţii veneau pe rând cu guşa plină de mici crustacee pelagice ce servesc drept hrană tuturor pinguinilor şi copii, care îi recunoşteau de departe, veneau în întâmpinarea lor. Tânărul se ghemuia pe jos şi deschidea larg ciocul, în vreme ce părintele, îndoindu-şi gâtul şi încrucişându-şi ciocul cu cel al micuţului, lăsa să curgă suculenta pastă ce se afla în încăpătoarea sa guşă.
În alte oraşe, situate la nivelul mării, tinerii erau de asemenea grupaţi, însă supravegherea nu mai era atât de strictă fiindcă acest lucru nu mai era necesar. Faptul demonstrează că inteligenţa acestor animale ştie să adapteze legile sociale la împrejurările topografice şi că ele nu sunt îmboldite doar de un instinct mecanic.
Diferenţa de caracter dintre cei doi pinguini provine aşadar dintr-o diferenţă de organizare socială. Antarcticul zgomotos şi cusurgiu este un individualist strict, mereu în procese şi certuri ca să-şi apere proprietatea; bravul şi onestul papuan este un comunist avizat care nu are nimic de apărat împotriva concetăţenilor săi, căci şi-a pus terenul în comun şi şi-a simplificat treburile legate de creşterea puilor prin instalarea unui pensionat comunal. Asta i-a dat cumpătarea filozofului şi calmul înţeleptului, precum şi numeroasele momente de răgaz pe care le oferă întotdeauna o organizare socială bine gândită.
Pinguinii formează un ordin de păsări strict limitat la emisfera sudică şi îndeosebi la regiunea antarctică. Există şi un alt ordin de păsări care are aceeaşi distribuţie geografică; este ordinul chionidelor, înrudit probabil cu mâncătorii de stridii şi format doar dintr-un gen cu două specii. Chionis minor trăieşte în insulele Kerguelen, Chionis alba trăieşte în Antarctica şi el este cel pe care l-am întâlnit de mai multe ori. Este o pasăre în întregime albă, de mărimea unui porumbel, cu ciocul acoperit de excrescenţe care formează un soi de teacă, de unde numele popular de cioc în teacă. Cuibăreşte în găurile din stânci şi creşte doi pui acoperiţi cu puf cenuşiu. Este singura pasăre antarctică la care picioarele nu sunt palmate, motiv pentru care el nu-şi caută hrana printre animalele marine. L-am văzut hrănindu-se cu o algă sifonată (Halimeda), care acoperă stâncile la reflux.
Pe gheţurile plutitoare sau pe plajele stâncoase se văd din când în când mari mase informe, lungi fusuri ce nu sunt altceva decât foci. Cea mai comună era foca lui Weddell (Leptonychotes weddelli), care poate să depăşească doi metri în lungime şi e acoperită cu o blană de culoare cenuşiu-închis, pătată cu galben. Când soarele strălucea, aceste animale se lăfăiau leneşe pe zăpadă şi dormeau cu ochii închişi în tihna cea mai deplină. Ne aşezam alături de ele şi le dădeam mici ghionturi prieteneşti; atunci îşi ridicau capul rotund şi ne priveau cu ochii lor mari şi umezi, suflând puternic prin nări, deschizând uneori o enormă gură roz înarmată cu dinţi mici şi ascuţiţi. Dacă nu le mai atingeam, îşi lăsau capul sa recadă pe zăpadă şi îşi continuau somnul. Oftaturi prelungi, oftaturi de oameni care au mâncat pe săturate, le întrerupeau din când în când respiraţia regulată. Adesea, micile lor înotătoare prevăzute cu gheare se agitau intens şi, cu o surprinzătoare dexteritate, îşi scărpinau capul sau spatele, pline la toate de paraziţi bruni şi de pureci al căror rostru era înfipt în piele.
În strâmtoarea de Gerlache, mareele sunt destul de puternice, însă stâncile pe care le descoperă sunt golaşe şi lustruite de continua frecare a gheţurilor; doar câteva scobituri bine adăpostite, câteva unghere adânci îngăduiau algelor să se dezvolte, iar în astfel de locuri se găsesc şi câţiva reprezentanţi ai faunei marine, melci din genul Patella, amfipode, anelide şi planarii, toate puţin numeroase atât ca specii, cât şi ca indivizi.
Dar canalele şi strâmtorile sunt vizitate de mari grupuri de balene. În golfuleţele acoperite de gheţuri plutitoare, la suprafaţa apei se formează dintr-o dată un vârtej şi se vede apărând o mică umflătură conică, neagră, ce se deschide în vârf şi lasă să iasă o coloană înaltă de aburi albi ce se curbează elegant în vârf. Apoi se iveşte o lungă formă întunecată care se cufundă printr-o mişcare de rotaţie şi totul dispare. Vârtejul se domoleşte încetul cu încetul şi în locul lui, apa ia aspectul unei oglinzi din pricina păturii subţiri de grăsime pe care cetaceul o lasă la suprafaţă. Câteva clipe mai târziu, aceeaşi mişcare se produce din nou şi tot aşa de patru sau cinci ori. La sfârşit, după expulzarea întregii coloane de vapori şi apariţia formei negre alungite, se vede deodată legănându-se o coadă uriaşă şi totul dispare din nou: dar de data aceasta, pentru mult mai mult timp. Iată felul în care se arată observatorului o jubartă (Megaptera boops) în condiţiile obişnuite ale vieţii sale. Cea de a doua specie de balenoptere, Balenoptera sibbaldi, acţionează aproape la fel, doar că nu-şi balansează coada când se cufundă în adâncuri, sau când sondează, cum spun vânătorii de balene.

Fig. 24. Spatele unei jubarte (Megaptera boops) (foto dr. Cook).

În strâmtoarea de Gerlache am fost înconjuraţi aproape tot timpul de grupuri mari de jubarte, al căror suflu puternic îl puteam auzi zi şi noapte. Este foarte probabil că balenele nu dorm deloc şi că, de la 1 ianuarie şi până la 31 decembrie, ele fac acele mişcări de sondare şi de revenire la suprafaţă pe care le-am descris mai sus. Singura variaţie care trebuie că intervine în această viaţă monotonă trebuie să se producă pentru ambele sexe în perioada împerecherii, dar numai pentru femele în perioada naşterii şi alăptării puiului. Din păcate, nu pot să vă dau niciun amănunt în această privinţă, deoarece nu am asistat la aceste ceremonii care, judecând după mărimea soţilor, nu trebuie să fie lipsite de o anumită grandoare. Pe de altă parte, datele pe care le are ştiinţa sunt prea nesigure pentru a fi amintite fără risc, însă pot să vă descriu un joc în care se prind jubartele şi la care am asistat adesea cu multă plăcere.
Un golf adânc e invadat de o ceată de jubarte. Printre gheţurile plutitoare se ridică din toate părţile coloane înalte de aburi şi în munţii îngheţaţi răsună ecourile suflului lor zgomotos. De-odată, deasupra apei se ridică oblic o monstruoasă formă neagră, înzestrată cu două enorme vâsle pătate cu alb. Această formă recade făcând să ţâşnească jerbe înalte de apă înspumată, în vreme ce mari unde de hulă se propagă până departe pe marea liniştită. Atare secvenţă se repetă de mai multe ori; s-ar părea că megapterele sunt cuprinse de bucurie şi execută care mai de care fantasticele lor salturi. Spectacolul este impunător prin corpul enorm al animalului, ce are o lungime aproape douăzeci de metri, însă grotesc prin masivitatea şi atitudinea stângace a executantului.
În 12 februarie am părăsit strâmtoarea de Gerlache prin ieşirea dinspre Pacific şi ne-am îndreptat spre sud. Spre est se zăreşte întinsul ţărm al Ţării lui Graham, însă ne-a fost cu neputinţă să punem piciorul pe el deoarece gheţuri groase ne împiedecau să ne apropiem. În 16 am zărit un uscat format din înalte masive muntoase, gheaţă şi zăpadă. Fără îndoială, este Ţara Alexandru I, dar neputinţa de a ne apropia era tot atât mare ca la Ţara lui Graham. Gheţuri plate, adevărate plute de gheaţă, strânse una lângă alta, se întind pe câteva mile între noi şi acest pământ îndepărtat şi misterios. Ne aflam în faţa banchizei şi în zilele următoare i-am urmat spre vest şi spre sud marginea neregulată. Am făcut încercări să pătrundem cu vasul în interiorul ei şi de două ori am fost imobilizaţi pentru 24 de ore.

Fig. 25. Belgica la marginea banchizei. Plutele de gheaţă sunt mici şi rare (foto dr. Cook).

Ajunsesem cam la 70º latitudine sudică navigând în mare liberă dar văzând tot timpul banchiza la sud, când s-a stârnit un violent uragan însoţit de vârtejuri de zăpadă. Hula şi valurile enorme care se formau, precum şi deriva violentă de care a fost cuprinsă banchiza au despărţit plutele de gheaţă şi printre gheţurile plutitoare s-au deschis canale largi şi lacuri întinse. Prilejul părea să fie bun ca să ne îndreptăm spre sud şi Belgica, pusă la capă, împinsă de vând cu o violenţă extremă, s-a avântat în asaltul banchizei. Goneam ca o săgeată pe canalele deschise sau pe lacurile de apă liberă. Şocuri violente ne arătau că Belgica se izbea de câte un sloi de gheaţă; împinsă cu putere, prova sa escalada gheaţa care se rupea cu zgomot şi nava trecea, abia încetinindu-şi mersul, printre sfărâmături. Un nou lac de apă liberă îi îngăduia să-şi ia iarăşi avânt şi un nou şir de sloiuri îi încetineau pentru o clipă mersul. Această goană fantastică a ţinut o zi întreagă şi nava a pătruns cu aproape o sută de mile în interiorul banchizei. Pe măsură ce înaintam, plutele de gheaţă îşi sporeau întinderea şi grosimea; până la urmă, nu mai aveam în jurul nostru decât lanuri şi câmpii cu un diametru de la o sută de metri până la mai mult de un kilometru, despărţite de foarte mici jgheaburi de apă liberă. Belgica înainta din ce în ce mai încet, până când s-a ciocnit de un întins lan de gheaţă şi s-a oprit brusc. În acelaşi timp, furtuna s-a domoli şi, puţin câte puţin, gheţurile şi lanurile, s-au apropiat tot mai mult şi au strâns coastele corăbiei ca într-o menghină. Toate încercările pe care le-am făcut ca să revenim la marea liberă au fost zadarnice; Belgica era blocată în banchiză şi a rămas în această poziţie timp de treisprezece luni.
Începea iarna, frigul devenea din ce în ce mai intens, canalele şi lacurile de apă liberă îngheţau, o ninsoare abundentă acoperea cu o mantie continuă gheaţa veche şi nouă şi, în cele din urmă, Belgica a fost prinsă într-un câmp lat cam de doisprezece kilometrii, învecinat cu alte câmpuri care, la rândul lor, veneau în contact cu alte câmpii şi până în depărtarea orizontului nu se mai vedea decât albul imaculat a banchizei.
Ne-am pregătit cât am putut mai bine ca să petrecem iarna în banchiză; am pus în cabine sobe, am scos din magazie blănurile de lup şi de focă, am verificat cu atenţie şi am orânduit săniile, schiurile, patinele şi rachetele.
Încă de la primele observaţii astronomice ne-am putut convinge că banchiza era în continuă mişcare. Vântul o făcea să devieze în toate direcţiile şi aceste mişcări duceau la apariţia unor crăpături şi la lărgirea canalelor şi lacurilor sau, dimpotrivă, la închiderea acestor canale şi la naşterea unor uriaşe presiuni. Astfel, când vântul sufla dinspre sud, banchiza se lărgea spre marea liberă iar lanurile şi câmpiile se despărţeau; când vântul sufla dinspre nord, banchiza se lovea de uscaturile care se aflau neîndoielnic la sud şi atunci câmpiile se apropiau, marginile lor se izbeau cu putere şi noi crăpături apăreau în toate părţile. Ningea de foarte multe ori şi zăpada se aduna în troiene înalte lângă movilele ridicate de presiunea gheţii. Pe o asemenea banchiză nu ne puteam deplasa fără să nu ne punem schiurile ori rachetele, căci în stratul gros şi mişcător de zăpadă ne înfundam altfel până la brâu.
Vântul sufla mereu cu tăria unei furtuni, nori groşi şi cenuşii împinşi de uragan întunecau cerul în trâmbe neîntrerupte. Vârtejurile de zăpadă mărgineau vederea cu mişcătoarea şi alba lor perdea şi umpleau aerul cu un praf fin ca nisipul. Ne simţeam atât de singuri şi de pierduţi în şuieratul vântului care ne lua auzul, în frigul ucigător care ne cuprindea corpul, în alba întunecime care ne lua vederea, încât speranţa ne părăsea şi nu ne susţinea decât un singur sentiment, sentimentul datoriei. Fusesem trimişi aici ca misionari ai ştiinţei şi am căutat să ne îndeplinim cât mai bine misiunea noastră. Timp de treisprezece luni am făcut observaţii meteorologice oră de oră fără să omitem nici măcar o oră; de fiecare dată când puteam, sondam printr-o gaură săpată în gheaţă şi pescuiam animale marine. De fiecare dată când timpul ne îngăduia, făceam observaţii astronomice şi în cursul unor lungi excursii observam păsările şi focile ce locuiau pe banchiză. În plus, am făcut numeroase lucrări menite să ne ferească de frig sau să apere vasul de presiunea gheţurilor. Curăţam Belgica pe care vântul o îngropa în zăpadă, ne confecţionam haine şi încălţări, făceam provizii de carne proaspătă de focă şi de pinguin, fabricam chiar şi instrumente de observaţie şi scule de pescuit.

Fig. 26. Puntea Belgicei după viscol (foto dr. Cook).

Iar din timp în timp, ne era dat şi nouă să avem o sărbătoare. Vântul se domolea, norii cenuşii se ascundeau dincolo de orizont şi în locul lor apărea albastrul blând şi luminos al cerului. Miliarde de cristale de gheaţă umpleau aerul şi în loc de un soare, aveam trei, căci frumoase parhelii se reflectau prin praful argintiu. Pe un curcubeu cu culori strălucitoare, înzestrat cu o cruce la mijloc, trei discuri galbene atârnau într-o splendoare aurită. Această minunată privelişte nu ţinea însă mult, căci fluturaşii cristalini se depuneau în aerul liniştit şi curcubeul se stingea încet, ducând cu el crucea de aur; soarele rămânea acum singur şi în limpedea atmosferă polară aprindea mii de reflexe pe vasta câmpie a banchizei.

Fig. 27. Transportul zăpezii cu sania pentru reînnoirea proviziei de apă dulce. În spate, Belgica acoperită de chiciură (foto dr. Cook)

În sfârşit, puteam să ne dăm seama de ce ne înconjura. Albeaţa banchizei se întindea uniformă până la linia orizontului; pe vastele lanuri imaculate se rânduiau albele coline de gheaţă, în spate cu umbra lor albastră. În canalele şi lacurile de apă liberă apărea albastrul întunecat al mării şi un verde plăpând şi palid colora gheaţa ce năştea necontenit sub tăria frigului. Pe spatele troienelor de zăpadă, vântul sculptase elegante arabescuri cu fundul albastru şi cu creste de argint iar aisbergurile, prizoniere la fel ca noi în banchiza îngheţată, îşi înălţau trupurile monstruoase, cu forme greoaie ori suple. Pe spatele pătat al unui uriaş juca o subtilă nuanţă albastră; alături, soarele aurea turnuri ascuţite de marmură albă şi toate, uriaşe ori pitice, proiectau în urma lor lungi umbre vineţii. Iar culoarea era atât de pură, lumina atât de strălucitoare pe aisberg şi pe colină, pe canal şi pe banchiză, încât ne-am fi crezut într-o lume de vis dacă judecata nu ne-ar fi adus cu picioarele pe pământ!

Fig. 28. O privelişte a banchizei. În faţă, un canal de apă liberă, în spate un aisberg tabular (foto dr. Cook).

Însă nu ne-am putut bucura prea mult de această sărbătoare. Iarna sosea curând, soarele se ridica tot mai puţin deasupra orizontului şi la 18 mai ne-a părăsit pentru trei luni. Pentru noi începea tristeţea nopţii polare. Întunericul neîntrerupt nu are o influenţă rea doar asupra spiritului, el este dăunător şi corpului. Curând, în mica noastră colonie bântui anemia. Feţele se îngălbeneau, respiraţia devenea greoaie, cele mai mici mişcări pricinuiau bătăi de inimă. Ne târam ca nişte umbre în noaptea necurmată, printre grămezile de zăpadă pe care vântul le ridica pe puntea vasului. În întunecatele cabine, ghemuiţi în jurul sobelor, încercam să legăm prin amintiri ce aveam acum de ce lăsasem departe, în ţinuturile însorite; ori în galbena şi pâlpâitoarea lumină a lămpilor citeam cărţi care ne povesteau despre minunile soarelui şi ale iubirii.
Iar afară, veşnica furtună. Vântul sufla sinistru printre înaltele catarge; în răstimpuri, rafalele le zgâlţâiau până la bază şi bârnele trosneau scoţând sunete ascuţite. Funiile acoperite de gheaţă şi de chiciură se zbăteau nebuneşte în furtună şi neîntrerupt răsunau scândurile sonore ale vasului sub loviturile lor repetate. Zăpada măturată de vânt ne îngropa sub troiene mişcătoare şi, pătrunzând prin cele mai înguste crăpături, se aşternea în întunecatele noastre cotloane ca o pulbere albă şi fină. Prin lanurile de gheaţă, un lung freamăt pătrundea în corabie şi întreaga banchiză răsuna de plânsete lugubre. La marginea lanului nostru, cumplite presiuni clădeau în grămezi gheţurile zdrobite; sleită de frig, gheaţa se spărgea în bucăţi subţiri şi sticloase, iar când presiunea slăbea, când lanurile de gheaţă se îndepărtau unul de altul, colinele se despărţeau cu zgomot şi gheţurile alunecau în mare scoţând gemete prelungi.
Zi de zi, frigul devenea mai intens; sub tăria lui, mercurul îngheţa în termometre, iar când trecea de 40º, chiar şi vântul se liniştea de parcă ar fi fost şi el împietrit. Nimic nu mai mişca acum pe întinsul câmp al banchizei. Cerul senin, vânăt şi întunecat, părea cu stelele lui o boltă de oţel presărată cu ţinte aurite şi în aerul nemişcat luna strălucea albă şi rece şi sleite păreau razele ei argintii. Jos, pe banchiză, se înşiruiau formele albe ale colinelor de gheaţă sprijinite pe umbra lor neagră şi aisbergurile nemişcate ridicau între ele trupuri de uriaşi. Şi mute erau câmpurile de gheaţă şi mute troienele de zăpadă. Liniştea gâtuia acum şi cerul, şi banchiza; natura întreagă părea sleită în veşnica nemişcare.
Omul pierdut în această lume e cuprins de frică. Nu îndrăzneşte să se mişte în această înspăimântătoare nemişcare, nu îndrăzneşte să strige în această tăcere ucigătoare. Inima îi este strânsă de o disperare fără margini, căci vede că tot ce-l înconjoară este mort şi îngheţat, căci simte că nimic nu-i este prieten în această splendoare moartă.
Dar printre formele îndesate ale maselor de gheaţă, din mijlocul unui câmp se înălţau, delicate şi subţiri, catarge şi frânghii. E Belgica noastră, e singurul loc cald şi prietenos în această vastă întindere de gheaţă. Văzând-o îngropată astfel în gheaţă şi zăpadă, ai crede că face parte din banchiză. Largi troiene i-au înecat în trupurile lor mişcătoare coastele încovoiate şi fulgii de zăpadă i-au vătuit cu răbdare suprafaţa, strecurându-se în cotloanele cele mai ferite. Şi este albă până în vârful catargelor, căci chiciura acoperă lemnul şi frânghiile iar cristalele cu margini fin zimţuite le-au transformat pe toate în albe ghirlande de flori cristaline.

Fig. 29. Belgica în timpul nopţii polare. Fotografie făcută la lumina lunii (foto dr. Cook).

Şi Belgica ne este dragă tuturor, căci reprezintă pentru noi toată viaţa de azi, toată speranţa de mâine. Dacă gheţurile ar fi zdrobit-o cu masele lor puternice, în zadar am fi luptat pentru viaţă în acest deşert sinistru. Nimic nu ne-ar mai fi putut salva de la o moarte sigură.
Într-o zi, doctorul Cook a venit să mă caute în micul meu laborator şi, în pofida eforturilor pe care le făcea ca să pară calm, am văzut că era cuprins de o puternică emoţie. «Danco a avut azi o criză de sufocare – mi-a spus el –, l-am ascultat şi am constatat că avea o dilatare a aortei. În situaţia noastră, nu putem spera la o ameliorare; peste cincisprezece zile va fi mort».
Şi, într-adevăr, starea prietenului nostru s-a înrăutăţit din zi în zi. Închişi cu el în cele zece picioare pătrate ale joasei noastre cabine, puteam vedea în fiecare ceas, în fiecare minut, progresul grăbit al suferinţei sale.
Bolnavi noi înşine, nu aveam pentru a ne consola decât noaptea polară, densă şi tenace, decât orbitoarele vârtejuri de zăpadă care ne îngropau tot mai mult sub troienele mişcătoare. Şi singurele zgomote ce veneau de-afară erau fluierăturile stridente ale vântului în frânghii, vaietele ascuţite ale presiunii gheţurilor şi trosnetele sinistre ale corăbiei noastre ce rămânea strânsă în îmbrăţişarea banchizei.

Fig. 30. Emile Danco, astronomul expediţiei, decedat pe banchiză în iunie 1898 (foto dr. Cook).

Doctorul Cook l-a îngrijit pe Danco nu ca un medic, ci ca un frate. Cu cât de multă atenţie îi potrivea perna şi cât de uşoară îi devenea mâna când îl întorcea în aşternut! Însă prietenul nostru şi-a dat ultima suflare în 5 iunie; a părăsit încet viaţa, fără să fi fost vreodată conştient de starea lui.
Şi în 7 iunie i-am celebrat funeraliile. Am cusut corpul camaradului nostru într-un sac mare de pânză şi i-am legat de picioare o bucată grea de fontă. La prânz eram strânşi cu toţii în jurul săniei funebre, aproape de o crăpătură care tocmai se deschisese în banchiză. Luna strălucea albă pe cer şi palida ei lumină arunca în spatele movilelor de gheaţă lungi umbre negre. Un vânt tăios ne îngheţa capetele descoperite şi plecate. Şi cadavrul prietenului nostru a fost împins în spărtură. Încet s-a ridicat la marginea ei şi încet a coborât prin gheaţă în recea grozăvie a mării. Nicicând nu ne-a fost atât de frig la trup, nicicând atât de rece la inimă.
Şi zilele se scurgeau triste şi monotone. Mereu fluieratul vântului printre catarge, mereu acelaşi vaiet strident al gheţii sub presiune, mereu aceleaşi trosnituri îngrijorătoare în coastele corăbiei.

Fig. 31. Un sondaj pe banchiză. Cablul de la bobina care se vede în dreapta, în planul din faţă, trecea peste scripetele agăţat de trepiedul care se observă în spate şi cobora în mare prin deschiderea săpată în gheaţă (foto dr. Cook).

La 27 iulie, soarele s-a arătat, în sfârşit, pentru întâia oară la orizont. De mai multe zile, o geană aurită ne vestea sosirea lui, însă în acea zi a apărut el însuşi. Şi cât era de caraghios, roşu şi buhăit ca o brânză de Olanda! Mai mult decât atât, în loc să fie rotund, era turtit şi alungit din pricina refracţiei; însă ne-a făcut nespusă plăcere. Ah! doamnelor şi domnilor, dumneavoastră, care vedeţi soarele în fiecare zi, nu vă puteţi închipui ce bucurie te cuprinde să-l revezi după trei luni; este o sărbătoare a ochilor şi o sărbătoare a inimii. Încă ne târam cu greutate, dar ce-are a face? Imaginaţia îşi regăsea aripile în strălucirea luminii. Unul voia să explorăm Ţara Victoria, altul voia să revenim în strâmtoarea de Gerlache, un al treilea altundeva. Şi discutam planurile cu pasiune, fiecare susţinându-l pe al lui de parcă n-am fi fost blocaţi zdravăn în banchiză, la discreţia celei dintâi presiuni violente a gheţii. Şi prietenii noştri focile şi pinguinii apărură din nou în număr mare, şi din nou s-a desfăşurat sărbătoarea luminii pe întinsa câmpie a banchizei, şi din nou ne-am apucat curajoşi de lucru.

Fig. 32. Georges Lecointe la masa din careul de pe Belgica (foto dr. Cook).

Sondajele au continuat să fie făcute cu regularitate, îngăduindu-ne să constatăm faptul interesant că, de-a lungul celor aproximativ 20º longitudine cât a reprezentat deriva noastră, banchiza se deplasase deasupra unui platou continental a cărei adâncime medie era de 500 de metri. La sud, platoul urca lin spre suprafaţă; spre nord, la aproximativ 69º latitudine sudică, cobora brusc, printr-o faleză verticală, la 1.200 de metri. Suprafaţa lui era acoperită de sedimente terigene, blocuri mari cât capul, pietriş şi nisip amestecate cu mâl, materiale luate de gheţuri de pe un cordon litoral şi transportate până în acest loc. Din aceste fapte rezultă că, la câteva grade spre sud de poziţia noastră, trebuia să se afle un uscat care lega pământurile antarctice ale lui Graham de pământurile antarctice descoperite de Ross în Ţara Victoria.
Pescuitul cu năvodul şi draga ne-a adus o faună de tip abisal în care crustaceele, echinidele, briozoarele şi gorgonidele erau cele mai numeroase. Aproape toate aceste forme sunt noi pentru ştiinţă, însă nu au nimic deosebit din punct de vedere morfologic. Toate seamănă cu formele animale ce locuiesc în abisurile oceanice şi acest lucru se explică foarte uşor. Distribuţia animalelor pe fundul mărilor este determinată îndeosebi de temperatura apei. Or, temperatura de la suprafaţă platoului continental este aceeaşi ca aceea observată în adâncuri; ea oscilează în jurul valorii de 0ºC.

Fig. 33. Naturalistul expediţiei, împodobit cu chica lui antarctică, în laboratorul de la bordul Belgicei (fot dr. Cook).

Cu ajutorul plaselor din etamină de mătase am explorat şi păturile de apă ce se întind între suprafaţă şi fund, dar nici aici n-am găsit animale deosebite prin forma şi structura lor. Toate aveau un aspect deja cunoscut, chiar dacă aproape toate erau noi ca specie. Cea mai mare parte a planctonului animal, adică a masei de mici animale plutitoare ce trăiesc între fund şi suprafaţă, este formată din copepode; mai semnalez radiolari, chetognate, pteropode şi polichete ca fiind deosebit de abundente, precum şi tunicieri din grupul salpidelor, rari dar demni de a fi semnalaţi datorită faptului că se pretindea a fi animale din mări calde care nu populează mările acoperite de banchize.

Fig. 34. Emil G. Racoviţă, naturalistul expediţiei.

Dar ceea ce abundă cu adevărat în păturile superficiale de apă prin care pătrunde lumina sunt vegetalele reprezentate de diatomee, mici alge inferioare care proliferează în regiunile polare şi cu precădere în regiunile antarctice. Ele trăiesc nu numai în stratele luminate de apă liberă, ci invadează spărturile şi crăpăturile din câmpurile de gheaţă de deasupra şi de dedesubtul nivelului mării, precum şi marginile cufundate ale aisbergurilor. Pentru a trăi, plantele verzi au de regulă nevoie de lumină şi diatomeele nu fac excepţie de la această regulă, însă lumina care pătrunde prin plăcile şi câmpurile de gheaţă subţiate de topirile din cursul verii este de-ajuns pentru prosperitatea lor, căci se găsesc tot atât de bine în lacuri şi canale, cât şi sub banchiză. Prin urmare, trebui să privim suprafaţa mării antarctice ca o întinsă pajişte ce serveşte drept sursă de hrană exclusivă întregii vieţi animale din această imensă regiune. În fapt, animalele planctonice ierbivore se hrănesc cu diatomee şi servesc la rândul lor drept hrană pentru cele carnivore; rămăşiţele şi cadavrele animalelor şi plantelor cad la fund şi formează nutreţul animalelor ce locuiesc acolo. Chiar şi păsările, focile şi cetaceele sunt tributare pajiştii de diatomee, căci trăiesc pe seama animalelor planctonice, în primul a cârdurilor de schizopode ce pasc diatomee.
Lucrările noastre nu erau numai de ordin ştiinţific; asprele nevoi ale vieţii printre gheţuri ne impuneau acţiuni complicate şi chiar stranii. Astfel, începutul primăverii a însemnat şi perioada marilor bătălii pe care a trebuit să le purtăm cu şobolanii.
Noi nu am îmbarcat de bună voie aceste animale la Punta Arenas, fiindcă niciodată n-am fost tentaţi de faima pe care o au moş Noe şi arca lui de-a pururea celebră. Aceşti oaspeţi incomozi au părăsit pontonul cărbunarilor şi s-au îmbarcat pe Belgica fără să ceară voie comandantului atunci când ne-am făcut provizia de cărbuni.
La începutul călătoriei antarctice totul mergea bine; puţini la număr, s-au mărginit să intre în posesia calei. În timpul nopţii polare – în vreme ce noi era cuprinşi de anemie – ei, obişnuiţi cu veşnice întunecimi, nu-şi făceau griji. Ba dimpotrivă, am fi spus că absenţa razelor indiscrete ale soarelui le favoriza pasiunile amoroase, căci toată iarna au sărbătorit logodne şi nunţi şi în fiecare clipă răsunau strigătele indignate şi stridente ale domnişoarei şobolan înghesuite de un peţitor prea grăbit. Rezultatul tuturor acestor ceremonii a fost că, odată cu sosirea primăverii, neamul şobolănesc colcăia şi nenumăratele lui cohorte au invadat toată corabia. Erau de toate felurile, mari, mici sau mijlocii, roşcaţi, maronii sau galbeni, chiar chei sau râioşi, astfel încât să răspundă oricărui gust. Însă pe noi nu ne încântau nicidecum, căci aceste îndrăcite animale nu se mai mulţumeau acum cu cala; în fiecare seară, ele ne invadau cabinele şi făceau un sabat înfiorător, din pricina căruia nu mai puteam dormi.
A fost convocat fără întârziere un mare consiliu şi, potrivit regulilor hotărâte de administraţiile celor mai moderne State, a fost numită o comisie aleasă în mod extrem de judicios, îmi face plăcere s-o spun. Într-adevăr, era nevoie mai întâi de un inginer-arhitect care să elaboreze planul capcanei pentru şobolani ţinând cont de toate datele necesare, rezistenţă a materialelor, proporţii elegante etc., şi prietenul nostru Van Mierlo, om priceput să mânuiască toate instrumentele, a fost desemnat în unanimitate. Eu am fost proclamat cel de al doilea şi ultimul membru al comisiei. În fapt, trebuia să pun în slujba cauzei competenţa mea biologică; trebuia să dezvălui ultimul strigăt al ştiinţei cu privire la obiceiurile şobolanilor, astfel că nimic nu a fost uitat în construirea capcanei. Comisia s-a reunit imediat şi, fireşte, nu a decis nimic în prima ei şedinţă; însă în cea de a doua, a fost stabilit planul unei curse perfecţionate, în care n-a fost neglijat sub nicio formă nici punctul de vedere biologic, nici punctul de vedere arhitectural. Timp de trei zile, camaradul nostru Van Mierlo a ferestruit, a pilit, a bătut în cuie, cu o ardoare fără egal, şi în cea de a treia zi am prezentat camarazilor încântaţi şi înveseliţi o minunată cursă de şobolani, construită potrivit ultimelor date ale ştiinţei inginereşti şi biologice, date ale căror efecte nu puteau lăsa nimănui loc de îndoială. De aceea, cu aclamaţii şi în unanimitate, s-a votat exproprierea pentru cauza obştească a unei bucăţi de slănină ce urma să servească drept momeală, şi acest lucru în pofida energicelor proteste el lui Michotte, gospodarul nostru care, la fel ca orice alt gospodar, nutrea înţelepte sentimente de economie. Cursa a fost pusă în aceeaşi seară într-un loc bine ales şi ne-am culcat fără nicio teamă în privinţa rezultatului. Dimineaţa, când ne-am dus să căutăm prizonierii, nimic; în a doua dimineaţă, nimic şi nimic, mereu nimic. Da, cursa noastră ştiinţifică n-a prins niciodată vreun şobolan.
Iar situaţia nu se îmbunătăţea, ba dimpotrivă; şobolanii ne cotropeau tot mai mult locuinţa şi mai ales eu eram cel care avea motiv să se plângă de manevrele lor. Într-adevăr, dormeam în careul ce comunica cu coridorul care înconjura spaţiul rezervat maşinii şi toţi şobolanii trebuiau să treacă pe aici ca să intre în celelalte cabine. Uşa careului trebuia să rămână deschisă, căci soba se afla pe o scândură pusă pe puţul maşinii cu aburi.
S-a întâmplat chiar ca într-o seară, pe când dormeam, un şobolan să se distreze trăgând de pătura cu care îmi acopeream capul! A fost prea mult! Am privit acest act ca o insultă la adresa zoologiei şi m-am dus să-l trezesc pe doctorul Cook care, fiind medic, deci pe jumătate biolog, putea să înţeleagă mai bine decât alţi camarazi gravitatea injuriei. Am făcut imediat un consiliu de război şi iată care sunt măsurile pe care le-am luat ca să luptăm cu şobolanii.

Fig. 35. Doctorul Cook în cabina sa de la bordul Belgicei (foto Racoviţă).

Încăperile noastre erau foarte mici şi nu aveau găuri, astfel că puteam pune stăpânire cu uşurinţă pe un şobolan odată închis într-o cabină. Dar cum s-o facem? Am legat o sfoară solidă de colţul de sus al uşii careului; ea trecea peste un scripete legat de cadru şi de aici ajungea prin pitoane fixate în tavan până deasupra patului meu. Când se trăgea de sfoară, uşa se închidea brusc. Iată aşadar ambuscada pe care am pregătit-o. Doctorul s-a dus din nou să se culce şi eu am făcut la fel. Întins pe spate, am înfăşurat sfoara în jurul mâinii drepte şi nu dormeam decât cu un ochi, căci cu celălalt priveam spre uşă ca să văd când intră şobolanii.
Acest eveniment nu a întârziat să se producă. Un individ arătos, înzestrat cu o coadă imensă, şi-a ridicat capul deasupra pragului; a adulmecat la dreapta, apoi la stânga, şi dintr-un salt a fost în careu… Uşa s-a închis cu zgomot, duşmanul a căzut în ambuscadă! M-am dus să-l trezesc pe aliatul meu Cook, care s-a grăbit să-şi pună pantalonii şi ne-am luat armamentul. Doctorul s-a înarmat cu o nuia de stuf, el reprezenta cavaleria uşoară; eu am luat un băţ noduros, reprezentam artileria de câmp, şi astfel echipaţi, cu drapelul în vânt, ne-am aruncat asupra duşmanului.
Chiar de la prima lovitură, şobolanul şi-a ieşit din minţi. Străbătea în toate părţile cabina cu salturi prodigioase; când era pe bibliotecă, când pe dulapul cu farfurii, când, sprijinindu-se de unul din noi, se arunca pe rastelul cu puşti, iar noi loveam ca nebunii. Vreme de zece minute am făcut o gălăgie înspăimântătoare şi după acest răstimp, cu frunţile lac de sudoare, sleiţi de oboseală, ne-am aşezat privind cu tristeţe câmpul de luptă. Totul în cabină era cu susul în jos; spărsesem o mulţime de lucruri preţioase. Nuiaua doctorului se transformase în mătură, băţul meu zăcea pe podea rupt în trei iar şobolanul, încă în viaţă, ne privea chiorâş.

Fig. 36. Amundsen şi doctorul Cook în costume din piele de lup (foto Racoviţă).

Situaţia era absolut disperată şi mă lăsasem cuprins de o profundă deznădejde când doctorul Cook s-a ridicat şi, fără să spună un cuvânt, aşa cum îi era obiceiul, a luat o bucată de hârtie de împachetat pe care a rulat-o în aşa fel, încât să facă un soi de cilindru pe care l-a pus într-un colţ al încăperii. Înţelesesem, însă sunt totuşi nevoit să constat în această împrejurare incontestabila superioritate a fiilor tinerii Americi faţă de produsul bătrânei Europe.
Ne-am reluat urmărirea. Am alungat încet şobolanul spre tocul de hârtie; nu a întârziat să intre în el şi Cook, aruncându-se pe burtă, a prins în mâini cele două capete ale cilindrului. În sfârşit, era al nostru! Şi victoria ni s-a părut deosebit de dulce. Cook a pus tocul pe masă şi cu o bucurie feroce am lovit cu ceea ce rămăsese din băţul meu în nefericitul şobolan, de la cap la coadă şi apoi de la coadă la cap şi tot aşa de mai multe ori, astfel că, atunci când am îndepărtat tocul, era turtit ca o plăcintă.
Acest sistem ne-a reuşit perfect în tot ce a urmat şi cu el am ajuns să ne lepădăm de o bună parte din duşmanii noştri. Au mai rămas totuşi câţiva care au fost duşi de Belgica la Anvers, unde trebuie să fi întemeiat un neam de şobolani atât antarctici, cât şi exploratori.

Fig. 37. Canal în banchiză, acoperit cu gheaţă tânără şi flori de chiciură (foto dr. Cook).

Odată cu reapariţia soarelui, temperatura a devenit cu mult mai blândă. La sfârşitul primăverii şi în cursul verii, termometrele nu arătau mai puţin de 25º sub zero şi, în pofida insolaţiei relativ intense (+30º la termometrul cu bulb negru), rămânea tot timpul la valori negative, cu doar câteva excepţii. Maxima înregistrată a fost de +1º. Temperatura anuală medie – calculată pentru prima oară în Antarctica – ne-a dat o cifră simţitor mai mică de cât cea găsită la 80º latitudine nordică, în arhipelagul Spitzbergen, adică într-un punct cu peste 10º mai apropiat de pol. Această cifră arată că, mai spre sud, la suprafaţa inlandsisului format pe masele continentale ce ar trebui să existe la Polul Sud, temperatura trebuie să fie deosebit de scăzută, mai scăzută decât în mijlocul Groenlandei, căci Antarctida e cu mult mai întinsă decât această regiune terestră.

Fig. 38. La marginea unui canal. În planul din faţă, un pinguin imperial (Aptenodytes forsteri), în spate, doi pinguini din Ţara Adélie (Pygoscelis adelie) (foto dr. Cook).

Dacă temperatura era uşor mai blândă în timpul verii, vântul continua să sufle cu tărie de furtună; vârtejurile de zăpadă erau întotdeauna violente şi cerul mereu acoperit, astfel că foloseam fiecare din puţinele zile frumoase ca să facem lungi excursii pe banchiză. Erau cu adevărat sărbătorile noastre şi spectacolul pe care îl înfăţişau gheţurile nu era lipsit nici de farmec, nici de interes. Urmam de preferinţă lungile canale de apă liberă care, precum nişte întinse fluvii, străbăteau lanurile de gheaţă ale banchizei, căci viaţa animală se dezvoltă cu precădere pe traseul lor. Grupuri de cetacee veneau deseori să tulbure liniştita suprafaţă a apei, balene cu cioc (Hyperodon) îşi arătau spatele arcuit şi făceau să răsune banchiza de suflul lor puternic şi sacadat. Balenoptere de talie mică îşi ridicau capul negru deasupra apei şi se cufundau lăsând în urmă mari vâltori. La suprafaţă pescuiau pinguini, în vreme ce foci grase şi greoaie picoteau pe maluri. Deasupra canalului, petrei mai şi mici despicau aerul cu zborul lor puternic şi graţios. Canalul se întindea astfel cât vedeai cu ochii iar în atmosfera liniştită şi rece urcau către cer aburi cenuşii, dezvăluindu-i parcursul până departe, la limita orizontului.

Fig. 39. Foca lui Weddell (Leptonychotes weddelli) (foto dr. Cook).

Gheţurile antarctice sunt locuite de patru specii de foci care, toate, au putut fi studiat de expediţia noastră. Adevăratul leopard de mare (Ogmorhynus leptonyx), care îşi întinde aria de răspândire până în insulele Kerguelen şi Falkland, era foarte rar pe banchiza noastră. El este cea mai mare dintre focile antarctice, depăşind 3 metri, şi totodată, cea mai vehementă carnasieră. Am văzut doi care rupeau lacomi resturile de pinguini pe care le aruncasem peste bord.

Fig. 40. Cap de focă mâncătoare de crabi (Lobodon carcinophaga) (foto dr. Cook).

Focile cele mai comune era falsul leopard (Leptonychotes weddelli) pe care îl cunoşteam deja după ce îl întâlnisem în strâmtoarea de Gerlache, şi foca mâncătoare de crabi (Lobodon carcinophaga), animal ce atinge 2 metri şi a cărui blană e albă, cu o uşoară nuanţă verzuie. Pe cât de blajină e cea dintâi, pe atât de iritabilă este cea de a doua. Nu făceai bine dacă te aflai prea aproape de fălcile sale înarmate cu canini ascuţiţi şi molari cu patru vârfuri curbate înapoi. În grupuri sau singure, le găseam culcate pe banchiză, cufundate în somnuri interminabile, tolănite alene în zăpada care, topindu-se sub ele, păstra urma corpului lor masiv şi durduliu. În apă înotau cu o admirabilă vigoare şi o surprinzătoare agilitate. Veneau regulat să respire fie în canalele de apă liberă, fie prin găurile pe care le făceau în gheaţa tânără, spărgând-o violent cu creştetul capului. Le-am văzut hrănindu-se cu felurite specii de Euphausia, pe care le prindeau aşa cum o fac balenele; înotau încet în bancul de crustacee, cu botul deschis, apoi şi-l închideau, eliminau apa printre dinţi şi înghiţeau animalele pescuite în acest fel.

Fig. 41. Focă mâncătoare de crabi (Lobodon carcinophaga) (foto dr. Cook).

În septembrie, falsul leopard şi Lobodon năşteau pe banchiză. Unicul pui este acoperit cu o blană groasă, de aceeaşi culoare ca aceea a părinţilor însă mult mai deasă. În momentul naşterii, micuţul are o lungime considerabilă, de 1,15 metri; e înzestrat cu dinţi şi ochi absolut funcţionali şi chiar cu un start subcutanat de grăsime, eficace pentru a-l apăra de frig. Aşadar, el poate imediat să se descurce singur, astfel că mama îl abandonează după ce nu l-a alăptat decât două sau trei zile.

Fig. 42. Pui de focă mâncătoare de crabi (Lobodon carcinophaga) în momentul naşterii (foto dr. Cook).

Cu focile lui Ross (Ommatophoca rossi) nu ne-am întâlnit decât vara, şi chiar şi atunci erau puţin numeroase. Dintre toate pinipedele, aceste animale sunt cele mai modificate, căci nu mai păstrează nici o formă de patruped. Au membrele anterioare extrem de reduse şi corpul perfect rotund. Dinţii sunt foarte fragili, dar deosebit de ascuţiţi şi curbaţi spre spate ca la şarpe. Această conformaţie este cerută de hrană, care nu constă decât în cefalopode, animale foarte agile şi lunecoase pe care doar vârfurile curbate şi ascuţite ale dinţilor acestei foci sunt capabile să le stăpânească.
Această focă are şi un har ciudat, care o deosebeşte de semenii săi. Glasul ei e mult mai complicat şi sunetele pe care le scoate, mai felurite decât la celelalte foci. Îşi poate umfla atât laringele, cât şi enormul văl al palatului, formând astfel două cutii de rezonanţă, două pungi cu mari provizii de aer. Aceasta îi îngăduie să execute triluri şi arpegii pe cât de sonore, pe atât de stranii. Când e întărâtată, îşi umflă mai întâi laringele, dându-şi capul pe spate. Atunci, cu gura deschisă şi cu vălul palatului umflat ca un balon mare şi roşu, scoate un gângurit asemănător cu cel al unei turturele răguşite. Apoi închide gura şi scoate un cârâit de găină speriată. La sfârşit, dă drumul prin nări cu putere proviziei de aer, ceea ce produce un sforăit comparabil cu cel al unui cal ce strănută. Aceste sunete înlănţuite nu alcătuiesc o muzică prea melodioasă, o recunosc, dar în Antarctica, unde nevoile mele muzicale nu erau împlinite decât de vocea tovarăşului şi prietenului meu Arctowski fredonând opere poloneze, cântecul virtuozului antarctic îmi prilejuia, totuşi, o oarecare plăcere.

Fig. 43. Foca lui Ross (Ommatophoca rossi) modulând o mică arie antarctică (for dr. Cook).

La fel ca în strâmtoarea de Gerlache, am fost vizitaţi de petrelul uriaş (Ossiphraga gigantea), care venea primăvara şi vara să îmbucăţească resturile de foci ce înconjurau corabia. Chiar din primele zile ale primăverii se aflau acolo vreo treizeci de păsări, hidoase şi dezgustătoare din pricina sângelui şi grăsimii de focă, dar care dădeau dovadă de cele mai tandre sentimente amoroase. Îşi celebrau nunta pe banchiză şi vedeam mereu masculi ce-şi etalau coada precum păunii şi dansau în faţa respingătoarei lor jumătăţi.
În munca lor de ecarisori, osifragele erau ajutate de un alt petrel mare (Megalestris antarctica), mai rar dar tot atât de curajos şi de impertinent ca în strâmtoarea de Gerlache. Dar ca locuitori permanenţi ai banchizei nu pot cita decât doi petrei: unul, Thallassocea antarctica, mai rar, şi un al doilea, petrelul de zăpadă (Pagodroma nivea), pe care l-am avut ca însoţitor fidel pe toată durata prizonieratului nostru în gheţuri. Atât iarna cât, şi vara, zborul său graţios şi rapid desena cercuri largi în jurul Belgicei. Nu ţi-ai putea dori un mai plăcut tovarăş de captivitate decât această pasăre a regiunilor îngheţate australe, a cărei mărime nu o depăşeşte pe cea a unui porumbel şi care este în întregime albă, atât de albă încât poate fi zărită chiar şi atunci când se aşează pe zăpadă. Doar ochii, ciocul şi picioarele sunt negre ca smoala. Încet pluteşte deasupra canalelor de apă liberă; dintr-o dată cârmeşte şi, abia atingând apa, prinde în cioc unul din micile animale marine care îi servesc de hrană, sau trece în zbor întins deasupra nesfârşitelor câmpii îngheţate ale banchizei; atunci pare un mic ciucure de mătase albă legănat pe aripile zefirului. Popoarele antice, care credeau în migraţia sufletelor, nu s-ar fi dat în lături să facă din petrelul de zăpadă, dacă l-ar fi cunoscut, refugiul spiritelor neprihănite şi drepte.

Fig. 44. Petrelul de zăpadă (Pagodroma nivea) (foto dr. Cook).

Dar vai! sentimentul pe care l-a trezit în mine vederea acestei păsări s-a schimbat foarte mult ceva mai târziu şi crudă mi-a fost dezamăgirea. Ce-aţi simţi dacă v-ar fi dat să întâlniţi o albă fecioară cu profil de madonă, de care v-­aţi apropia cu nelinişte şi emoţie pentru a-i murmura cu patimă dulci şi drăgăstoase cuvinte şi care v-ar răspunde, cu o voce de beţiv, în cuvinte grosolane? Aţi simţi, fără îndoială, o senzaţie înfiorătoare. Ei bine, am avut o atare senzaţie atunci când am făcut mai îndeaproape cunoştinţă cu petrelul de zăpadă. Într-o zi, cu un foc de puşcă, am rănit uşor la o aripă pe unul dintre ei. Îmi veţi spune că nu e un mijloc recomandabil de a intra în legătură cu fecioarele, sunt de acord; dar scuza mea este că nu aveam un altul. Micul animal a căzut şi s-a ghemuit pe zăpadă. M-am îndreptat spre el pentru a-l lua. De departe, m-a apostrofat cu o voce stridentă şi, când n-am mai fost decât la câţiva paşi, şi-a îngăduit un lucru pe care îmi vine greu să vi-l explic aici, dar pe care voi încerca să vă fac să-l înţelegeţi, prin perifraze, în interesul adevărului.
Pe acest animal îl apucă răul de mare după dorinţă şi conţinutul stomacului său îi slujeşte de proiectil, pe care îl lansează la câţiva paşi cu forţă şi precizie. Într-o clipită, am fost acoperit de lucruri dezgustătoare şi nici măcar nu voi încerca să vă descriu mirosul pe care îl răspândeau. Mă grăbesc să vă spun că aceasta nu m-a împiedecat să pun mâna pe el şi să-l adaug colecţiei noastre zoologice. Naturaliştii au văzut altele şi mai şi în trudnica lor meserie.
Iată care sunt cele patru păsări bune zburătoare ce locuiesc pe banchiză. Trec sub tăcere trei alte specii pe care nu le-am văzut decât o dată sau de două ori şi care trebuie să fie considerate ca trăind la marginea şi nu în interiorul banchizei.

Fig. 45. Împăratul pinguinilor (Aptenodytes forsteri) (foto dr. Cook).

Îmi rămâne să vă vorbesc despre pinguini şi, dintre cele trei specii pe care le-am observat, vreau să vă descriu mai întâi pe cea care este cea mai impunătoare prin mărime şi mai fastuoasă prin culori. Împăratul pinguinilor (Aptenodytes forsteri) merită într-adevăr această denumire măgulitoare, căci ajunge până la o înălţime de 1,10 m şi la o greutate de 40 kg. Capul negru, cu reflexe verzui, este relativ mic; el e înzestrat cu un cioc alungit, negru, cu o dungă albastră şi o alta stacojie. Spatele îi e acoperit cu obişnuita mantie a pinguinilor, de culoare închisă şi cu pete albăstrii, iar pe pieptul său larg şi pe pântecele uriaş se întinde albul plastron cu reflexe aurii. Pe fiecare latură a capului poartă cu mândrie o decoraţie portocalie, iar pe umeri îi sunt prinşi doi epoleţi înguşti, negri. Trainic înfipt pe trepiedul alcătuit din largile lui picioare palmate şi din coada cu pene tari şi flexibile, lasă să-i atârne neglijent în lungul trupului durduliu aripile transformate în late lopeţi. Cu gâtul uşor îndoit, cu ciocul drept, cu ochii pe jumătate închişi, astfel se înfăţişează pinguinul imperial în toată măreţia grăsimii şi tihnei sale. Lungi ore la rând, pe malurile canalelor de apă liberă, adăpostit în spatele unei coline de gheaţă, el digeră plin gravitate nenumăratele schizopode cu care şi-a umplut întreg burduhanul şi cum nu are niciun duşman şi nimeni nu îndrăzneşte s-o atace pe dolofana sa maiestate, nu-i pasă de nimic din ceea ce se petrece în jurul lui. Eram profund umiliţi de extraordinara nepăsare cu care ne privea apropiindu-ne. Nu se ostenea nici măcar să ne privească şi nu răspundea atingerilor noastre decât cu dispreţuitoare lovituri de cioc. Însă lucrurile luau o altă întorsătură atunci când încercam să-l prindem. Cu lungile lui lopeţi împărţea palme în dreapta şi în stânga şi unui om îi venea greu să-l stăpânească fără să nu culeagă cu o mulţime de ghionturi şi vânătăi.

Fig. 46. Împăratul pinguinilor (Aptenodytes forsteri) în mers, văzut din spate (foto dr. Cook).

Se plimba încet pe banchiză, punând pe rând, plin de gravitate, o labă înaintea celeilalte. Pântecul lui mare se clătina la fiecare pas şi capul tras între umeri îi urma mişcările, în vreme ce coada lăsa o dâră pe zăpadă şi totul era animat de o maiestuoasă indiferenţă.
Văzut din spate atunci când mergea în felul acesta pe picioarele lui scurte şi abia vizibile sub temeliile puternice ale corpului, ai fi putut jura că e un domn bătrân, foarte hodorogit şi foarte gras, care şi-a pierdut bretelele.
Pinguinul din Ţara Adélie (Pygoscelis adeliae) este un nobil de mai mică importanţă şi cu haină mai modestă. Capul şi ciocul sunt negre iar ochiul e încadrat de o pleoapă albă; spatele e negru cu pete albe iar burta şi pieptul sunt albe. Mult mai mic ca statură, de-abia de 0,60 m, vivacitatea lui contrastează cu încetineala împăratului pinguin. Curios şi naiv, nu scăpa niciodată prilejul de a veni în întâmpinarea noastră. La trei paşi de noi, se proptea pe labe şi, curios, ne examina scoţând strigăte interogative şi agitându-şi aripile. Când nu este deranjat, umblă în picioare legănându-se, cu capul aplecat înainte şi cu aripile atârnându-i pe lângă corp. Dar când vrea să se deplaseze repede, se culcă pe zăpadă şi, împingându-se cu aripile şi picioarele, reuşeşte să atingă o asemenea viteză, încât un om poate cu greu să-l prindă alergând în urma lui. Se hrăneşte şi el pescuind în bancurile de crustacee, iar agilitatea lui în apă este cu adevărat remarcabilă. Ca să ajungă pe uscat, îşi ia avânt în apă descriind un cerc larg şi se aruncă pe plăci de gheaţă adesea înalte de 2-3 m, fără să dea vreodată greş.

Fig. 47. Pinguini din Ţara Adélie (Pygoscelis adeliae), varietatea cu gât negru (foto dr. Cook).

Fig. 48. Pinguin din Ţara Adélie (Pygoscelis adeliae), varietatea cu gâtul alb (foto dr. Cook).

Îl întâlneam de obicei în mici grupuri, frecvent şi singuri, însă la sfârşitul toamnei se adunau în cete numeroase la adăpostul colinelor de gheaţă pentru a înfăptui o operaţie necesară, dar delicată. Este vorba de faptul că năpârleau ca să dobândească un penaj proaspăt şi în stare bună, cu care puteau face faţă asprimilor ierni. Năpârlirea durează două sau trei săptămâni, răstimp în care nu se mai pot duce să-şi caute hrana; ca urmare, această tristă perioadă de postire face să dispară pântecul rotund pe care îl aveau în cursul verii. Operaţia nu le conferă o stare de bună dispoziţie, şi asta cu atât mai mult, cu cât suferă de febra de năpârlire; îi vedeam culcaţi pe zăpadă, cu capul băgat între umeri, zgribuliţi şi nefericiţi, şi vai de tot ce trecea prin vecinătatea lor. Focă sau pasăre, pinguin sau explorator, orice fiinţă mişcătoare era huiduită şi înjurată de întreaga colonie, ridicată acum în picioare. Li se întâmplă să mai aibă parte şi de alte aventuri, ca aceea pe care o să v-o citesc şi pe care am copiat-o ca atare din carnetul meu de însemnări.

Fig. 49. Pinguini din Ţara Adélie (Pygoscelis adeliae) adunaţi în spatele unui hummock şi aflaţi în curs de năpârlire (foto dr. Cook).

Miercuri, 22 februarie 1899: «Zi începută bine dar încheiată rău pentru micuţa colonie de Pygoscelis aflată în curs de năpârlire. Sub soarele blând din această zi şi în văzduhul liniştit, cei şaisprezece membrii ai Societăţii de năpârlitori găseau că viaţa e plăcută şi lumea alcătuită cum trebuie. Rostogolindu-se leneşi pe burtă sau se întinzându-se ca nişte tipi cam indispuşi, se lăsau încălziţi de razele soarelui şi îşi savurau fără griji tihna. Pe la două după-amiază, au fost puţin deranjaţi de opt compatrioţi veniţi pe uscat de departe şi care doreau să intre şi ei în societate. După câteva bombăneli din partea celor vechi, nou-veniţii au putut să se cazeze şi să aştepte la fel ca ceilalţi începutul năpârlirii. Dar iată că pe placa lor de gheaţă se arată un Pygoscelis care, judecând după coada lui scurtă şi statura lui mică, e cu siguranţă un tânăr născut în acelaşi an. Ca orice tânăr, e puţin cam gălăgios, destul de zăpăcit şi incapabil să stea locului; ca urmare, de îndată ce s-a alăturat grupului şi a început să alerge în toate părţile, deranjându-i pe membrii gravi şi morocănoşi ai societăţii, un concert de înjurături şi bombăneli s-a făcut auzit şi tânărul intrus a fost expulzat cu violenţă, ducând ca amintire o ploaie de lovituri de cioc. Iată-l acum pe placa învecinată, plimbând dintr-o parte în alta persoana sa îngrijorată, umblând fără rost când într-o parte, când în alta, însă de fiecare dată când pare că ar vrea să se întoarcă pe câmpul de năpârlire, câteva bombăneli îi aduc aminte de dureroasele clipe pe care tocmai le-a trăit.
Dar apare o schimbare de tablou. Vântul începe să sufle cu tărie, vârtejuri de zăpadă mătură banchiza întunecând vederea. Se face frig şi frigul e pătrunzător, căci e împins de vânt prin orice. Societatea de năpârlire, ridicată toată în picioare, dă semne evidente de proastă dispoziţie şi de nelinişte. Se caută adăposturi în spatele blocurilor de gheaţă şi se încearcă cele mai bune poziţii. Culcat n-ar fi oare mai bine? Poate că întorcându-mă cu spatele la vânt? Nu, şi burta? Nici aşa; ei drăcie, cât e de supărător! Dar iată că un şmecher a văzut în depărtare un hummock, o movilă de gheaţă a cărei înălţime i s-a părut că oferă un adăpost bun. Se îndreaptă strigând spre locul cu pricina şi toată ceata se pune în mişcare, pornind în şir indian, târâş-grăpiş, prin mijlocul plăcii. Iată-i ajungând şi încercând să se instaleze. Tânărul izolat de adineauri nu stătea cu ochii închişi; imediat ce i-a văzut pe ceilalţi luând-o din loc, a pornit în urma lor cât a putut de repede şi, profitând de agitaţia care însoţeşte orice schimbare de domiciliu, s-a strecurat în mijlocul grupului. Păcăleala a reuşit; fiecare era prea ocupat cu propriile lui necazuri ca să se mai uite la ce se petrece în jur.
Dar vai! movila de gheaţă nu slujeşte la nimic, vântul se roteşte în jurul ei, mai bine e la şes şi iată-i pe pinguini retrăgându-se pe placa de gheaţă; doisprezece dintre ei, probabil cei care se mai pot cufunda în apă, pleacă să caute un adăpost mai bun, însă treisprezece rămân pe loc, cu cea mai comică înfăţişare ce poate fi închipuită. Toţi au capetele trase între umeri şi penele zbârlite, rătăcind trişti pe placă în această formaţie.
Iată unul care se aşează cu nasul la vânt, dar nu rămâne mult timp aşa! Zăpada îl orbeşte şi se întoarce, prezentând vântului o extremitate mai puţin delicată. Brr! da’ e mai rău! Zăpada luată de vântul puternic îi pătrunde sub penele ridicate în răspăr şi-i sleieşte trupul. Supărat, animalul se ridică din nou în picioare, însă vântul îl face să se clatine şi zăpada îi intră în ochi. Plin de furie, iată-l pe omuleţ punându-şi în mişcare picioarele şi vai de camaradul întâlnit în drum. Se angajează într-o violentă discuţie şi injuriile lui plouă pe capul colegului ce nu-i poate face faţă.
Numai un pictor japonez ar putea să schiţeze pe viu profundul comic al profilului unui pinguin furios fiindcă este supărat, aflat în căutarea unui adăpost în tulburea perspectivă a unui vârtej de zăpadă».
Pinguinii şi focile pe care vi le-am citat nu ne-au fost de folos doar ca să ne distreze în aceste deşerturi îngheţate şi să ne ofere subiecte pentru observaţii biologice. Ne-au servit şi ca hrană. Vânam cu regularitate foci şi pinguini şi pot să vă spun că orice animal văzut era animal prins şi că orice animal prins trecea prin bucătărie, dacă interesul ştiinţific nu impunea jupuirea lui pentru laborator. Dar indiferent dacă era destinat studiilor ştiinţifice ori operaţiilor culinare, el trecea prin mâinile mele. Sub amăgitorul pretext că eram doctor în ştiinţe la Sorbona, deci obişnuit prin definiţie cu arta disecării, camarazii mei mi-au încredinţat misiunea de a tăia în biftecuri focile şi pinguinii. Mă achitam de această îndatorire cât puteam mai bine şi trecem produsul muncii mele colaboratorului meu Michotte, bucătarul expediţiei, care îi dădea forma finală.

Fig. 50. Louis Michotte în Antarctica (foto dr. Cook).

Michotte nu se îmbarcase pentru regiunile antarctice ca să fie bucătar; însă omul propune şi împrejurările hotărăsc! Mi-ar lua prea mult timp să vă povestesc de ce bucătarul angajat în Europa ne-a lăsat baltă în strâmtoarea Magellan. Îmi e de-ajuns să constat că, atunci când am părăsit America îndreptându-ne spre Polul Sud, nu mai aveam niciunul şi comandantul i s-a adresat lui Michotte. A făcut apel la devotamentul lui, iar Michotte a acceptat cu modestie şi nobleţe importanta funcţie de bucătar al Expediţiei antarctice belgiene. Motivul nu era că Michotte ar fi avut o educaţie anterioară care îl pregătise pentru dificila artă pe care urma s-o exercite de-acum înainte. El fusese legionar în Algeria şi nimic nu dă de înţeles că viaţa în tabere ar fi propice experienţelor culinare. Cu toate acestea, dacă Michotte s-a descurcat foarte bine, şi spre deplina lui fericire, în delicata situaţie în care ajunsese din pură întâmplare, a făcut-o pentru că avea o subtilitate în felul său de-a fi şi o metodă deosebit de sigură, pe care pot să vi-o dezvălui fără probleme şi care sper că va putea fi cândva de folos vreunui tânăr şi neexperimentat gospodar. Această metodă era aceea a amestecului şi iată cum o aplica Michotte.
Toate proviziile noastre erau închise în cutii de zinc sudate cu atenţie; dar dacă numărul de «indivizi cutii» era mare, numărul des specii de mâncăruri era restrâns. Or, o bucătărie bună trebuie să fie variată, astfel că Michotte cobora în cambuză şi punea mâna pe o cutie albastră ce conţinea oaie de Scoţia. Încălzea totul şi servită cald, asta constituia mâncarea de luni. Marţea, Michotte se ducea din nou în cambuză şi lua o cutie de data asta roşie cu iepure de Australia, ce era pregătit în acelaşi fel, constituind mâncarea din acea zi a săptămânii. A doua zi, amesteca restul de oaie de Scoţia cu restul de iepure de Australia şi asta constituia mâncarea de miercuri.
Metoda amestecului ajungea la vertiginoasele înălţimi ale capodoperei atunci când era vorba de ciorbă. Tot ce rămânea din masa de dimineaţă, de prânz şi de seară, tot ce ochiul scotocitor al lui Michotte descoperea în vechile cutii de conserve şi în sertare, tot ce era cât de cât comestibil din resturile împrăştiate pe punte ori prin împrejurimi, toate astea îşi dădeau întâlnire în oala cu ciorbă. Astfel, când Michotte aşeza triumfător recipientul metalic ce conţinea între laturile sale cocoşate opera lui şi când comandantul ridica capacul, în careu se răspândea un miros pe care l-aş numi de-a dreptul indescriptibil.
Însă Michotte făcea o pâine excelentă şi în fiecare zi, încă de dimineaţa, bulgăraşii cu cruste aurii ne încântau ochii şi ne desfătau stomacurile. Numai cei care s-au aflat în aceeaşi situaţie ca noi pot să înţeleagă ce ajung să însemne aceste mici delicii. Este motivul de căpătâi pentru care suntem toţi profund recunoscători camaradului nostru, care se scula să facă pâinea cu patru ore mai devreme decât ceilalţi, care îşi sacrifica deci propria lui odihnă în folosul tovarăşilor săi.
Michotte ar fi fost omul desăvârşit prin excelenţă dacă nu ar fi avut un foarte mic defect. Michotte era ambiţios. Or, el nu nesocotea faptul că, pentru un bucătar, a deveni cofetar era o glorie fără egal, era bastonul de mareşal al meseriei; muşcat în felul acesta de ambiţie, ne-a spus senin într-o zi că ne va confecţiona o tartă din foi de aluat garnisită cu dulceaţă. Această pretenţie ni s-a părut atât de absurdă, încât am dat uitării ameninţarea camaradului nostru. Însă în joia următoare – vom vedea mai târziu că am motive întemeiate să nu uit această zi –, spre sfârşitul prânzului, uşa careului s-a deschis şi Michotte a apărut cu un aer grav şi solemn, purtând pe braţele întinse ceva aflat pe o farfurie pe care a aşezat-o cu respect pe masă. Apoi a dispărut, probabil ca să scape de ovaţii. Rămaşi singuri cu acel lucru, l-am privit curioşi; pe farfurie se afla un obiect rotund, de culoare gălbuie, asemănător unui disc de lemn, pe care era întins cu zgârcenie un amestec de dulceţuri. Cu o lingură ezitantă, fiecare şi-a răzuit partea dulce şi după ce a gustat-o, am declarat că nu era rea; dar ce idee ciudată a avut Michotte să ne servească dulceaţa pe o rondelă de lemn, ne-am întrebat noi.
Uşa s-a deschis din nou. Era Michotte care, văzând că nu-l chemăm spre a-l felicita, s-a hotărât să vină pentru a culege personal recompensa aşteptată. S-a uitat mai întâi la farfurie şi când a văzut-o, înfăţişarea lui a devenit severă. Ne-a spus răspicat că ceea ce lăsasem, rondela aceea de lemn, era chiar tarta din foi de aluat şi noi nu mâncasem decât garnitura. Era atât de multă severitate în privirea lui Michotte şi atât de multă decepţie întipărită în trăsăturile lui, încât am fost mişcaţi de starea sufletească a camaradului nostru şi, luându-ne cuţitele şi alte instrumente contondente, am sfârşit prin a tăia cu greu tarta în mici aşchii lemnoase, pe care le-am făcut să dispară în stomacurile noastre revoltate, sub privirea împăciuitoare a lui Michotte.
Dar am avut de pătimit de pe urma bunătăţii noastre sufleteşti, căci joia a devenit de-atunci ziua de temut a tartei, iar structura acesteia nu se schimba câtuşi de puţin. Era mereu amestecul de felurite dulceţuri întins cu zgârcenie pe o rondelă maronie. Nu se schimba decât consistenţa aluatului, care varia între cea a lemnului şi cea gresiei.
Ajunsesem în plină vară şi ziua nu mai făcea loc nopţii. Când cerul era din întâmplare senin, puteam vedea cum soarele descrie un mare cerc pe boltă fără a mai dispărea vreodată dincolo de orizont. Zăpada de pe banchiză pierduse mult din grosime şi, ici şi colo, bălţi mici luceau pe câmpul de gheaţă. Însă situaţia noastră nu se schimba. Belgica rămânea prinsă ferm într-o câmpie largă şi nu exista niciun indiciu ce ne-ar fi putut lăsa să sperăm că vor apărea crăpături care ne-ar îngădui să ieşim din strânsoare.
La marginea câmpiei, un canal persistent se întindea departe spre nord şi ades, în clipele de destindere, se lărgea formând o cale de apă de peste un kilometru lăţime. Cum gheaţa nu se deschidea de la sine, ne-am hotărât să săpăm un canal artificial de la corabie şi până la canalul natural. Distanţa era de 760 de metri şi timp de o lună am ferestruit în echipe, zi şi noapte. Cu târnăcoapele, am făcut mai întâi un şanţ în gheaţă până la nivelul mării, pe fiecare latură a canalului proiectat; apoi, cu ferăstraie, am tăiat gheaţa cufundată, după care, tot cu ferăstraie, am făcut din loc în loc tăieturi care uneau marginile canalului. Cu ajutorul dinamitei, plăci mari de gheaţă au fost astfel desprinse şi împinse în canalul natural.

Fig. 51. «Ceaiul de la ora cinci» pe banchiză. Echipa de zi în repaus (foto dr. Cook).

Fig. 52. Canalul artificial. Este desprinsă o placă mare de gheaţă (fot dr. Cook).

Când aproape că terminasem cu ferestruirea şi debleierea şi nu mai aveam de muncit decât două zile ca să scoatem vasul din gheaţă, o puternică presiune a făcut inutilă întreaga noastră strădanie. O crăpătură ce trecea prin locul în care se afla Belgica şi prelungea canalul nostru, a împărţit câmpia de gheaţă în două bucăţi; cea mică a fost împinsă în cea mare şi canalul artificial s-a închis. Eram din nou prizonieri şi situaţia era dintre cele mai rele, căci cele două fragmente jucau unul faţă de celălalt iar Belgica se afla chiar pe linia de contact. Am avut norocul ca, în cele 15 zile cât am rămas în această situaţie, să nu apară presiuni puternice, fiindcă nava ar fi fost inevitabil zdrobită.
În 15 februarie s-a produs o destindere; canalul artificial s-a deschis din nou şi, chiar dacă nu ne-a venit uşor, am fost destul de mulţumiţi că am reuşit să înaintăm cu Belgica până la canalul natural. Navigarea a reînceput pentru prima dată după treisprezece luni; lansată cu toată viteza, corabia se lovea din nou cu putere de plăcile de gheaţă şi le sfărâma sub greutatea ei. Timp de douăsprezece ore ne-am îndreptat spre nord. La sfârşitul zilei, am ajuns într-o zonă formată din câmpuri de mici dimensiuni, însă atât de strânse unele de altele, încât ne-a fost imposibil să mai înaintăm.
Am rămas prizonieri vreme de alte cincisprezece zile, care ni se păreau nefiresc de lungi căci marginea banchizei nu se afla decât la vreo zece mile şi dureroasă a devenit nerăbdarea de a şti că libertatea este atât de aproape iar neputinţa noastră, atât de mare. Spre nord, cerul era atât de albastru la orizont, încât nu ne puteam îndoi de semnificaţia lui. Era acel waterski al marinarilor care au cutreierat mările polare, era aspectul cerului normal ce contrasta puternic cu iceblink, cerul gheţurilor, reflexul alb al banchizei proiectat pe nori. Din vârful marelui catarg, din cuibul de veghe, se vedea cum linia orizontului se ridica în ondulări regulate. Era hula mării libere ce-şi ridica şi cobora ritmic creasta; o simţeam chiar şi în locul unde ne aflam iar acest lucru făcea ca situaţia noastră să fie foarte periculoasă. Într-adevăr, gheţurile, plăcile şi lanurile de gheaţă se ridicau pe spatele hulei. Cele care se aflau lângă vas se loveau puternic de coastele lui şi lemnul trosnea sinistru sub repetatele lor lovituri. Eram siliţi mereu să aruncăm în aer cu dinamita gheţurile mai mari din vecinătate sau să tăiem cu barda vârfurile prea ascuţite şi ne îngrijeam să păstrăm în jurul vasului o porţiune de sloiuri mici care amortizau puţin violenţa şocurilor.
În 13 martie, dimineaţa, vântul sufla dinspre sud, imprimând gheţurilor o puternică derivă. Între două gigantice aisberguri, vasul şi toate sloiurile care-l înconjurau au fost împinse cu putere spre nord. Formidabilă era presiunea şi stridente erau gemetele gheţii care se despica. Putea fi ori pieirea, ori salvarea noastră; a fost salvarea, fiindcă odată aisbergurile depăşite, Belgica a ajuns într-o zonă în care putea fi manevrată. Ne-am năpustit cu toată viteza asupra sloiurilor şi după trei ore eram la marginea banchizei. În faţă se întindea oceanul încreţit de brazdele adânci ale hulei; în spate, albeaţa banchizei, iar un punct ce abia se zărea prin ochean la orizont, o placă acoperită cu cenuşă şi cărbuni, cu rămăşiţe şi deşeuri, indica prin culoarea sa neagră locul unde Belgica stătuse treisprezece luni în captivitate.
Trebuie să mărturisesc că simţământul pe care ni l-a pricinuit eliberarea noastră nu a fost câtuşi de puţin cel pe care închipuirea îl zămislise în timpul captivităţii. Eram siguri că, odată ajunşi la marginea ei, vom fugi cât mai iute de banchiza pustie şi haină. Nu a fost însă aşa; am rămas pe loc o zi întreagă ca să sondăm şi să dragăm, iar când a venit clipa să ne îndepărtăm spre nord, am putut băga de seamă cu uimire că nu părăseam această banchiză fără o uşoare strângere de inimă.
Luni de zile de-a rândul am pătimit, dar am avut şi clipe de fericire; am trăit mai degrabă rău, este adevărat, dar ce-are a face, fiindcă totuşi am trăit. Nu e oare de-ajuns pentru a stârni regretul?!
Cincisprezece zile de furtuni puternice, însă suflând în direcţia cea bună, ne-au permis să străbatem cam două mii de mile cu foarte mare iuţeală. Nu insist asupra fantasticei aterizări pe coasta de vest a Ţării de Foc, nu vreau să vă povestesc cum am pierdut două ancore în apele Insulei Negre, cum am trecut între Calea Lactee şi Furii prin cel mai înspăimântător uragan ca să intrăm în canalul Cockbourn. În 27 martie, dimineaţa, am aruncat ancora în rada portului Punta Arenas.
Aici ne putem despărţi, doamnelor şi domnilor, căci nu vă mai sunt de niciun folos. Punta Arenas este un oraş civilizat, legat de restul lumii prin trei magnifice linii de pacheboturi.
Îmi rămâne să vă mulţumesc pentru binevoitoarea atenţie cu care aţi urmărit lunga mea cozerie şi vă cer îngăduinţa ca, în încheiere, să spun câteva cuvinte colegilor care mi-au făcut onoarea să asiste la această şedinţă.
Dragii mei camarazi,
Călătoriţi, duceţi-vă să exploraţi regiuni de pe globul nostru încă necunoscute sau insuficient studiate, ieşiţi din mediul obligatoriu strâmt în care trăiţi. Vedeţi bine că ne putem întoarce oricând, chiar dacă plecăm pe un mic vas ca să înfruntăm furtunile, pământurile neprimitoare şi banchizele îngheţate.
Iar câştigul pe care îl dobândiţi din orice călătorie va fi enorm. Voinţa voastră va fi întărită, veţi avea o viziune mai corectă asupra lucrurilor, vă veţi obişnui să nu mai contaţi doar pe voi înşivă, ceea ce vă va da o încredere mai mare în propriile voastre forţe.
Iar dacă sunteţi dornici de recompense, plecaţi fără teamă. Mă pun chezaş că veţi fi recompensaţi, şi chiar mai mult decât merită eforul pe care l-aţi făcut. Vedeţi bine ce s-a întâmplat în această seară. Vedeţi bine că eu, care nu sunt decât un candidat naturalist la fel ca voi, am avut marea onoare să vorbesc în numele Societăţii Zoologice din Franţa şi puteţi constata că cei care mă ascultă sunt maeştrii ai ştiinţei şi elita intelectuală a Parisului, oraşul-lumină.
Şi veţi avea în plus mulţumirea intimă de a putea spune că aţi făcut un efort folositor, căci oricât de mărunt ar fi rezultatul pe care l-aţi obţinut, va fi întotdeauna ceva ce se va adăuga la această operă comună a umanităţii pe care o numim Ştiinţă şi care este gloria cea mai pură a epocii moderne.

 

Traducere: Gheorghe Racoviţă