EXPEDIŢIUNEA ANTARCTICĂ BELGIANĂ

CONFERINŢĂ ŢINUTĂ ÎN ŞEDINŢA SERBĂRII JUBILEULUI SOCIETĂŢII GEOGRAFICE ROMÂNE
DE
EMIL G. RACOVIŢĂ
NATURALISTUL EXPEDIŢIUNII

Sunt pe deplin convins că Geografia, în sensul ce se dă astăzi acestui cuvânt, este ştiinţa cea mai folositoare omului modern atât din punct de vedere al noţiunilor practice ce-i sunt necesare în viaţa de toate zilele, cât şi din punct de vedere al ideilor generale. Nu cred că e necesar să insist asupra acestui fapt înaintea domniilor voastre, care de douăzeci şi cinci de ani răspândiţi acest adevăr în România, înaintea Societăţii geografice române, ce sub înţeleapta conducere a înaltului său protector a obţinut atât de strălucite rezultate.
Dacă vă vorbesc de acest lucru e numai pentru că sunt conştient de marea cinste ce mi-aţi făcut primindu-mă în sânul domniilor voastre, pentru a vă convinge de sincera recunoştinţă ce păstrez geografilor români care mi-au încredinţat mie, simplu candidat naturalist, măgulitoarea sarcină de a ţine o conferinţă cu ocazia acestui jubileu.
Tot această convingere de importanţa geografiei ca ştiinţă m-a făcut să primesc fără şovăire sarcina de naturalist al expediţiunii antarctice belgiene. Ştiam că Adrien de Gerlache, promotorul, organizatorul şi şeful acestei expediţiuni, nu avea în vedere scopuri comerciale, ci scopuri pur ştiinţifice; mai mult încă, ţelul acestei expediţiuni nu era de a bate recordul Polului Sud în detrimentul observaţiunilor ştiinţifice. Era bine înţeles că expediţiunea va înainte spre Pol cât îi va sta în puteri, dar fără a părăsi un moment lucrările de tot soiul ce erau indicate în program; căci observaţiunile ştiinţifice sunt singurul, dar marele folos ce poate aduce o expediţiune polară, mai ales într-o regiune atât de puţin cunoscută ca regiunea antarctică.
Şi, desigur, nu există astăzi pe Pământ suprafaţă mai întinsă în care omul să nu fi putut pătrunde, şi e greu de găsit o regiune asupra căreia să fi domnit mai mult nesiguranţa şi care să fi dat naştere la mai multe credinţe ciudate.
Până la finele secolului trecut, vechii geografi credeau încă în existenţa unui mare continent austral ce ar fi cuprins toată emisfera sudică. Cu o dibăcie de admirat, dar nu de imitat, ei desenară harta acestui continent presupus cu toate detaliile obicinuite în hărţile ţărilor cunoscute. Deja în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, îndrăzneţii navigatori olandezi, portughezi, spanioli, englezi şi francezi ce străbăteau cu şubredele lor vase cu pânze mările sudice micşorează din ce în ce, prin descoperirile lor, întinderea acestui continent austral; dar a fost dat celebrului navigator englez Cook de la 1772-1775 să arate că, dacă există vreo masă continentală în aceste regiuni, ea nu poate fi cuprinsă decât în interiorul cercului polar austral. Călătoria lui Cook şi astăzi poate să servească de model tuturor călătoriilor polare şi tot ce stă scris în cartea sa a fost adeverit de toţi acei ce l-au urmat în această regiune. Numai un lucru a greşit marele navigator. El spune într-un loc: „Pericolul de a explora o coastă în aceste mări necunoscute şi îngheţate este aşa de mare, că îndrăznesc a o spune: nimeni nu va încerca să înainteze mai departe decât mine şi ţările ce ar putea fi mai la sud nu vor fi niciodată explorate”. Zic că a greşit Cook când a scris aceste rânduri, căci câţiva ani mai târziu, vânători de balene englezi şi americani, ca Palmer, Pendletton, Smith, Baleny şi alţii, descoperă insule noi şi pătrund în multe părţi mai departe decât Cook.
Însă era expediţiunilor mari începe cu rusul Bellinghausen. Acest amiral a fost trimis de guvernul rusesc cu două corăbii spre a cerceta mările sudice şi în 1821 a descoperit în regiunea sud-americană un întins pământ, „Ţara Alexandru I”, şi o mică insulă, „Insula Petru I”, amândouă situate în interiorul cercului polar.
Englezul Weddell pătrunde în 1822 foarte departe spre sud, căci a înaintat în marea liberă până la 74º 15’ latitudine sudică.
Un alt englez, Biscoe (1830-1832), descoperă în regiunea sud-americană o întinsă coastă de pământ, „Ţara lui Graham”, situată înlăuntrul cercului polar, şi o altă coastă, „Ţara lui Enderby”, în regiunea sud-africană.
Însă epoca cea mai importantă în istoria exploraţiunilor antarctice e cuprinsă între anii 1838 şi 1843. În adevăr, în decursul acestor cinci ani, trei mari expediţiuni trimise de Anglia, Franţa şi Statele Unite se află în gheţurile Polului Sud. Aproape tot ce se cunoaşte de precis, de ştiinţific observat asupra regiunilor antarctice provine de la aceste mari întreprinderi şi de atunci nici una din călătoriile antarctice nu a mai avut caracterul ştiinţific al acestora. Expediţiunea antarctică belgiană este singura care, mai bine de cincizeci de ani în urmă, a reluat tradiţiunile ştiinţifice ale acestor trei mari întreprinderi.
Şi în privinţa geografiei, epoca de care am vorbit a dat însemnate rezultate.
Ross, şeful expediţiunii engleze, descoperă câteva insule în regiunea sud-americană şi o întinsă coastă în regiunea sud-australiană. Acest pământ, numit „Ţara Victoria”, e cea mai importantă descoperire geografică făcută în regiunea Polului Sud, şi prin întinderea sa, şi prin prezenţa vulcanilor în activitate şi a şirurilor de munţi înalţi ce se află în interiorul său. Coasta acestei ţări e scăldată de un braţ de mare liberă ce se numeşte „Marea lui Ross” şi în această mare descoperitorul ei a înaintat spre sud mai departe decât toţi antemergătorii şi urmaşii, adică până la 78º 10’ latitudine sudică.
D’Urville, şeful expediţiunii franceze, descoperă şi el câteva insule sau pământuri în partea sud-americană şi coasta unui continent, „ţările Adelaide şi Clarie”, în partea sud-australiană.
Wilkes, şeful american, prelungeşte coasta Clarie departe spre vest prin descoperiri de coaste ce desigur fac parte din aceeaşi masă continentală.
În urmă nu mai putem cita decât pe vânătorii de balene care, împinşi de dorul de câştig, au rătăcit prin gheţurile australe şi au descoperit mici insule sau detalii de coaste cunoscute. Voi numi între ei numai pe norvegianul Larsen, căpitanul vasului „Jason”, care în 1892-1893 a semnalat o coastă mai întinsă în regiunea sud-americană, căreia îi dădu numele de „Ţara Oscar I”.
Din această enumeraţie foarte necomplectă a expediţiunilor antarctice aţi putea totuşi conchide că, numărul lor fiind relativ însemnat, ştiinţa posedă multe date asupra regiunii ce înconjură Polul Sud; dar în realitate nu este aşa. Toate aceste călătorii au fost făcute în cursul a două sau trei luni de vară; foarte puţine au fost expediţiuni ştiinţifice, având cu ele specialişti competenţi, şi aceste expediţiuni au avut loc în prima jumătate a secolului, atunci când metodele ştiinţifice erau rudimentare şi o mulţime de probleme moderne încă necunoscute.
La data plecării noastre din Anvers, cam astfel se putea prezenta bilanţul cunoştinţelor noastre asupra regiunii ce ne ocupă.
Se ştia că există trei grupe de pământuri: unul în regiunea sud-africană, altul în regiunea sud-americană şi al treilea în regiunea sud-australiană, dar structura lor geologică era aproape necunoscută; de asemenea, se cunoştea foarte puţin despre flora şi absolut nimic despre fauna lor terestră.
Se ştia că mările sunt acoperite de gheţuri, dar se ignorau profunzimea şi temperatura, densitatea şi calitatea fundurilor lor; se cunoşteau paserile şi focile ce locuiau aceste gheţuri, dar se ignorau complet fauna şi flora lor marină.
Existau date meteorologice rare şi greu de coordonat, culese în două sau trei luni de vară, dar aceste date erau absolut neîndestulătoare pentru a da o idee despre climatologia acestor regiuni; iar cunoştinţele astronomice şi magnetice se rezumau la câteva observaţii sporadice.
Vedeţi dar ce câmp imens ne era deschis, şi mă grăbesc a spune, deschis încă exploratorilor acestor regiuni. Acest studiu este însă anevoios şi înconjurat de mari greutăţi. Trebuie să ai un echipament special şi o organizare cât se poate de bună, dar mai ales un vas construit astfel ca să poată rezista navigaţiunii polare. «Belgica», corabia noastră, împlinea aceste condiţiuni, căci era un vas balenier ce făcuse deja câteva călătorii în gheţurile nordului pentru vânătoare de balene şi de foci. Lungimea sa era de 34 metri şi conţinutul de 270 tone. În vârful marelui catarg era aşezat un poloboc desfundat ce servea de observator căpitanului când navigam în gheţuri. Trebuia în adevăr să existe putinţa de a vedea de foarte departe căile de apă liberă ce erau deschise între sloiurile de gheaţă. Coastele corăbiei noastre erau întărite cu o chiurasă de lemn tare şi această dispoziţie e absolut necesară pentru ca gheţurile să nu roadă păreţii vasului şi să producă borte pe unde să intre apa. La mijloc era instalat un mic laborator, despărţit în două compartimente, unul pentru oceanografie, geologie şi meteorologie iar altul pentru biologie. Iar spre cârmă erau mici cabine destinate personalului de ofiţeri şi mecanicilor. Toate calele şi încăperile vasului erau pline de cărbuni, de rezerve de haine, de merinde pe doi ani şi jumătate, de tot soiul de materii prime, lemn, fier, piei şi altele, din care, după trebuinţă, se puteau face obiectele cerute de nevoi.
Personalul expediţiunii se compunea din următorii ofiţeri, specialişti şi marinari:
de Gerlache, căpitanul vasului şi şeful expediţiunii.
Lecointe, al doilea şef al expediţiunii şi ofiţer de navigaţie.
Amundsen, primul ofiţer.
Melaerts, al doilea ofiţer.
Doi mecanici.
Opt marinari.
Cook, doctorul expediţiunii, însărcinat cu cercetările antropologice şi fotografia.
Arctowski, însărcinat cu oceanografia, geologia şi cu direcţiunea observaţiilor meteorologice.
Danco, însărcinat cu magnetismul şi observaţiile pendulare.
Racoviţă, însărcinat cu botanica şi zoologia.
Organizarea ştiinţifică era cât se poate de complectă şi nu se economisise nimic pentru cumpărarea instrumentelor necesare observaţiunilor de tot soiul. Aveam aparate de sondaj şi pescuit la toate adâncimile, un observator meteorologic complect, cu aparate înregistratoare şi de cetire directă, termometre cu butelii submarine, microscoape şi sticlăria necesară pentru conservarea animalelor. Fiecare specialist avea o mică bibliotecă trebuitoare studiilor sale şi, afară de aceasta, aveam o colecţie de opere literare în multe limbi, ce era menită să ne distreze în momentele de osteneală şi urât.
Voi lăsa cu totul la o parte călătoria «Belgicei» până la Insula Statelor şi voi începe povestirea aventurilor noastre de la data de 13 ianuarie 1898, când am părăsit golful San Juan spre a lua direcţia sudului. Şi aci imediat am de semnalat un important rezultat al expediţiunii. Sondajele noastre au arătat că între America de Sud şi ţările antarctice există o mare profundă de peste patru mii de metri iar nu un piept submarin, cum presupuneau geografii ce credeau că America de Sud a fost legată de Antarctica.
La 19 Ianuarie întâlnim primul munte de gheaţă şi la 20 suntem în faţa insulelor Shetland de Sud. Printr-ul văl de ceaţă, cel dintâi pământ antarctic ce ne era dat să întâlnim ridica spre cer piscuri ascuţite, acoperite de gheaţă şi omăt, cu ici şi colo turnuri de stâncă fioroase; iar în tăieturile coastei odihneau munţii de gheaţă şi gheţuri mărunte, albe şi lucii, se legănau pe marea întunecată. Am trecut printre aceste insule şi am îndreptat cursul nostru tot spre sud, spre regiunile abia întrevăzute la începutul secolului de balenierii americani.
La 22 ianuarie, o cumplită furtună ne izbi pe neaşteptate; într-o clipită, suprafaţa mării se încreţi în brazde adânci. Nouri groşi şi neguri întunecate se rostogoleau prin văzduh, iar urletul vântului se ascuţea trecând prin catargele îndoite de frânghiile zbuciumate. Pânzele se zbăteau în legături, pocnind cumplit, şi «Belgica», necontenit spălată de valuri, cu greu îşi făcea drum în neagra urgie. Căci totul sta acum cuprins de întuneric. Pe negrul orizont se desenau contururi negre de ţări necunoscute şi cerul negru acoperea fioros marea cernită. Numai crestele spumoase ale talazurilor luceau albe şi din când în când un munte de gheaţă trecea ameninţător, sclipind verzui, clătinat de furia vântului şi de puterea apelor.
Atunci, în zgomotul elementelor turbate se auzi un strigăt omenesc: „un om în mare”, şi de pe punte zărirăm în adevăr un om luptând cu valurile. Lecointe, cu o funie legată de mijloc, se aruncă în apa îngheţată ca să-l scape; sărmanul nostru tovarăş Wiencke se cufundă şi dispăru.
De triste gânduri furăm cuprinşi. Eram abia la începutul expediţiunii şi deja pierdusem un tovarăş! A cui e rândul acum, ne gândeam noi, şi cine ştie dacă toată expediţia nu e menită să piară în vreun colţ îngheţat al Antarcticii necunoscute.
Peste noapte, furtuna se potoli şi pe o mare liniştită am pătruns în strâmtoarea ce poartă numele lui de Gerlache. Eram înconjuraţi de pământuri unde omul nu pusese nici ochiul, nici piciorul, şi atât de mare e atracţia necunoscutului, încât voioşi şi plini de ardoare am pornit în cercetarea şi explorarea acestei regiuni, uitând de nenorocirile trecute.
Trebuia mai întâi să stabilim harta strâmtorii şi cu această însărcinare se îndeletnici Lecointe. Corabia noastră, condusă cu precauţie, a urmărit, pe cât s-a putut, contururile coastelor. În acelaşi timp, cu ajutorul luntrelor, ne scoboram pe micile insule ce se găseau în mijlocul strâmtorii sau pe malurile pământurilor de care ne puteam apropia. Multe încercări am făcut, dar numai douăzeci de debarcări am putut duce la bun sfârşit, căci coastele sunt aproape drepte şi necontenit talazurile vin de se sfarmă de ele. Aceste douăzeci de debarcări ne-au permis să stabilim coordonatele de bază pentru facerea hărţii noastre, ne-au permis să facem observaţii magnetice, ne-au permis să strângem un bogat material de plante şi animale, de roci şi probe geologice.
Aspectul general al acestor pământuri şi marea profunzime a canalelor ce se află între ele indică că aveam a face cu un pământ cufundat, în care văile au fost invadate de mare. Toate rocile ce am găsit erau roci cu structură granitoidă, ca diorite, sienite, granulite etc., şi acest fapt indică foarte clar că avem a face cu o masă continentală, deoarece niciodată rocile granitoide nu se găsesc sporadic în mijlocul oceanelor, cum se găsesc rocile vulcanice, ci totdeauna în mari mase continentale.
Aş voi să am darul vorbei sau al penelului pentru a vă putea da o idee despre aspectul fermecător al acestor regiuni când marea e lină, cerul senin şi soarele voios. Cum însă îmi lipsesc complect aceste daruri, mă voi mărgini să vă arăt câteva fotografii, ce faţă cu realitatea nu sunt decât caricaturi, căci ceea ce deosebeşte peisajul polar de toate celelalte peisaje e fineţea coloritului, e limpezimea aerului, e dulceaţa tonurilor şi fotografia nu poate să le reproducă.
În adâncime nesfârşită a văzduhului ceresc, albastrul se subţie în palide tonuri, iar între el şi întunecimea mişcătoare a valurilor mării se desfăşoară alba privelişte a ţărilor muntoase sleite în zaua lor de gheaţă. Munţi uriaşi înalţă în aer piscuri ascuţite învelite în troiene sclipitoare, iar în poale poartă gheţari măreţi ce umplu văile cu masele lor străvezii şi pătrund în mare cu frunţi prăpăstioase, brăzdate de alabastru. Ici şi colo răsar din albeaţă turnuri negre, cernite catedrale, întunecate ziduri de stânci fioroase şi în limpedea atmosferă polară ele par cu dimensiuni exagerate, ameninţătoare fortăreţe ale unei împărăţii legendare. În lumina aurită a soarelui, gingaşe culori se joacă pe vârfurile de piscuri, plutesc pe văile argintii ale gheţarilor, se ascund în prăpăstiile troienite. Încet şi măreţ, în mijlocul mării plutesc munţi de gheaţă, albi în soare şi albaştri în umbră; la picioarele lor apa înverzeşte în unde de safir şi valurile pătrund zgomotos în grotele lor sinelii şi ies acoperite de spumă argintie. Iar în golfurile şi tăieturile coastelor alţi munţi de gheaţă, prinşi de fund, se înşiră ca monstruoase nave în porturi de marmură albă.
Şi oriunde te uiţi, fie în cer, fie în apă, fie în ţările muntoase, totul e limpede şi clar, luminos şi dulce, armonios ca formă şi culoare.
Dar în zadar caut, cu un mijloc chimic ca fotografia, să vă dau impresia unor simţiri ce se răsfrâng în stări sufleteşti. Mai bine să examinăm mai de aproape ce sunt acei munţi de gheaţă de care am vorbit.
Omătul şi gheaţa acoperă toate pământurile ce am vizitat. Limita zăpezii eterne mai că se confundă aci cu nivelul mării, ceea ce înseamnă că nici la sfârşitul verii omătul nu dispare complect, ci an cu an se clădeşte pe câmpii şi suprafeţe plane ori umple toate văile înlăuntrul ţărilor, încât numai vârfurile de piscuri mai răsar din neîntreruptul troian. Păturile inferioare, supuse presiunii produse de cele superioare, se transformă mai întâi în neveu şi pe urmă în gheaţă; astfel, toate pământurile din această regiune sunt acoperite de o carapace îngheţată. Groenlanda, în regiunile Polului Nord, ne prezintă acelaşi fenomen şi numele ce se dă carapacei de gheaţă în această ţară, adică «islandis», a devenit termen generic pentru toate fenomenele de acest soi.
Se ştie, de la gheţarii ce acoperă munţii noştri din Europa, că gheaţa e plastică, că supusă proprii sale greutăţi, ea tinde să se scurgă de-a lungul văilor, formând acele râuri de gheaţă cunoscute şi admirate de toţi acei ce au vizitat Elveţia; tot aşa şi islandisul. Necontenit îngroşat la suprafaţă prin cădere de zăpadă, el se micşorează la margini prin scurgerea gheţarilor ce se formează în văi şi canale. Acolo unde nu sunt scursori naturale, islandisul rostogoleşte încetul cu încetul masele sale în monstruoase cascade peste crestele falezelor şi formează la picioarele acestor păreţi alţi gheţari care, ca şi cei din văi, se varsă direct în mare. Fruntea lor răzbeşte printre valuri, ajungând să plutească şi de la sine se înţelege că de la o vreme se rupe, dând naştere la sloiuri uriaşe, la aşa-zişii munţi de gheaţă.
Săracă e viaţa animală şi vegetală în aceste ţări năpăstuite, căci gheaţa şi omătul sunt materii sterpe ce nu pot fi cuprinse de viaţă. Numai pe frunţile stâncilor goale, pe păreţii verticali unde omătul nu se poate prinde, pe strâmtele ţărmuri de mare unde zăpada e suptă de puterea soarelui, numai în astfel de locuri se pot stabili fiinţe vii. O singură plantă cu floare am găsit, o mică graminee, Aira antarctica, ce locuia în scorburi de stânci bine adăpostite de ger şi vânt; dar muşchii şi lichenii erau mai abundenţi şi numai între muşchi am găsit douăzeci şi şase de specii. Iar în micile bălţi ce se formau vara, când se topea omătul, am găsit multe alge microscopice din cele mai inferioare.
Şi mai săracă e fauna terestră propriu-zisă. O muscă cu aripile reduse, un purice de omăt şi trei sau patru specii de acarieni e tot ce am putut găsi în această regiune. Printre animalele de apă dulce, ce trăiesc în mici bălţi pline de alge, am găsit rotifere, tardigrade şi câteva protozoare.
Acesta este bilanţul florei şi faunei în această regiune.
Fauna marină litorală nici ea nu e bine reprezentată, căci gheţurile plutitoare lovesc necontenit stâncile submarine, astfel că vietăţile nu se pot fixa pe ele. Numai în locuri bine adăpostite am putut găsi câteva alge, câteva moluşte şi câţiva crustacei.
Paserile însă, deşi puţin variate ca specii, sunt foarte numeroase şi cu zborul şi strigătele lor mai animă puţin aceste pustii pământuri. Toate aceste vietăţi sunt paseri de apă, cu labele palmate, numai una singură, Chinois alba, de mărime unui hulub, e pasăre terestră.
Cea mai mare dintre paserile zburătoare e Ossifraga giantea, un petrel de mărimea unei gâşte, urât la pene şi la obiceiuri, căci e cioclul acestor regiuni. El îşi face hrană din cadavrele de paseri şi foci ce găseşte pe mare ori pe coaste. Afară de acestea, se mai găsesc cormorani, petrei variaţi, goelanzi şi rândunele de mare, care toţi fac cuib şi scot pui prin scobiturile de stânci.
Dar paserile cele mai curioase şi mai caracteristice ale regiunii ce ne ocupă sunt pinguinii. Aceştia au pierdut principala însuşire a paserilor, căci aripile lor sunt transformate în vâsle ce pot servi la înot şi nu pot servi la zbor.
Două specii mai ales îşi împart domnia acestor ţări şi au stabilit în aceste regiuni dezolante oraşe populate şi sate prospere.
Pinguinul antarctic, o pasere ca la 60 centimetri de înălţime, face un mic cuib de pietricele în care cloceşte două ouă; în fiecare familie, tatăl şi mama veghează cu îngrijire pe cei doi copii ai lor şi duc crunt război şi mare sfădălie cu familiile vecine. E vorba ca fiecare să-şi apere locşorul ocupat pentru stabilirea gospodăriei şi acest lucru, la fel ca în familiile omeneşti, nu se execută fără larmă.
Pinguinul papuan, mai isteţ, pune în practică principiul asociaţiunii, căci toţi copiii unui oraş sunt strânşi într-un un soi de pensionat şi sunt privegheaţi de câţiva adulţi ce joacă rolul guvernantelor. Din timp în timp, aceste guvernante se schimbă, pe când alţi adulţi se ocupă de hrana copiilor.
Şi foci am găsit în strâmtoarea lui de Gerlache şi mai ales din o specie numită foca lui Weddell.
Un punct asupra căruia se atrăsese atenţia noastră era prezenţa balenelor france, a acelor preţioase animale ce se vânează cu atâta destoinicie în mările nordului; dar n-am văzut balene de acest soi. Alte cetacee erau foarte numeroase şi reprezentate mai ales prin două grupe de specii: megaptere de 14 ori 15 metri de lungi şi balenoptere, de peste 20 de metri.
La 12 februarie am părăsit strâmtoare de Gerlache şi ne-am îndreptat spre sud. Am văzut Ţara lui Graham, dar nu ne-am putut apropia de ea din cauza gheţurilor. La 16 februarie, un pământ muntos şi întins înspre sud; era fără îndoială Ţara lui Alexandru I, dar încercările noastre de a aborda pe ea au fost zadarnice. Lanuri întinse de gheaţă se înşirau unul lână altul aşa de strânse, încât nu era chip de pătruns printre ele; ba chiar încercările noastre au avut ca urmare că «Belgica» a fost prinsă timp de două zile, fără a putea face vreo mişcare. Ieşiţi în sfârşit în marea liberă din nou, ne-am îndreptat spre sud ocolind câmpiile de gheaţă.
La 28 februarie, o cumplită furtună dinspre nord desfăcu puţin sloiurile banchizei; căi şi lacuri de apă liberă se arătară în lanul de îngheţat. Împinsă cu o forţă teribilă, «Belgica» porni spre sud, lunecând cu repeziciune pe căile deschise, făcându-şi drum cu forţa unde sloiurile erau prinse şi astfel am înaintat aproape 100 de mile în interiorul banchizei.
Dar a doua zi furtuna se potoli, încetul cu încetul câmpiile de gheaţă se apropiară, apa liberă dispăru şi atunci fumăm prinşi pentru treisprezece luni în gheţurile australe.
Daţi-mi voie, înainte de a vă povesti cele întâmplate mai pe urmă, să vă lămuresc ce este această banchiză despre care v-am vorbit.
Apa de mare îngheaţă cu greu, căci pe lângă că temperatura ei trebuie să se coboare până la 2 sau 3 grade sub zero, apoi valurile împiedecă gheaţa să se formeze. Aceste fapte lămuresc de ce gheţurile marine încep a se forma lângă ţărmuri sau în jurul gheţurilor vechi ce n-au fost topite în timpul verii. Împrejurul micilor fragmente ce plutesc se depun cristale de gheaţă şi se formează mici plăci rotunde ce se unesc la rândul lor pentru a forma plăci mai mari. Omătul ce cade aproape continuu îngroaşă aceste plăci şi astfel se formează vaste câmpii ce acoperă mii de kilometri pătraţi în mările polare. Dar aceste câmpii nu sunt formate dintr-un singur lan; diferenţe de greutate produc necontenit crăpături şi, de aceea, banchiza se compune din lanuri separate prin mici căi de apă liberă. Nici de pământ nu e legată această banchiză, căci gheaţa nu e destul de plastică ca să urmeze fluxul şi refluxul fără a se sfărâma. Avem deci a face cu banchize plutitoare ce, de la sine se înţelege, sunt mânate de vânt. Când vântul suflă spre marea liberă ori când e linişte, atunci câmpiile de gheaţă se despărţesc şi căile de apă liberă se măresc între lanuri; când, din contra, vântul suflă spre un obstacol, atunci lanurile se apropie unul de altul şi canalele de apă liberă dispar. În aceste ocazii se produce şi un fenomen caracteristic al banchizei, adică naşterea colinelor de gheaţă. Marginile lanurilor, strânse cu putere, se bucăţesc în sloiuri iar sloiurile se clădesc în movile mai mult sau mai puţin înalte. Acest fenomen e întovărăşit de vuiete asurzitoare, produse de omătul ce se comprimă şi de gheaţa ce se sfarmă.
Afară de gheaţa de mare, mai intră un element în compunerea banchizei, şi anume aisbergurile sau munţii de gheaţă. După cum am văzut, aceste mase de gheaţă sunt bucăţi rupte de gheţari pământeşti. Prinse între câmpiile de gheaţă ale banchizei, aisbergurile sunt silite să le urmeze toate mişcările.
Clima acestei banchize e foarte rea; treisprezece luni de observaţii ne-au arătat că, la latitudinea de 71º, media anuală e mai mică decât cea găsită la Spitzbergen, la 80º în regiunea arctică. Deşi temperatura minimă, de mai puţin de 43º, nu e extraordinară, clima Antarcticii trebuie considerată ca una din cele mai reci, deoarece temperatura maximă n-a trecut niciodată de 1º peste zero. Vânturi cumplite şi continue, viscole neîntrerupte dau acestei regiuni un aspect cu totul duşman.
Deci în această banchiză era prinsă corabia noastră la începutul lui martie 1898.
Această lună reprezintă începutul toamnei australe şi, în adevăr, zilele deveneau din ce în ce mai scurte şi frigul mai mare.
Geruri de –20º şi –30º sleiră repede canalele de apă liberă ce mai rămăseseră între sloiurile de gheaţă şi astfel «Belgica» se află finalmente în mijlocul uni câmp de aproape 13 kilometri de diametru, făcând parte integrantă din el şi urmându-i toate mişcările.
Aproape veşnic vântul sufla. Neguri groase şi cenuşii, mânate de furtună în stoluri neîntrerupte, întunecau cerul. Aprigul viscol curma vederea cu mişcătoarea sa perdea albă şi omătul spulberat umplea văzduhul de o pulbere măruntă ca nisipul.
În vâjâitul vântului ce ne stăpânea auzul, în vâltoarea urgiei îngheţate ce ne muşca trupul, în alba întunecime ce ne lua vederile, ne simţeam aşa de pierduţi şi aşa de singuri, încât speranţa ne părăsea şi numai un singur simţământ ne susţinea: simţământul datoriei.
Fuseserăm trimişi aici ca mandatari ai ştiinţei şi am căutat să ne împlinim mandatul pe cât ne-a stat în puteri, oricât au fost de grele momentele prin care am trecut. Timp de 13 luni am făcut observaţiile meteorologice din oră în oră, fără a lipsi o oră. De câte ori puteam, sondam printr-o gaură făcută în gheaţă şi pescuiam animale marine. De câte ori ne permitea timpul, făceam observaţiile astronomice şi magnetice cuvenite şi în lungi excursiuni observam paserile şi focile ce locuiau pe banchiză.
Pe lângă acestea, am executat mii de lucrări diverse destinate apărării contra frigului sau contra sfărâmării vasului. Dezgropam «Belgia» din troiene, mai făceam haine şi încălţăminte, ne procuram carne proaspătă de foci şi pinguini, fabricam chiar instrumente de observaţii şi pescuit.
Iar din când în când, aveam şi noi o sărbătoare. I se ura şi Antarcticii de atâta vijelie şi ne dădea câte o zi frumoasă. Vântul se potolea, negurile cenuşii se ascundeau sub orizont şi în locul lor cerul se boltea în luminos albastru. În aer fluturau mii şi mii de cristale sclipitoare şi în loc de un soare, aveam trei, căci frumoase parhelii se reflectau prin praful de gheaţă. Pe un curcubeu de vii culori, cu cruce de aur în mijloc, stăteau atârnate trei globuri aurite într-o boare de aur. Nesăţioşi priveam la acest măreţ spectacol, ce însă nu dura mult, căci praful argintiu se depunea în aerul liniştit şi curcubeul încet se ştergea, luând cu el crucea de aur. Singur rămânea acum soarele şi în limpezimea văzduhului aprindea mii de licăriri pe vasta câmpie a banchizei.
În sfârşit, puteam să ne dăm şi noi seama de ceea ce ne înconjura. Albeaţa banchizei se întindea într-un cerc cât vedeai cu ochii. Pe lanul oblu de omăt se înşirau albe coline, adăpostind în spate umbre albastre. În canale şi lacuri de apă liberă se oglindea întunericul mării iar un verde plăpând împodobea gheaţa ce pururea năştea din puterea gerului. Pe suprafeţe de largi troiene se desluşeau sculpturi săpate de vânt, curioase arabescuri cu fundul sineliu şi cu creste argintii; iar aisbergurile, prinse ca şi noi în câmpia îngheţată, înălţau monstruoasele lor mase străvezii în forme luminoase. Pe dosul pătrat al unui colos juca un gingaş ton albastru, alături soarele sufla în aur turnuri de marmoră albă, iar uriaşii, amândoi, aruncau lungi şi vinete umbre.
Aşa de nepătată e culoarea şi aşa de luminoasă e lumina ce scaldă aisbergul şi colina, că de nu ne-ar fi reţinut pe pământ raţiunea, ne-am fi lăsat duşi de simţiri în lumea visurilor, în veacul basmelor.
Dar nici de această sărbătoare de lumini n-am avut parte multă vreme.
Iarna venea grăbită; soarele de ridica din ce în ce mai puţin pe orizont iar la 18 mai ne părăsi chiar pentru trei luni şi tristeţea nopţii polare începu pentru noi.
Întunericul continuu nu are numai efect rău asupra sufletului, e vătămător şi pentru trup. Anemia bântui în curând în mica noastră colonie. Feţele îngălbeneau, suflarea se îngreuia, mişcările cele mai simple pricinuiau bătăi de inimă. Ca umbre ne târam în neîntreruptul întuneric, prin nămolul de omăt ce viscolul clădea pe puntea corăbiei. În mohorâtele cabine, ghemuiţi lângă sobă, legam în lungi poveşti, prin firul amintirii, ceea ce aveam cu ceea ce lăsasem în ţara soarelui, departe. Ori, în galbena lumină a lămpii, răsfoiam cu dor în cărţi ce ne vorbeau de soare şi iubire.
Iar afară, în veci urgie. Prin înaltele catarge vântul şuiera năprasnic; din timp în timp, turbând, le zguduia până în ţâţână şi lemnul îngheţat trosnea, dând sunete ascuţite. Frânghiile împovărate de gheaţă se zbăteau nebune în vijelie şi vuiau nesuferit şi fără preget în sonorele scânduri ale vasului. Omătul spulberat ne îngropa în lungi troiene şi, pătrunzând prin crăpături, se aşeza în praf mărunt în scunda noastră locuinţă. Prin plăcile lanului de gheaţă lung cutremur se transmitea corăbiei strânse între ele şi de vaiet jalnic suna banchiza întreagă. Iar la marginile câmpiei noastre, cumplite presiuni clădeau în haotice movile sloiurile frânte. Gheaţa oţelită de ger sărea în ţăndări sticloase, dând sunete metalice, movilele se prăbuşeau zgomotos şi lung gemeau sloiurile lunecând în mare.
Iar gerul se lăsa din ce în ce mai mare. Puterea lui sleia mercurul în termometrele noastre şi, când trecea de 40 de grade, şi vântul înceta, ca sleit şi el de a frigului urgie. Nimic nu mai urnea acum pe vasta câmpie a banchizei. Cerul senin, întunecat şi vânăt, părea, cu stelele sale, o boltă de oţel bătută în cuie de aur, şi în văzduhul nemişcat, albă şi rece, sta luna plină şi sleite păreau razele sale de argint. Jos, pe banchiză, se înşirau formele albe ale colinelor de gheaţă răzămate de umbrele lor negre, iar aisbergurile neclintite înălţau printre ele trupurile lor masive. Şi mute erau lanurile de zăpadă, şi mute movilele de sloiuri.
Tăcerea a cuprins acum şi cerul şi banchiza; natura întreagă pare împietrită în eternă nemişcare. Iar tu, pierdut aici, te simţi cuprins de spaimă fără margini, nu îndrăzneşti să te mişti în această nemişcare, nu cutezi să strigi în astfel de tăcere şi inima ţi se strânge în disperare cruntă, căci vezi că tot e mort şi rece, căci simţi că nimic nu-ţi e prieten în această splendoare duşmană.
Dar printre formele masive ale banchizei, subţirele se înalţă în mijloc de lan catarge şi frânghii. E «Belgica» noastră, e singurul locşor cald şi prieten în vasta lume îngheţată. Aşa cum e de îngropată în gheaţă şi omăt, pare bucată ruptă din banchiză, căci largi troiene au înecat cu mişcătoarele lor movile coastele ei încovoiate şi încet, tiptil, s-au furişat fulgii de zăpadă prin colţuri cât de ascunse. În albul ei veşmânt, «Belgica» pare mireasă, iar atârnate peste ea stau frânghiile, îmbrăcat-n promoroacă ca snopi de peteală de argint.
Şi ne e scumpă tuturor, căci ea cuprinde pentru noi toată viaţa de azi, toată speranţa de mâine. De ar fi sfărâmată între sloiuri, degeaba ne-am zbuciuma în deşertul fioros al gheţurilor, căci nicio putere omenească nu ne-ar fi putut readuce în lumea locuită.
Într-o zi, sau mai bine zis, într-o noapte, doctorul Cook mă cheamă la o parte şi, cu toate silinţele ce-şi da să rămână calm, vedeam că era adânc mişcat. «Danco a avut o criză astăzi – îmi zise el –, l-am ascultat şi am constatat că suferă de o dilataţie a aortei. În situaţia în care ne aflăm, nu putem spera vreo amelioraţie. Nu cred să o ducă mai mult de 15 zile». Şi, în adevăr, forţele prietenului nostru se stingeau din ce în ce mai repede. Închişi cu el în strâmta noastră locuinţă, puteam zi cu zi, oră cu oră să constatăm progresul răului şi, bolnavi singuri, făceam sforţări dureroase ca să-i uşurăm ultimele momente cu vorbe de speranţă.
La 5 iunie, Danco muri în calmă agonie, fără ca să-şi fi dat seamă de starea sa, şi la 7 iunie l-am înmormântat. Am învelit trupul prietenului nostru într-un mare sac de pânză albă şi i-am legat la picioare o grea povară de fier. La amiază eram toţi adunaţi în jurul săniei funebre, lângă un larg canal curând format în lanul de omăt.
Luna lucea în cerul întunecat şi plăpânda ei lumină arunca umbre mari şi negre în dosul colinelor de gheaţă, iar vântul sufla aspru şi îngheţat peste capetele noastre descoperite şi plecate. Şi trupul tovarăşului nostru fu împins în apă; încet se ridică de marginea de gheaţă şi încet se cufundă în neagra urgie a mării. Niciodată nu ne-a fost aşa de frig la trup, niciodată aşa rece la inimă!
Şi zilele se scurseră triste şi monotone. Tot numai şuieratul vântului prin înaltele catarge, tot vaietul acelaşi al gheţii ce se sfarmă, tot vecinic trosnetul sinistru al lemnului îngheţat.
Dar, în sfârşit, la 28 iulie zărirăm din nou soarele; o boare aurie ni-l vestea de câteva zile, dar la acea dată el însuşi apăru, dar roş şi bosumflat ca un calup de rânză de Olanda. Şi, Doamne, ce hazliu era, turtit în sensul vertical din cauza refracţiei. Nu pot să zic că era frumos, dar cu mult drag l-am privit!
Dumneavoastră, onorat auditoriu, ce vedeţi soarele în toate zilele, nu ştiţi ce bucurie te cuprinde când îl vezi după trei luni de noapte. E sărbătoarea ochilor şi sărbătoarea inimii. Ne târam abia, slăbănogi şi ofiliţi, cu greu suflând. Ei ş-apoi! Speranţa îndată îşi găsi aripi în razele lui calde. Imaginaţia încătuşată de întuneric îşi luă zborul prin văzduhul luminat şi care de care făceam planuri mai măreţe. Unul voia să exploreze Ţara Victoria, altul Ţara lui Kemp, al treilea altă parte sau aiurea şi toţi discutarăm cu foc, susţinându-şi fiecare a sa părere, parcă deja pătrunsesem în mare liberă şi nu eram ferecaţi solid în puternica banchiză. Şi din nou răsună aerul de chiote şi cântece, şi din nou năvăliră prietenii pinguini şi foci, şi din nou lumina îşi făcu sărbătoare pe lanurile întinse ale banchizei, şi din nou cu drag ne-am pus pe lucru.
Am văzut că banchiza era necontenit în mişcare; acest fapt ne-a permis să explorăm fundul mării pe o întindere de aproape 25º de longitudine.
Instalasem lângă «Belgica», pe gheaţă, un aparat de sondaj şi de câte ori puteam determina poziţia noastră geografică, cercetam fundul mării, temperatura apei şi pescuiam animalele ce trăiau pe fund şi animalele ce pluteau în apă. Astfel am putut descoperi, între 80º şi 103º longitudine vest şi între 69º şi 74º 30’ latitudine sud, un platou continental de 300 până la 500 metri profunzime, ce indică cu certitudine prezenţa unei mase continentale la sudul poziţiei noastre, masă continentală ce prelungeşte Ţara Alexandru I şi uneşte această ţară cu Ţara Victoria. Acest continent e încă adeverit prin sedimentele terigene ce am găsit la suprafaţa platoului, adică nisip, prundiş şi bolovani ce nu puteau proveni decât de la un ţărm puţin depărtat, de unde au fost aduşi aci de gheţuri. Pe acest platou continental trăieşte o faună marină asemănătoare cu acea găsită în fundurile abisale ale oceanelor. Faptul se explică uşor, deoarece la marile adâncimi oceanice domneşte aceeaşi temperatură de cam 0º ce a fost găsită de noi prin cercetările termometrice. Animalele plutitoare, planctonul, nu era foarte bogat, dar la suprafaţa mării, în scorburile munţilor de gheaţă şi pe marginile canalelor banchizei se dezvelea în timpul verii o floră bogată de mici alge microscopice numite diatomee.
Se ştie că toate animalele se hrănesc direct sau indirect cu plante, căci cele mai exclusive carnivore se hrănesc cu ierbivore care-şi iau substanţa necesară vieţii din vegetale. Singur vegetalul are putinţa de a-şi forma materia necesară vieţii din substanţe pur minerale. Planta este deci baza vieţii pe Pământ. Acest fapt indică importanţa acestor diatomee în viaţa ce se desfăşoară în regiunile îngheţate, căci ele sunt singurele plante ce pot prospera în astfel de condiţii duşmane.
Micile animale planctonice se hrănesc cu aceste diatomee şi ele servesc la rândul lor drept hrană animalelor mai mari şi mai ales unui mic crustaceu ce locuieşte la suprafaţa mării în cârduri neîntrerupte şi care a fost botezat cu numele de Euphausia. Acest crustaceu serveşte drept hrană tuturor animalelor mari, păsări sau mamifere, ce locuiesc această banchiză.
Puţine specii de păsări am întâlnit în timpul celor 14 luni petrecute pe banchiză. În mijlocul nopţii polare ele lipseau cu totul, iar la începutul verii numărul lor a fost cel mai însemnat. Un tovarăş constant al captivităţii noastre era porumbelul de omăt, Pagodroma nivea. Această pasăre de mărimea unui hulub e albă ca laptele, numai ochii, pliscul şi labele sunt negre. Nimic mai gingaş şi fraged decât aceste mici fiinţe şi nimic mai frumos de văzut decât zborul lor legănat şi elegant. Pe alba câmpie a banchizei, păreau în albeaţa lor nepătată fulgi de zăpadă mânaţi de vânt.
Şi aici am găsit Ossiphraga de care am vorbit şi o altă pasăre de pradă, cu haina cafenie, numită Megalestris. Aceste trei păsări au fost cele mai comune; alte două sau trei specii ce am mai văzut nu veneau decât rar împrejurul corăbiei noastre.
Şi aici erau pinguini, dar nu de acelaşi soi ca cei întâlniţi în strâmtoarea de Gerlache.
Pinguinul adeliae era foarte numeros în lunile de vară. Mic la trup (căci nu trecea de 60 de centimetri) dar curios din fire, el ne ieşea înainte îndată ce ne arătam pe banchiză. Cât mai iute putea venea spre noi şi ajuns la doi sau trei paşi se uita curios la exploratori, la acele dihănii necunoscute ce năvăliseră în vechea sa patrie. De obicei, ei călătoreau izolaţi sau în mici trupe de-a lungul căilor deschise în lanurile îngheţate. Dar toamna se adunau în număr mare şi, aşezaţi îndărătul unei coline de gheaţă, se pregăteau să năpârlească. Penele vechi se duceau în bucăţi şi penele noi creşteau mai lustruite şi mai frumoase. Această epocă, care dura mai bine de 15 zile, era timp prost pentru ei, căci penele noi nu erau destul de bine dezvelite ca să-i poată feri de umezeală când s-ar fi coborât în apă ca să-şi caute hrană.
Patru specii de foci am găsit pe această banchiză. Cea mai comună era foca lobodon, un animal puternic, lung până la doi metri şi îmbrăcat cu un păr alb verziu. Această focă locuia în mod constant pe banchiză şi chiar puii îi năştea pe gheaţă. La naştere, micul lobodon avea 1,20 m în lungime şi era înzestrat cu o blană mult mai mare şi mai deasă decât aceea a părinţilor săi. Mama nu alăpta puiul decât câteva zile, căci acesta se năştea destul de format pentru a-şi găsi singur hrana.
Foca lui Weddell din strâmtoarea de Gerlache era destul de deasă şi aici, iar foca lui Ross şi leopardul de mare erau mult mai rari.
Ajunsesem în ianuarie 1899 şi starea noastră nu părea că se îmbunătăţeşte. Tot în mijlocul banchizei noastre sta «Belgica» ferecată în gheaţă şi nimic nu ne indica că gheţurile se vor sfărâma şi ne vor permite să ieşim la mare liberă.
Atunci am decis să ne procurăm noi înşine, cu slabele noastre mijloace, putinţa de a ieşi din gheţuri.
La marginea cea mai apropiată a câmpului nostru de gheaţă se găsea o cale mare şi lată şi am hotărât să tăiem un canal de acolo şi până la corabia noastră. Distanţa era de 760 metri.
Cu topoare şi cazmale am săpat mai întâi un mic şanţ în gheaţă, până la nivelul mării; cu lungi ferăstraie de oţel am tăiat gheaţa ce mai rămânea sub apă şi aceeaşi operaţiune am făcut-o pe cealaltă margine a canalul proiectat. Pe urmă am unit aceste două tăieturi prin tăieturi transversale şi astfel obţineam sloiuri mari de gheaţă, pe care le împingeam în calea naturală. Timp de o lună de zile, zi şi noapte, cu schimbul, am lucrat cu toporul şi fierăstrăul. Mai aveam două sau trei zile ca să ne ajungem scopul când o cumplită presiune închise calea naturală şi prelungi printr-o crăpătură canalul artificial. Astfel, vechiul câmp se despărţi în două şi aceste bucăţi, apropiindu-se una de alta, ne închiseră canalul nostru.
Nimic nu mai era de făcut acum; munca noastră era cu torul zădărnicită şi poziţia noastră era mult mai primejdioasă decât înainte, căci «Belgica» era strânsă între două mari câmpii de gheaţă ce necontenit se mişcau, strivind între marginile lor sticloase lemnul vasului, ce se lua în aşchii. În sfârşit, 15 zile mai târziu, un vânt favorabil despărţi puţin lanurile îngheţate, cu muncă grea am împins corabia prin vechiul nostru canal ce se deschisese şi toată ziua am putut naviga spre nord, spre libertate. Dar către seară, vântul se schimbă, din nou furăm prinşi între sloiuri şi din nou sta «Belgica» neclintită între şirurile de lanuri. Din vârful catargului zăream marea liberă ca o mişcătoare geană neagră pe orizontul luminat, dar gheţurile erau aşa de strânse şi vremea aşa de târzie, că ne mai rămânea puţină speranţă de a ieşi vreodată din banchiză. Şi apoi altă temere ne îngrijea. Situaţia vasului nostru era cât se poate de critică. Înaltele talazuri ale mării libere se transmiteau până la noi prin lanurile de gheaţă. Banchiza întreagă se mişca, lanurile şi sloiurile se ridicau şi coborau ritmat şi cu putere loveau gheţurile groase în coastele «Belgicei». Cincisprezece zile am luptat cu dinamita şi fierăstrăul ca să sfărâmăm lanurile de gheaţă ce erau prea aproape. Făceam astfel un soi de apărare de sloiuri mici ce amorţea loviturile câmpiilor întinse.
La 14 martie, când speranţa de a ieşi ne părăsise cu totul şi ne pregăteam de a doua iernare, un puternic curent se formă; împinşi cu sloi cu tot, trecurăm printre înalţi munţi de gheaţă şi am ajuns într-o regiune unde sloiurile erau mici şi puţin strânse. Ne-a fost uşor să ieşim de acolo la marginea banchizei.
Trebuie să notez aci un simţământ curios. Ne închipuiam, când eram încă ferecaţi înlăuntrul banchizei, că îndată ce vom ajunge în apă liberă, vom porni în grabă spre ţările locuite, ne închipuiam că nu vom avea alt gând decât să scăpăm de vederea duşmanei banchize ce ne-a ţinut prinşi atâta vreme. Trebuie să mărturisesc că ideea ce ne făceam nu a corespuns realităţii. Odată ajunşi în marea liberă, nici bucurie aşa mare n-am simţit cum ne închipuiam, nici banchiza nu ni se părea aşa duşmană cum a fost. Am stat la marginea ei o zi întreagă, am sondat şi am pescuit şi în fiecare din noi era ascuns simţământul de părere de rău că am părăsit acel locaş unde 13 luni, de bine, de rău, tot am trăit.
Să-mi daţi voie, înainte de a termina, să rezum în câteva cuvinte rezultatele principale ale expediţiunii noastre.
1. Am descoperit în strâmtoarea Drake un adânc bazin oceanic.
2. Am descris şi studiat o nouă strâmtoare şi noi pământuri şi am adus material pentru studierea geologiei lor.
3. Am descoperit fauna terestră şi am adus flora complectă a unui pământ antarctic.
4. Am descoperit un platou continental întins şi am cules flora şi fauna sa, floră şi faună ce se aduce pentru prima oară de la sud de cercul polar.
5. Am adus un an complet de observaţii meteorologice şi aceste date sunt singurele pe care ştiinţa le posedă, deci singurele care pot să ne dea o idee de climatologia Antarcticii.
6. Am adus observaţii magnetice din locuri pe unde nu se făcuseră încă.
Iată în scurt ce am făcut.
Veţi găsi, onorată adunare, că nu e mult.
În adevăr, e foarte puţin şi suntem pe deplin convinşi de acest adevăr.
Suntem de asemene pe deplin conştienţi de măreţele rezultate ale marilor noştri antemergători, Cook, Ross, d’Urville, Bellinghausen.
Şi din toată inima urăm cea mai desăvârşită reuşită viitorilor noştri confraţi, englezi şi nemţi, ce se pregătesc să plece spre Polul Sud şi, în general, la toţi aceia care, împinşi de idee şi de dorul de a mări comuna avuţie a omenirii, vor pleca în cercetarea necunoscutului.
Iar în ce mă priveşte, nu doresc decât un singur lucru. Când veţi binevoi a vă aminti de expediţia noastră, aş fi fericit ca ea să vă evoce următoarele cugetări.
Au fost odată 19 oameni care au plecat pe un mic şi şubred vas ca să exploreze Polul Sud.
Ei nu erau nici bogaţi, nici puternici, nici renumiţi, dar erau conştienţi de ceea ce se duceau să facă şi ştiau ce-i aşteaptă.
Şi, ajunşi acolo, au înfăptuit greşeli şi au fost pradă slăbiciunilor omeneşti, dar au lucrat cât au ştiut mai bine şi au făcut tot ce au putut.
Şi s-au întors numai 17, zicându-şi că moartea celor doi sărmani tovarăşi şi propriile lor suferinţe nu vor fi fost cu totul zadarnice, căci au putut adăugi o mică pietricică la edificiul ştiinţei, la acel focar de lumină, de adevăr şi de dreptate ce călăuzeşte omenirea spre timpuri mai bune.

Planşa I


Fig. 1. Portretul lui Adrien de Gerlache de Gomery, promotorul, organizatorul şi şeful expediţiei.

Planşa II


Fig. 2. Harta strâmtorii de Gerlache şi a pământurilor descoperite de expediţie.

Planşa III


Fig. 3. Aspectul ţărilor antarctice din strâmtoarea de Gerlache. Fotografia muntelui Alb şi a capului Neyt.


Fig. 4. Un munte de gheaţă prins de fund, transformat într-o boltă prin acţiunea apelor.

Planşa IV


Fig. 5. Aspectul ţărilor antarctice din strâmtoarea de Gerlache. Insula Anvers cu şirul munţilor Osterrieth.


Fig. 6. Aspectul ţărilor antarctice din strâmtoarea de Gerlache.
Ţărmul insulei Bob; în fund, insula Wiencke cu munţii Fief.

Planşa V


Fig. 7. Un munte de gheaţă plutitor, foarte mare şi cu formă masivă.


Fig. 8. Un munte de gheaţă plutitor, de mult dat pradă valurilor ce l-au transformat
într-un soi de mănăstire cu turnuri ascuţite.

Planşa VI


Fig. 9. Un oraş de pinguini antarctici (Pygoscelis antarctica).


Fig. 10. O aşezare de pinguini papuani (Pygoscelis papua).

Planşa VII


Fig. 11. O vedere tipică a scenăriei pământurilor antarctice.
Pe un ţărm stâncos, foci şi pinguini, în fund, ţări muntoase albe de zăpadă.


Fig. 12. O fotografie caracteristică a banchizei.
În faţă, căi de apă liberă între lanurile de gheaţă, în fund, un munte de gheaţă.

Planşa VIII


Fig. 13. «Belgica» la marginea banchizei. Sloiurile sunt rare şi mici.


Fig. 14. Aspectul «Belgicăi» în mijlocul nopţii polare, când catargele şi frânghiile sunt pline de promoroacă.
Această fotografie a fost făcută la lumina lunii, cu o expunere foarte prelungită.

Planşa IX


Fig. 15. Pinguinul imperial (Aptenodytes forsteri).


Fig. 16. O trupă de pinguini ai Ţării Adelie (Pygoscelis adeliae) pe banchiză.

Planşa X


Fig. 17. Foca lobodon (Lobodon carcinophaga).


Fig. 18. Foca lui Weddell (Leptonychotes weddelli).

Planşa XI


Fig. 19. Puntea «Belgicăi» după un viscol, cu desăvârşire înecată în troiene.


Fig. 20. Cinci exploratori cară omăt cu sania pentru a reînnoi provizia de apă dulce.

Planşa XII


Fig. 21-22. Emil Danco, astronomul expediţiei, care a murit pe banchiză în iunie 1898 (stînga).
Porumbelul de omăt (Pagodroma nivea) (dreapta).


Fig. 23. Repaus pe banchiză în timpul tăierii canalului. Un schimb îşi bea cafeaua la patru ore.

Planşa XIII


Fig. 24. Executarea unui sondaj pe banchiză.
Pe un vârtej e depănat firul de oţel ce trece printr-un scripet atârnat deasupra găurii săpate în gheaţă.


Fig. 25. Canalul artificial la intrarea sa în calea naturală.
Un explorator cu o lungă prăjină dezlipeşte un sloi ce a fost tăiat de jur împrejur cu fierăstrăul.

Planşa XIV


Fig. 26. Portretul lui Emil Racoviţă, naturalistul expediţiei.

_______

Fotografiile reproduse pe planşele III până la XIII au fost făcute de Dr. F. A. Cook, medicul şi fotograful expediţiei.

Transcriere şi adaptare: Gheorghe Racoviţă