CETACEE

de

EMIL G. RACOVIȚĂ

Subdirectorul Laboratorului Arago (Banyuls-sur-Mer)

Naturalistul expediţiei


INTRODUCERE

Studiul cetaceelor intra în mod firesc în cercetările biologice pe care urma să le facă Expediţia antarctică belgiană. Mie îmi revenea sarcina să notez toate apariţiile acestor animale, să determin speciile întâlnite şi să aduc un număr cât mai mare de materiale referitoare la acest grup. Însă alături de cercetările pur ştiinţifice, trebuia să fie examinată, cu cât mai multă grijă, şi problema pur utilitară a pescuirii balenelor în regiunile pe care ne propuneam să le explorăm. Ca urmare, pe navă au fost îmbarcate şi două mici tunuri port-harpon, împreună cu accesoriile necesare.
Din păcate, aceste ustensile nu au putut fi folosite. În timpul croazierei pe care „BELGICA” a făcut-o în strâmtoarea de Gerlache, am avut zilnic prilejul să prindem cu harponul, în condiţii excelente, megaptere şi Balenoptera musculus Linné, însă ne-am abţinut cu prudenţă s-o facem. Tunurile noastre erau prea mici, de tipul celor folosite la capturarea balenelor cu cioc (Hyperoodon), şi nu ne-ar fi putut ajuta să ucidem sau să amarăm coloşii ce ne înconjurau. Nu fac aceasta remarcă ca să furnizez un pretext şi o scuză pentru lipsa noastră de acţiune. Experienţa mai fusese făcută de multe ori şi în condiţii mai bune.
Expediţia vasului „ANTARCTIC”, înzestrat cu tunuri port-harpon mari care urmau să servească la capturarea balenelor france1, a atacat de mai multe ori uriaşele balenoptere fără niciun rezultat, căci animalele rupeau mereu frânghiile, cu cea mai mare uşurinţă [BULL (1896)], iar «Dundee Whalers» au făcut aceleaşi încercări fără să obţină rezultate mai bune [MURDOCH (1894)]. De altfel, marile balenoptere nu pot fi vânate decât cu nave şi ustensile speciale, nave şi ustensile care, după cum se ştie, au făcut gloria şi averea lui SVEND FOYN, celebrul vânător norvegian de balene.
În cursul hibernării noastre în gheţuri, în crăpăturile şi canalele din banchiză am văzut adeseori balene cu cioc şi balenoptere mici, pe care ne-am fi putut încerca tunurile port-harpon cu reale şanse de succes. Numai că aceste canale se aflau mult prea departe de corabie şi „BELGICA”, înţepenită solid în gheţuri, nu avea cum să le urmărească.
Aşa se face că Expediţia antarctică belgiană nu a adus în materie de cetacee ceea ce se consideră de obicei a fi un material ştiinţific. Date fiind aceste condiţii defavorabile, ar putea părea ciudat faptul că se poate publica o lucrare despre aceste animale. Nu este deci superfluu să justific existenţa acestei lucrări, cu atât mai mult, cu cât ea este şi voluminoasă.
Dacă expediţia nu a adus piese anatomice şi nici nu a avut prilejul să studieze cadavre de cetacee or resturi ale acestora, eu m-am îngrijit să ţin o evidenţă foarte exactă a apariţiei lor, să fac însemnări şi crochiuri multiple cu privire la aspectul şi mişcările lor în apă şi, graţie ajutorului pe care l-am primit de la tovarăşul şi prietenul meu Cook, am putut să aduc o serie de fotografii ale evoluţiei lor în apă. După ştiinţa mea, aceste fotografii sunt singurele care au fost făcute până acum în astfel de condiţii şi ele sunt deosebit de valoroase. Desigur, dacă ar fi fost vorba de un alt grup de animale, aceste materiale ar putea părea lipsite de importanţă, dar este vorba de cetacee, adică de grupul de mamifere astăzi cel mai puţin cunoscut, în pofida relaţiilor în care s-a aflat cu omul din cea mai îndepărtată antichitate.
Din pricina mărimii lor, aceste animale sunt foarte greu de studiat; în plus, viaţa pelagică pe care o duc face ca observarea lor să fie destul de incomodă pentru naturalişti, iar intermitenţa prezenţei lor la suprafaţă nu le îngăduie ca faptele şi gesturile lor să fie urmărite cu uşurinţă. Acestea sunt principalele cauze care fac ca obiceiurile lor să fie foarte puţin cunoscute şi, pe de altă parte, ca pe socoteala lor să circule tot soiul de poveşti şi de legende, datorate spiritului naiv, însă deosebit de inventiv, al vânătorilor de balene şi al marinarilor, singurii care au ocazii frecvente să le observe.
Cu toate acestea, etologia cetaceelor este deosebit de importantă, căci la acest grup de mamifere, poate mai mult decât la celelalte, obiceiurile sunt distinctive; fiecare specie are obiceiuri foarte diferite de cele ale speciilor chiar înrudite iar acest lucru ne permite să le recunoaştem de departe doar după mişcări, suflu şi felul în care se scufundă. Sper că îi voi demonstra cititorului această afirmaţie şi nu mai este nevoie să insist asupra însemnătăţii ei. Îmi este de-ajuns să amintesc greutatea cu care se capturează aceste animale ca să se înţeleagă ce importanţă dobândeşte posibilitatea determinării lor fără a fi prinse. Când observaţiile pe care le-am făcut vor fi completate, revizuite şi verificate, când vom ajunge să stabilim o serie de reguli precise care să slujească drept cheie dicotomică, cetologia va avea un mijloc eficient de investigare şi distribuţia geografică a acestor animale va putea fi stabilită pe baze solide.
În lucrare am încercat să tratez şi acest punct de vedere corologic. Dobândind o experienţă personală cu privire la cetaceele care trăiesc printre gheţurile Antarctidei şi, pe de altă parte, citind tot ce au scris călătorii despre această regiune, mi-am spus că ar fi folositor să cern prin sita criticii şi în lumina experienţei câştigate spusele predecesorilor mei referitoare la această problemă. Lucrul acesta mi s-a părut cu atât mai necesar, cu cât nimeni nu încercase să-l facă, iar o chestiune foarte importantă din punct de vedere practic, cea a balenelor france, putea să-şi găsească soluţia într-un asemenea studiu. Există sau nu există balene france în gheţurile australe? Trebuie sau nu trebuie să se încerce exploatarea în aceste regiuni a unei astfel de ramuri a industriei omeneşti? Iată întrebările la care am încercat să le găsesc un răspuns.

CETACEE ÎNTÂLNITE DE EXPEDIŢIA ANTARCTICĂ BELGIANĂ

GENERALITĂŢI

Ca să evit repetările în descrierea obiceiurilor proprii diferitelor specii pe care le-am întâlnit, în acest capitol voi grupa un anumit număr de noţiuni referitoare la viaţa balenelor privită în ansamblul ei. Mai sunt multe de făcut în această privinţă. Numeroase întrebări nu au fost încă elucidate, multe altele nici măcar nu au fost puse; este deci folositor să rezum în paginile următoare ceea ce se ştie şi ceea ce am putut observa eu însumi, grupând problemele în mod sistematic.
Cetaceele sunt mamifere terestre care s-au adaptat la un mod de viaţă exclusiv acvatic. Cetaceul îşi caută hrana în apă, dar respiră în aer. Din aceste două fapte decurge toată biologia atât de particulară a acestor fiinţe şi o bună parte din caracterele organizării lor morfologice şi structurale.
Observaţiile mele cele mai numeroase, şi cred că şi cele mai noi, au avut cu precădere drept subiect mişcările pe care cetaceele trebuie să le facă ca să respire; de altfel, aceste mişcări sunt executate cu cea mai mare regularitate şi, totodată, cele mai caracteristice pentru fiecare specie. Lor le va fi consacrat grosul acestui capitol, restul cuprinzând descrierea altor câteva mişcări care nu au legătură cu respiraţie. Am neglijat complet împerecherea şi hrănirea, căci nu am nicio experienţă personală în aceste privinţe.

Mişcările respiratorii

Respiraţia mamiferelor terestre se realizează prin inspiraţii şi expiraţii care se succed la intervale de timp sensibil egale; dar, când un mamifer terestru plonjează în apă, ritmul său respirator se schimbă. Unei serii de inspiraţii şi expiraţii rapide îi urmează o inspiraţie deosebit de profundă, apoi respiraţia se opreşte în timpul scufundării. Revenit la suprafaţă, scufundătorul face o expiraţie lungă, urmată de o serie de inspiraţii şi expiraţii rapide. Acest ritm respirator, pe care mamiferele terestre nu-l folosesc decât întâmplător, constituie ritmul normal de respiraţie al cetaceelor şi, aş adăuga, al tuturor vertebratelor terestre adaptate vieţii exclusiv acvatice (de exemplu, ţestoasa marină Thalassochelis caretta Titz, şerpii din familia hidrofiidelor etc.).
Cetaceul revenit la suprafaţă după o lungă şedere sub apă emite un suflu (expiraţie) prelungit, face o inspiraţie scurtă, se scufundă uşor, reapare ca să respire, se scufundă din nou şi tot aşa de mai multe ori la rând; apoi face o inspiraţie lungă şi plonjează în adâncuri pentru o perioadă considerabilă de timp.
Voi analiza succesiv toate aceste mişcări.
A. – EXPIRAŢIA SAU SUFLUL. Este singura fază a actului respirator care i-a şocat pe vânătorii de balene, astfel încât i-au dat numele special de «souffle» în franceză şi de «blow» or «spout» în engleză.
1. Momentul când se produce suflul. Expiraţia se produce exact în momentul când creştetul capului, pe care se află eventul, ajunge la suprafaţă. De aceea, protuberanţa pe care se deschide eventul este cea care indică prezenţa animalului; de altfel, în acel moment, ea este şi partea cea mai proeminentă a corpului, căci cetaceele au facultatea (am dovedit-o la mistacocete2 şi este probabilă la denticete3) de a-şi dilata această proeminenţă a eventului. Mişcarea este atât de rapidă, încât BUCHET (1895) este singurul care a semnalat-o. În fapt, vânătorii de balene i-ar fi spus că, atunci când un balenopter expiră, «eventul formează o umflătură foarte pronunţată», care dispare la animalul mort.
La Balenoptera musculus Linné, regiunea mediană a spatelui apare deseori înainte de proeminenţa eventului. Dacă îi dăm crezare lui BEALE (1839), ceea ce apare în primul rând la caşaloţi este înotătoarea dorsală, căci autorul pare să fi observat foarte bine aceste animale. În ce priveşte delfinidele şi zifiinele, este posibil ca eventul lor să nu fie extensibil, dar tot creştetul capului este cel care apare mai întâi.
2. Durata suflului. Durata expiraţiei este variabilă şi depinde de talia animalului. Cetaceele mari suflă mai îndelung decât cele mici iar primul suflu după scufundare este mult mai lung decât cele intermediare. L-am evaluat la 5-6 secunde pentru Balenoptera musculus L. şi la 3-4 secunde pentru megaptere. BEALE (1839) indică 6 secunde pentru caşalot. În ce priveşte delfinii, durata suflului nu depăşeşte 2 secunde. Oricum, suflul are întotdeauna o durată mai mare decât inspiraţia; voi reveni asupra acestui subiect atunci când voi vorbi despre cea de a doua secvenţă a actului respirator.
3. Zgomotul suflului. Zgomotul produs de suflu este şi el foarte variabil ca intensitate, în funcţie de talia animalului. De-abia perceptibil la Delphinus delphis L. şi la congenerii acestuia, devine foarte puternic la balenopterele mici, încă şi mai puternic la balenele france şi la megaptere şi ajunge la o tărie cu adevărat extraordinară la exemplarele mari de Balenoptera musculus L. Acest zgomot a fost comparat pe bună dreptate cu cel pe care îl fac aburii care ies sub presiune dintr-o ţeavă, aş adăuga chiar dintr-o ţeavă de cupru, căci suflul balenopterelor are adesea sonorităţi remarcabile. În acest caz este vorba nu de emisia unei veritabile voci, căci cetaceele sunt lipsite de corzi vocale, ci de simpla vibraţie produsă prin expulzarea aerului aflat sub presiune. Faptul se manifestă şi la om, atunci când, dintr-o cauză sau alta, nasul îi este încărcat cu substanţe străine şi nu rareori se observă şuierături care, păstrând proporţiile, sunt asemănătoare cu sunetele mai mult sau mai puţin muzicale produse de cetacee. Aceasta este maniera în care mi-aş explica cu uşurinţă mugetele descrise de atâtea ori la cetacee. Însă trebuie să menţionez că unele delfinide ar putea să aibă conformaţii speciale, care produc zgomote în mod constant.
4. Forma şi aspectul suflului. Forma şi aspectul suflului depind mult de forţa cu care este expulzat aerul înmagazinat în plămâni; ele mai depind şi de viteza cu care se deplasează animalul, precum şi de starea atmosferei.
La cetaceele mici, suflul este invizibil sau foarte puţin vizibil şi trebuie ca animalul să depăşească cel puţin zece metri în lungime pentru ca suflul să fie aparent.
Aspectul suflului este cel al unei mase de aburi albi şi sidefii. Când atmosfera este calmă, aerul rece şi cetaceul stă pe loc or se mişcă uşor, suflul se ridică vertical, într-o coloană mai mult sa mai puţin subţire, în funcţie de specie. Suflul balenele france este foarte gros, cel al balenopterelor, mai subţire. Cum partea superioară a coloanei de aburi se lărgeşte, suflul ia forma unui con foarte alungit; dar înainte ca expiraţia să ia sfârşit, vârful acestei coloane conice se lărgeşte, contururile ei devin vagi iar partea terminală se transformă într-un soi de nor. La sfârşitul expiraţiei, suflul se desprinde de event, se ridică uşor în aer, partea lui inferioară dispare, dând impresia că se concentrează spre norul superior şi, până la urmă, norul însuşi se împrăştie. Totul se observă foarte bine atunci când este vorba de primul suflu de după scufundare, întotdeauna mai puternic decât celelalte.
La expiraţia făcută în timpul apariţiilor intermediare, coloana generată de suflu este mai scurtă, conul pe care îl formează este mult mai puţin alungit şi persistenţa ei în aer mult mai redusă. Când suflă vântul sau când animalul se deplasează cu viteză, coloana se înclină spre înapoi şi ia aspectul unei lacrimi batavice4.
Vechii autori au ilustrat adeseori suflurile diverselor specii de cetacee, dar aceste figuri sunt tot atât de naive pe cât sunt de greşite. Se vede că acei venerabili cetologi credeau că cetaceele expulzează apă prin event, căci figurile lor reproduc cu conştiinciozitate aspectul jeturilor de apă de la fântânile arteziene. BAER (1864) este cel dintâi care a prezentat o figură suficient de exactă a suflului unui balenopter şi a transformărilor prin care trece. Cu toate acestea, l-a desenat prea cilindric, pe când forma lui reală este net conică. HENKING (1901, fig. 1 şi 2) a redat perfect aspectul suflului la un Balenoptera physalus Linné [musculus [auct.)] iar înclinaţia pe care i-o imprimă se datorează cu siguranţă deplasării rapide a animalului.
Suflul cel mai înalt este produs de Balenoptera musculus L., orice ar spune RAWITZ (1900), care nu-i atribuie decât un metru. Toţi martorii oculari sunt de acord în această privinţă iar eu estimez mai jos că, pe vreme favorabilă, înălţimea lui este de 15 metri. Suflul cel mai gros este cel de la Balenoptera mysticetus. Pe vreme liniştită, Balena, Balenoptera şi Megaptera proiectează sufluri verticale, formele de Physeter, sufluri înclinate spre înainte cu 135º [BEALE 1839] şi marile delfinide, un suflu foarte scurt şi de asemenea înclinat.
Citim adesea în lucrările autorilor că suflul balenopterelor şi al balenelor este dublu. Dar dacă mergem la surse, adică la scrierile martorilor oculari şi nu la cele ale compilatorilor, vedem că nimic nu este dovedit în această generalizare. BEALE (1839) declară ferm că suflul lui Physeter este simplu şi că, prin aceasta, se deosebeşte de suflul celorlalte balene, care este dublu, dar se pare că o atare diferenţiere nu este valabilă decât pentru balenele france. THIERCELIN (1866, vol. 1), care pare să fie un autor scrupulos, afirmă în mod expres că balena francă din sud proiectează «o coloană dublă de aburi albi, mai mult sau mai puţin groasă», care «se înalţă în formă de V, una din ramuri fiind de obicei mai scurtă decât cealaltă». Există şi alte observaţii care par să confirme acest fapt.
Altfel stau lucrurile la Megaptera şi Balenoptera. BAER (1864) declară că a văzut că suflul balenopterelor este simplu şi că nici nu ar apărea dublu decât dacă animalul ar fi privit din faţă. RAWITZ (1900) a văzut şi el sufluri simple la megaptere, la Balenoptera musculus şi physalus. HENKING (1901) îl înfăţişează de asemenea simplu la B. physalus. Eu însumi l-am văzut întotdeauna simplu, cu toate că mai multe megaptere şi balenoptere au suflat foarte aproape de mine, atât din faţă, cât şi din profil.
Mie mi se pare că aici este vorba de o idee apriorică, sugerată de faptul că aceste cetacee au două orificii ale eventului. Dar, cum aceste orificii sunt foarte apropiate unul de celălalt şi cum diametrul coloanei formate de suflu este relativ mare, socotesc că este greu să se creadă că suflul proiectat prin fiecare orificiu poate să-şi păstreze individualitatea. Prin urmare, nu este posibil ca ele să fie văzute separat, chiar şi atunci când animalul este privit din faţă, singura poziţie în care, teoretic, ar putea fi distinsă această dualitate.
5. Natura suflului. Asupra naturii substanţei pe care cetaceele o proiectează în momentul suflului a domnit multă vreme cea mai mare incertitudine.
ARISTOTEL („Istoria animalelor”, cartea VIII, 2) afirmă că «în acelaşi timp în care el (delfinul) înghite apa şi o elimină prin eventurile sale, are un plămân în care primeşte aer şi respiră». Adevărata natură a cetaceelor a fost deci stabilită încă din aceste timpuri îndepărtate, dar tot atunci a apărut şi ideea că aceste animale proiectează apă prin event. PLINIUS („Istoria naturalis”) contribuie mult la răspândirea acestei ultime credinţe, citând exemple precise. El spune că «Physeter… diluviem quandam eructans» (cartea IX, III, 1). Ba chiar povesteşte că a văzut o orcă umplând şi scufundând o barcă cu suflul ei «quorum (navigii = barcă) unum mergi vidimus reflatu belluæ oppletum unda» (cartea IX, V, 3). Cum această idee este cu totul greşită, ea a fost adoptată fără discuţie şi nu a fost abandonată decât la începutul secolului XIX, nu fără luptă şi nu fără ca ea să reapară din când în când. Astfel, FR. CUVIER (1838) continuă să o admită şi este susţinută chiar şi în zilele noastre de BRUCE (1896), naturalistul de pe nava „BALENA”, iar DAHL [HENKING (1901), p. 3 în nota 7] spune că a constatat-o foarte recent la un cetaceu despre care crede că era un caşalot.
După ştiinţa mea, FABRICIUS (1780), scrupulosul observator, este primul care a spus clar că cetaceele nu expulzează decât aer încărcat cu vapori şi, după el, printre cei care s-au impus în cetologie şi care au observat ei înşişi cetaceele, îi voi cita pe: SCORESBY (1820), BAER (1826 şi 1836), BEALE (1839), BENNET (1840), HOLBÖLL [ESCHRICHT (1849)], BAER (1864), THIERCELIN (1865), BRILEY, HAGLUND, TORRELL [LILLJEBORGH (1866)], SCAMMON (1874) şi pe toţi cetologii moderni.
Dovezile că cetaceele nu expulzează apă prin nările lor, ci aer încărcat cu vapori până la saturaţie, la fel ca absolut toate mamiferele, sunt multiple şi de diverse feluri. Le voi rezuma rapid, ţinând cont de cele prezentate deja de cetologi şi adăugându-le pe cele care se desprind din propriile mele observaţii.
Suflul nu are nici forma, nici aparenţa jetului produs de apa care iese sub presiune, ci aspectul floconos al unui nor. Se poate vedea că acest nor este purtat de vânt la fel ca nişte aburi obişnuiţi; el se împrăştie şi se destramă în aer fără să cadă în şiroaie, aşa cum s-ar întâmpla dacă ar fi fost apă. Unui observator scrupulos îi este cu neputinţă să se îndoiască de realitatea acestor constatări, oricât de rar a avut prilejul să vadă de aproape un cetaceu care suflă. O atare observaţie este ea singură suficientă pentru a rezolva problema, însă eu am şi o altă dovadă, obţinută printr-o observaţie mai directă.
În 28 ianuarie 1898, „BELGICA” se afla în golful Charlotte (Strâmtoarea de Gerlache). Eram înconjuraţi de numeroase cete de megaptere şi stăteam, cu aparatul fotografic la îndemână, pe o pasarelă ce depăşea cu vreo doi metri bordajul corăbiei. Una dintre megaptere a apărut brusc sub pasarelă ca să sufle şi eu am fost învăluit din creştet până la călcâie de expiraţia animalului. În aceste condiţii, puteam afla nemijlocit dacă megapterele expulzează apă or aer. Ei bine, îi pot asigura pe DAHL, BRUCE şi pe toţi cei care se încăpăţânează să rămână discipoli ai lui Aristotel şi Plinius că nu exista nicio picătură de apă în expiraţia numitului cetaceu. Am fost izbit în faţă de un curent de aer cald şi umed, cu un miros dezgustător asupra căruia voi reveni mai târziu.
Nici structura anatomică a laringelui, a fundului cavităţii bucale şi a eventului nu permite expulzarea apei. Se ştie într-adevăr că, la toate cetaceele, extremitatea laringelui se prelungeşte cu un apendice lung ce pătrunde adânc în canalul eventului. Această configuraţie este o minunată adaptare la necesitatea ca balenele să-şi înghită prada în apă. Căile respiratorii fiind astfel complet separate de căile digestive în fundul cavităţii bucale, alimentele trec în esofag de-o parte şi de alta a laringelui fără ca apa or materiile pe care ea le antrenează să poată pătrunde în acesta. Acest lucru fiind bine stabilit, nu mai putem vedea cum ar putea fi expulzată apa prin eventul complet închis. Pe de altă parte, ne întrebăm în van ce forţă ar putea proiecta această apă la înălţimi atât de mari precum cele pe care le constatăm la anumite sufluri. Oare cum s-ar produce presiunea necesară în gura unui cetaceu? În fapt, conformaţia acestei cavităţi nu permite o închidere perfectă nici chiar la denticete; dimpotrivă, ea este conformată în aşa fel, încât să îngăduie trecerea apei. Astfel, mistacocetele au în colţurile buzelor adevărate jgheaburi, deosebit de dezvoltate mai ales la megaptere şi care folosesc acestor animale la eliminarea apei în care pluteştc hrana lor. Aşadar, pentru ca apa să poată fi propulsată prin eventuri la mare înălţime, trebuie neapărat ca ea să se fi aflat în prealabil în plămâni. Cred că şi partizanii cei mai fervenţi ai ideilor lui ARISTOTEL ar da înapoi în faţa unei asemenea presupuneri.
Există însă o împrejurare în care un lichid este proiectat prin eventuri la o înălţime considerabilă, anume aceea în care cetaceul are plămânii răniţi. În acest caz, un jet de sânge ajunge la o înălţime de multe ori foarte mare. Fenomenul nu este propriu cetaceelor; el se manifestă la toate mamiferele ai căror plămâni sunt rupţi or umpluţi cu sânge dintr-un motiv sau altul.
Cu toate acestea, mau mulţi observatori scrupuloşi spun că au constatat că din suflu cad câteodată picături de apă. Potrivit afirmaţiilor lui BAER (1864), căpitanul KOTZEBUE a văzut o balenă suflând atât de aproape de navă, încât suflul ei s-a întins deasupra punţii, care s-a acoperit cu picături, însă acestea nu au fost destul de numeroase pentru ca apa să se poată strânge în rigole. LILLJEBORG (1866) îl citează pe HAGLUND, care a văzut picături de apă căzând din partea inferioară a norului format de suflu, şi pe TORRELL, care afirmă că pe puntea vasului a căzut puţină apă dintr-un suflu, adăugând că această apă provenea probabil din condensarea vaporilor.
Toate aceste observaţii, ca şi altele pe care nu le mai citez, au fost făcute în regiunile polare, unde temperatura aerului este foarte scăzută. Prin urmare, ele s-ar putea explica cu uşurinţă prin condensarea rapidă a vaporilor de apă conţinuţi în suflu.
Dar au fost emise şi alte ipoteze explicative. S-a pretins că suflul animalului era expulzat înainte ca protuberanţa eventului să fi ajuns în întregime în aer, antrenând astfel parte din apa de la suprafaţă şi pulverizând-o. BAER (1864) nu admite acest mod de a vedea lucrurile. El remarcă, pe bună dreptate, că cetaceele nu suflă decât după ce şi-au scos eventul din apă. Pe de altă parte, rezultatele unei experienţe pe care a făcut-o i s-au părut concludente. Suflând sub apă printr-un tub îndoit, a constatat că apa nu era antrenată decât atunci când deschiderea tubului se găsea foarte aproape de suprafaţă.
Mie mi se pare că experienţa lui BAER demonstrează exact contrariul a ceea ce voia să susţină. În fapt, el demonstrează experimental că apa putea fi antrenată în anumite împrejurări. Or, nimic nu-i îngăduie să presupună că aceste împrejurări nu apar niciodată la balene. BAER însuşi înfăţişează o orcă în suflul căreia sunt antrenate picături de apă. Cred aşadar că aceste eventualităţi sunt posibile.
Dar mai mulţi autori, şi BAER se numără printre ei, au propus o explicaţie diferită. Ei cred că picăturile ce cad din suflu sunt şi apă antrenată, dar că aceasta provine din lichidele acumulate în fosele eventului. RAWITZ (1900) combate îndelung această opinie, cu argumente bazate pe oblicitatea pe care o prezintă orientarea fantei care constituie orificiul propriu-zis al eventului şi pe panta pe care o are proeminenţa eventului. Eu împărtăşesc părerea lui RAWITZ, dar dintr-un motiv care mi se pare mai bun decât al lui, căci nu are replică. Am văzut mai sus că eventul mistacocetelor se dilată în timpul suflului într-o masă conică ce nu prezintă nici urmă de fosetă în care s-ar putea acumula apa.
Alţi autori atribuie originea picăturilor de apă lichidului care a pătruns în canalul eventului. În principiu, nu văd de ce faptul ar fi imposibil. Voi remarca numai că, la focile şi pinguinii pe care i-am putut observa de foarte aproape, nu am înregistrat niciodată acest fenomen şi nu cred că nara unui cetaceu ar fi mai puţin organizată decât cea a unor astfel de animale. Nu este nevoie să precizez că această ultimă explicaţie este doar o simplă ipoteză, care nu se bazează pe vreo observaţie directă.
Credinţa vechilor autori potrivit căreia cetaceele proiectează apă se întemeiază fără îndoială pe observaţii greşite şi pe încrederea fetişistă acordată tuturor istorisirilor lui ARISTOTEL şi PLINIUS. Mi se pare că altfel stau lucrurile în cazul autorilor moderni. Cred că, cel puţin pentru o parte din ei, influenţa unei idei apriorice a trebuit să fie determinantă. Vizibilitatea suflului marilor cetacee din regiunile polare poate fi explicată cu uşurinţă. Este de-ajuns să se constate că ea este un fapt banal la toate mamiferele care trăiesc în acest regiuni şi că acelaşi fenomen se observă iarna chiar şi în zonele temperate. Condensarea vaporilor de apă ce saturează aerul cald expirat dă naştere unor aburi în contact cu aerul rece. Este deci firesc să se considere că suflul cetaceului nu reprezintă altceva decât aburi obişnuiţi, dar în cantitate mai mare dată fiind talia animalului.
Această explicaţie nu este totuşi suficientă atunci când este vorba de cetacee al căror suflu este vizibil chiar şi la temperaturi ridicate. După cum se ştie, caşalotul se întâlneşte în mările tropicale, unde temperatura aerului este deseori apropiată de 30ºC şi, cu toate acestea, suflul acestor animale este perfect vizibil chiar dacă el nu este atât de puternic precum cel al marilor cetacee polare. Dificultatea de a explica vizibilitatea suflului marilor cetacee în condiţiile unor temperaturi ridicate este cea care trebuie să-i fi incitat pe unii autori să declare că acest suflu este lichid.
Există şi o altă dificultate, care apare atunci vrem să pătrundem în profunzimea lucrurilor. Ne putem întreba şi de ce, la cetaceele de talie mică, suflul nu este vizibil din moment ce el este doar un simplu abur.
RAWITZ (1900) caută explicaţia vizibilităţii suflului în regiunile tropicale în pretinsa temperatură ridicată pe care o au cetaceele: «Potrivit unei afirmaţii pe care cred că a făcut-o KÜKENTHAL or GULDBERG, temperatura sângelui la cetaceele mari ar depăşi chiar şi cele mai ridicate temperaturi febrile ale omului»5, spune el la pagina 94. Or, acest citat este cu totul eronat. Cel care a publicat lucrarea la care se referă RAWITZ este GULDBERG (1900), iar din această lucrare rezultă foarte clar că temperatura cetaceelor este mai scăzută decât cea a omului normal. În fapt, temperaturile obţinute prin măsurători rectale sau musculare, absolut indiscutabile, sunt de 35,4ºC pentru Balenoptera musculus (Comp.) [GULDBERG] şi de 35,6ºC pentru Delphinus delphis Cuvier [RICHARD şi NEUVILLE], iar temperatura ficatului (organul cel mai cald al corpului), de 36-37ºC la Phocaena communis L. (DAVY). «… De aceea, trebuie să admitem ca normală pentru cetacee mai curând o temperatură de 36-37ºC decât una de 38-39ºC»3, conchide GULDBERG la pagina 69, iar el se referă la temperatura ficatului, care este cu siguranţă mai mare decât cea a plămânilor şi, cu atât mai mult, decât cea a aerului conţinut în plămâni.
Dacă temperatura cetaceelor este sensibil mai scăzută decât cea a omului, ea este cu mult mai mică decât cea a majorităţii mamiferelor terestre, a căror temperatură oscilează în jurul valorii de 39ºC. Acest fapt se află în deplină concordanţă cu ceea ce am găsit eu la foci şi pinguini [RACOVIŢĂ (1900, p. 206)], animale comparabile din toate punctele de vedere cu cetaceele. În faţa temerarelor afirmaţii ale lui RAWITZ, eu aş pune această regulă generală: Temperatura mamiferelor şi păsărilor adaptate la viaţa acvatică şi al căror corp este înconjurat de un strat izolant de grăsime este mai mică decât temperatura rudelor lor terestre. Aceste animale acvatice nu produc mai multă căldură ca să lupte împotriva frigului din mediul în care trăiesc, ci doar pierd mai puţină; slănina care le înveleşte împiedecă pierderea căldurii în aşa măsură, încât viscerele unei foci ucise şi expuse la –20ºC rămân călduţe şi după 24 de ore [RACOVIŢĂ (1900, p. 207)] iar în muşchii şi sângele unui Balaenoptera sibbaldi s-a măsurat o temperatură de 34ºC la trei zile după moartea acestuia [GULDBERG.(1900)].
Voi remarca de pe acum că, la cetacee, foci şi pinguini, grăsimea nu constituie un depozit de rezervă ca la un animal terestru, ci un adevărat organ de apărare împotriva frigului, şi voi susţine cu probe într-o lucrare în curs de pregătire despre foci şi pinguini opinia, care va părea un veritabil paradox, că aceste animale acvatice, pe care omul aproape că le-a exterminat pentru grăsimea lor, sunt animale slabe.
Explicaţia dată de RAWITZ este deci greşită sub toate aspectele şi, de altfel, chiar dacă ar fi fost corectă, ea nu ar lămuri de ce suflul cetaceelor mici nu este vizibil din moment ce, în ipoteza lui, diferenţa dintre temperatura corpului lor şi temperatura exterioară din regiunile intertropicale ar fi suficientă pentru a produce o condensare.
Prietenul meu doctorul PORTIER, şef de lucrări de fiziologie la Sorbona, mi-a sugerat o explicaţie care pare să fie cea bună. Experienţe de fizică bine puse la punct ne-au făcut cunoscute efectele pe care le are detenta gazelor. Orice caz aflat sub presiune şi căruia i se deschide brusc o ieşire este supus unei scăderi instantanee a temperaturii. Or este cert că expiraţia cetaceelor este comparabilă din toate punctele de vedere cu fenomenul de detentă a gazelor. În fapt, avem un mare rezervor pulmonar închis într-o puternică cuşcă toracică, care comunică cu exteriorul printr-un orificiu foarte mic în raport cu capacitatea plămânilor, iar acest orificiu se deschide brusc în momentul expiraţiei. Dovada că aerul este expulzat sub presiune mare este faptul că suflul se ridică la înălţime foarte mare şi, în plus, că eliminarea lui produce zgomotul strident atât de caracteristic pe care toţi autorii l-au comparat cu ieşirea aburilor sub presiune.
Cred că această idee a lui PORTIER explică admirabil toate modalităţile suflului. Astfel, suflul cetaceelor mici nu este văzut deoarece forţa lor musculară este redusă şi aerul iese sub presiune mică. Expiraţia care însoţeşte prima apariţie la suprafaţă după sondare6 este mai puternică decât celelalte pentru că animalul, înainte de a plonja, şi-a umflat plămânii mai mult decât pentru scufundările obişnuite şi, în consecinţă, aerul se afla în ei la o presiune mai mare.
Nu vreau să susţin că răcirea produsă prin fenomenul de detentă este singura cauză a vizibilităţii suflului. Trebuie să se facă o deosebire. Este cert că, la tropice, condensarea vaporilor se datorează exclusiv răcirii prin detentă, dar în regiunile polare, fenomenul de aburire vine să complice cauzele acestei apariţii.
6. Mirosul suflului. După cum am remarcat deja în altă parte (p. 9), mirosul suflului expulzat de megaptere este greţos şi această observaţie îşi găseşte confirmarea în lucrările lui BAER (1864), LILLJEBORG (1866), JOUAN (1882) şi alţi autori pe care este inutil să-i citez aici. JOUAN (1882, p. 12) afirmă chiar că acest lucru se observă mai ales la speciile mari de cetacee şi că suflul caşalotului este deosebit de fetid, căci provoacă greţuri şi «are pe piele efectul unui vezicator». Îi las autorului întreaga responsabilitate a acestei aserţiuni şi reţin doar că fetiditatea suflului nu e proprie megapterelor, ci un lucru obişnuit la toate cetaceele mari. În mod cam nesocotit, eu am atribuit acest miros greu cadavrelor de animale ce putrezesc între fanoanele mistacocetelor [Racoviţă (1900)], situaţie observată de multe ori. Sunt menţionaţi chiar peşti în curs de putrefacţie găsiţi în gura unui Balenoptera physalus. Dar, în afară de faptul că această ipoteză nu poate fi aplicată la caşalot, care nu are fanoane, ea este şi incompatibilă cu dispunerea căilor respiratorii, complet izolate de cavitatea bucală. Prin urmare, sursa infecţiei trebuie căutată în însuşi aparatul respirator.
B. – INSPIRAŢIA. Inspiraţia are loc imediat după expiraţie. Protuberanţa eventului rămâne singura parte a corpului care apare la suprafaţă, numai că forma ei este acum diferită. La mistacocete, orificiul nu mai este situat pe o proeminenţă conică, la fel ca în timpul expiraţiei, ci larg deschis, iar protuberanţa eventului este atât de turtită, încât se confundă cu conturul regulat al capului. Această dispunere se vede foarte clar pe fotografiile reproduse la sfârşitul lucrării. La denticete, modificarea este mai redusă, dar orificiul eventului trebuie să fie deschis mai mult decât în timpul expiraţiei.
Durata inspiraţiei este întotdeauna mai mică decât cea a expiraţiei şi asta se înţelege cu uşurinţă. În cursul expiraţiei, orificiul eventului este mic şi aerul, proiectat ce-i drept cu violenţă, este expulzat într-o coloană subţire; în cursul inspiraţiei, orificiul este larg deschis şi aerul poate pătrunde subit în plămâni. Cetaceul trebuie să-şi fi dobândit această facultate de a inspira foarte repede pentru a se expune mai puţin riscului ca apa să pătrundă în aparatul respirator.
Eu am constatat de foarte multe ori rapiditatea extremă a inspiraţiei la balenoptere, la megaptere şi la delfini, iar mai mulţi alţi autori scrupuloşi au consemnat-o la fel ca mine.
THIERCELIN (1866, vol. 1) afirmă că, la toate cetaceele, «expiraţia este mult mai lungă decât inspiraţia», adăugând mai departe că «în toate cazurile, de îndată ce această operaţie (expiraţia) s-a încheiat, eventul pare în mod atât de evident că intră în apă, încât trebuie să ştii că animalul a trebuit să expire ca să nu crezi că s-a mulţumit cu prima fază a funcţiei sale respiratorii». HENKING (1901) a văzut la B. musculus că «inspiraţia trebuie să fi durat extrem de puţin, deoarece balena s-a scufundat foarte curând după expulzarea suflului»7. BEALE (1839) supune că, imediat după ce caşalotul a suflat, inspiraţia a avut loc foarte repede, căci nasul dispare sub apă. Pe baza unor indicaţii teoretice asupra cărora nu vreau să insist, KÜKENTHAL (1893) susţine de asemenea că inspiraţia trebuie să fie foarte scurtă.
Dar RAWITZ (1900 a) ne obligă să ne ocupăm din nou de el, deoarece afirmă că inspiraţia este mai lungă şi mai profundă decât expiraţia (?!). Pe ce se bazează acest autor atunci când face atare afirmaţie? În mod cert, doar pe propriile lui observaţii. Or, cititorul se va putea convinge de rigurozitate lor parcurgând rândurile din această lucrare pe care le-am consacrat megapterelor. Şi ce vrea să însemne o inspiraţie mai profundă decât expiraţia? Oare RAWITZ îşi închipuie că cetaceul aspiră în plămâni un volum de aer mai mare decât cel pe care l-a eliminat? De asemenea, el neagă că orificiul eventului se lărgeşte în timpul inspiraţiei, tăgăduire de asemenea nefericită, căci faptul este incontestabil, şi îşi însoţeşte părerea cu un raţionament care nu poate fi admis. Într-adevăr, el spune că lărgirea eventului nu poate servi prea mult la accelerarea inspiraţiei deoarece nările rămân întotdeauna foarte strâmte în raport cu cantitatea de aer inspirat. În felul acesta, după RAWITZ, diferenţa dintre volumul de aer care poate fi absorbit printr-un orificiu strâmt şi a celui absorbit printr-un orificiu de zece ori mai larg este neînsemnată (?!). Îi las responsabilitatea unei asemenea concluzii.
Pătrunderea aerului în plămânii cetaceelor mari produce, la fel ca expiraţia, un anumit zgomot care nu este o «voce», ci un simplu sunet produs de aerul aspirat cu putere şi care trece printr-un orificiu relativ îngust. Cu toate acestea, zgomotul este uneori mai strident, similar unui şuierat surd; păstrând proporţiile, el se aseamănă cu cel produs câteodată de nările animalelor terestre înfundate cu diverse materii străine.
Se înţelege de la sine că toate cetaceele inspiră numai aer şi că ele trebuie să fie deranjate la fel ca orice mamifer terestru atunci când apa pătrunde accidental în căile lor respiratorii.
C. – SCUFUNDĂRILE INTERMEDIARE. După ce cetaceul a respirat aşa cum am văzut mai sus, se scufundă printr-o mişcare de rotaţie al cărui traseu ar fi o curbă mai mult sau mai puţin alungită, după care continuă să înainteze în apă. Aşadar, după ce respiraţia a fost anunţată prin apariţia protuberanţei eventului, la suprafaţă apare uşoara încovoiere care marchează gâtul rudimentar al acestor animale, apoi spatele întotdeauna convex, până la un punct care, în funcţie de specie, este mai mult sau mai puţin apropiat de extremitatea posterioară. Astfel, balenidele îşi arată o bună parte din spate, până dincolo de regiunea în care este plasată înotătoarea dorsală la cetaceele care sunt înzestrate cu aşa ceva. La megaptere, spatele se arată tot până dincolo de înotătoarea dorsală. La balenoptere, dorsala nu se arată, însă caşaloţii lasă să li se vadă cocoaşa dorsală iar denticetele, înotătoarea dorsală. Cufundarea animalului continuă apoi progresiv, dinspre cap spre coadă, urmând întotdeauna o linie curbă, şi cetaceul dispare fără să-şi fi arătat coada în nici unul din cazuri.
În funcţie de specie, dispariţia durează un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, însă fără să depăşească niciodată un număr redus de minute. Apoi protuberanţa eventului reapare, cetaceul respiră, îşi arată spatele şi dispare din nou. Numărul acestor scufundări intermediare care preced sondarea variază de la o specie la alta; în general, el este mic la mistacocete şi foarte mare la denticete. Dar ele sunt caracterizate la toate cetaceele prin următoarele fapte: 1º expiraţia şi inspiraţia sunt mai scurte decât prima expiraţie de după sondare, respectiv ultima inspiraţie de dinaintea sondării, iar aceste acte respiratorii sunt mai puţin profunde; 2º intervalul dintre două apariţii consecutive este foarte scurt; 3º animalul nu se scufundă decât la o adâncime mică, de cel mult câţiva metri, sau înoată cel mai adesea foarte aproape de suprafaţă; 4º partea posterioară a corpului rămâne întotdeauna invizibilă; 5º în răstimpul în care se află sub apă, cetaceul înaintează destul de repede, cel mai adesea în linie dreaptă, însă uneori în cercuri, ca atunci când, aflându-se într-un golf îngust, nu are destul spaţiu.
Scopul acestor mişcări este uşor de înţeles. Cetaceul face ceea ce fac toţi scufundătorii. Înainte de a se adânci pentru un timp foarte îndelungat, el execută câteva respiraţii rapide, care îi îngăduie, pe de o parte, să-şi reoxigeneze sângele devenit mai mult sau mai puţin asfixiant în cursul precedentei scufundări, iar pe de alta, să şi-l supraîncarce cu oxigen în vederea următoarei scufundări. De aici rezultă că cetaceele care fac cele mai multe inspiraţii obişnuite înainte de a sonda sunt acelea care trebuie să se scufunde la cea mai mare adâncime or, cel puţin, acelea care trebuie să rămână cel mai mult sub apă. Din acest punct de vedere, recordul pare să fie deţinut de caşalot, căci scufundările lui intermediare sunt foarte numeroase, 60-70 spune BEALE (1839); el este şi cetaceul care rămâne cufundat cel mai mult timp, de la 1 oră şi 10 minute la o oră şi 20 de minute, rareori doar o oră, în cazul masculilor de talie mare. Acest lucru trebui să-i fie deosebit de folositor în procurarea hranei, compusă din marile cefalopode ce trăiesc la adâncimi considerabile şi a căror urmărire este lungă şi laborioasă.
Balenele cu cioc au obiceiuri asemănătoare cu cele ale caşaloţilor, numărul de scufundări obişnuite pe care îl fac între două sondări fiind foarte mare şi în cazul lor.
D. – SONDAREA. Aşadar, animalul are provizia lui oxigen, după care inspiră foarte profund pentru a duce cu el în adâncuri cea mai mare cantitate de aer cu putinţă. El nu inovează nici în această împrejurare, ci face ceea ce fac toţi scufundătorii. Apoi apare spatele animalului, mult mai sus deasupra apei decât în scufundările obişnuite. Curba formată de linia dorsală este mai convexă, mişcarea de rotaţie este mai pronunţată şi spatele dispare dinspre partea sa anterioară spre cea posterioară. Ceea ce se petrece pe urmă este caracteristic fiecărei specii. Balenele france, megapterele şi caşaloţi îşi scot coada deasupra apei, moment în care se află cu capul în jos, cu axa capului îndreptată oblic spre fund. Coada se leagănă în aer de două sau trei ori şi animalul dispare. Balenopterele nu-şi arată caudala, însă descriu o curbă foarte strânsă, aproape un cerc. Delfinii sar din apă şi, după ce descriu în aer o curbă alungită, plonjează cu capul înainte, ţinându-şi corpul întins. Cetaceul coboară apoi oblic şi dispare pentru un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, în funcţie de specie, dar care este rareori mai mic scurt decât un sfert de oră. El reapare din nou şi expulzează un suflu foarte puternic şi foarte prelung.
Sondarea este deci caracteristică tuturor cetaceelor prin următoarele particularităţi: 1º începe printr-o inspiraţie mai profundă decât celelalte şi se încheie printr-o expiraţie de asemenea mai puternică; 2º partea posterioară a corpului execută mişcări tipice; 3º animalul se scufundă la adâncimi mari; 4º rămâne mult timp în apă înainte de a reapărea la suprafaţă.
E. – SIAJUL. De fiecare dată când un cetaceu de talie mare se scufundă, lasă în urmă o dâră de «unsoare», foarte netă mai ales atunci când apa este puţin agitată. Incontestabil, este o pătură de grăsime extrem de subţire care se întinde la suprafaţa apei şi care îi dă acel aspect bine cunoscut de oglindă. Faptul a fost observat şi consemnat de foarte multe ori şi nu poate exista nicio îndoială în privinţa interpretării lui.
Cu toate acestea, este greu să se înţeleagă de unde provine această substanţă grasă pe care animalul o lasă în siajul său, căci anatomişti care s-au ocupat de pielea cetaceelor, DELAGE (1885), KUKENTHAL (1889) şi RAWITZ (1890), printre alţii, au constatat absenţa completă a glandelor sudoripare şi sebacee. În consecinţă, această grăsime nu poate proveni dintr-o excreţie a pielii. La delfinul comun, specie pe care am examinat-o şi eu din acest punct de vedere, pielea este lipsită de orice peliculă unsuroasă; ea este perfect uscată şi nu lasă nicio urmă pe o sticlă bine curăţată. Trebuie deci că această grăsime are o altă origine şi s-ar putea ca observaţiile următoare să ne pună pe calea adevărului.
Vorbind despre balena francă australă, THIERCELIN (1866, vol. 1) afirmă că «… din suflu cad câteva picături mărunte de materie grasă». Dacă această observaţie se confirmă, căci ea nu poate fi admis fără ezitare, am şti care este sursa acelei «grăsimi» menţionate, dar cred că o altă explicaţie, pe care am făcut-o în strâmtoarea de Gerlache, ne furnizează o explicaţie mai plauzibilă. Printre balenopterele mari şi megapterele din strâmtoare, am remarcat la suprafaţa apei nişte mase informe de culoare roşie, înconjurate de «unsori». Fără nicio îndoială, ele erau excrementele acestor animale. Focile şi pinguinii aveau excremente asemănătoare, a căror culoare se explică prin hrana lor, căci ea se compune în bună parte din acele Euphausia8 înzestrate din abundenţă cu un pigment roşu. Ca toate animalele planctonice, Euphausia are în ţesuturi numeroşi picuri unsuroşi, picuri care, la nişte animale ce-şi duc viaţa între două ape, trebuie să joace rolul unor flotoare. Aşa fiind, resturile digestive eliminate de mamifere şi păsările care se hrănesc cu ele trebuie să conţină grăsime. Este deci posibil ca din anusul marilor cetacee să se prelingă constant o materie grasă ce s-ar putea afla la originea «unsorii» observate.

Mişcări diverse executate de cetacee

Mişcările pe care le-am analizat până acum sunt mişcările obişnuite şi, ca să spun aşa, permanente în viaţa normală a cetaceelor. Mai sunt însă şi altele, pe care aceste animale le fac în unele împrejurări speciale sau excepţionale din viaţa lor şi pe care este momentul să le analizăm acum.
A. – SALTURILE ŞI TUMBELE. Aceste mişcări se observă la multe cetacee, dar îndeosebi la unele specii pentru care reprezintă un element cu adevărat caracteristic. Megapterele fac în mod obişnuit aceste salturi în afara apei, ce vor fi descrise amănunţit în capitolul următor. Balenopterele nu par să execute astfel de jocuri, însă ele fac parte din obiceiurile caşalotului [BEALE (1839)]. Vânătorii de balene englezi şi americani au creat un cuvânt anume pentru a desemna saltul în afara apei pe care îl fac marile cetacee, denumindu-l «breach». Speciile mici de delfini sar cu plăcere în afara apei, fiind reputate şi prin faptul că depăşesc în viteză navele pe care le urmăresc; au fost menţionate chiar şi balenoptere de talie mare care au urmărit vapoare timp foarte îndelungat (RODLER, 1888).
B. – REPAUSUL PE APĂ. Balenele france şi megapterele au câteodată obiceiul de a rămâne imobile la suprafaţa apei. Pescarii pretind că fac acest lucru ca să doarmă, dar afirmaţia ar merita să fie verificată.
Din observaţiile publicate reiese că acest repaus pe apă nu se observă decât rareori. Eu l-am văzut doar o singură dată de-a lungul celor trei săptămâni pe care le-am petrecut în strâmtoarea de Gerlache, unde corabia noastră era înconjurată permanent de megaptere. De altfel, el nu a fost observat niciodată cu certitudine la balenoptere şi la delfinide. Toate acestea par să arate că un atare obicei nu trebuie să fie interpretat ca o funcţie tot atât de normală şi de periodică precum somnul.
Însă ne putem întreba dacă cetaceele dorm. Sunt foarte tentat să dau un răspuns negativ la această întrebare. În timpul şederii noastre în strâmtoarea de Gerlache şi în banchiză am auzit cum cetaceele suflă la orice oră din zi şi din noapte, ceea ce confirmă părerea lui JOUAN (1882). Am observat adesea noaptea delfinide care urmăreau vapoarele; pe de altă parte, Delphinus delphis L. provoacă mari stricăciuni la ustensilele de pescuit cu care se prind hamsii şi sardele, pe orice vreme şi la orice oră din zi or din noapte.
RODLER (1888, p. 274) informează că o navă cu aburi a fost urmărită de aceeaşi ceată de cetacee de la Capul Horn până la Liverpool, iar MOSELEY (1892, p. 9) afirmă că un «hunchback» (megapter) a urmărit vasul „CHALLENGER” mai multe zile la rând. În timpul acestor călătorii, cetaceele trebuiau să înoate neîntrerupt, ceea ce elimină posibilitatea somnului chiar dacă admitem că simplele mişcări indispensabile respiraţiei puteau fi făcute în mod reflex, aşa cum presupune JOUAN (1892), deoarece nu se poate susţine că cetaceele ar fi capabile să urmărească în mod automat o navă a cărei rută este variabilă.
Pot fi emise trei ipoteze referitoare la somnul cetaceelor. Mai întâi, se poate presupune că cetaceele dorm pe fundul apei. BUCHET (1895) împărtăşeşte o atare părere şi crede în ceea ce i-au spus pescarii în această privinţă, căci el spune că «adesea, ele (balenele) apar brusc la suprafaţa apei de jur împrejurul navei, fără să fi fost văzute în larg». Aşa fac balenele greoaie şi delfinii, care ar dormi în timpul nopţii. Faptul pe care îl raportează BUCHET ca dovadă în sprijinul opiniei sale se explică în cu totul alt fel. Nu este de mirare să vezi apărând brusc animale care înotă cu până la 12 mile pe oră [SCORESBY (1820)] şi care pot rămâne sub apă mai mult de o jumătate de oră.
Există mai multe motive pentru care opinia lui BUCHET este inacceptabilă. Cetaceele nu ar putea dormi pe fundul apei decât foarte puţin, dat fiind că trebuie să revină la suprafaţă ca să respire. Când trăiesc în mări profunde, ele nu ar putea dormi fiindcă nu se scufundă la mare adâncime. Pielea lor este atât de delicată, încât contactul cu fundul mării le-ar fi funest. Aşadar, nu cred că această primă ipoteză corespunde realităţii.
Citez doar cu titlu informativ o ciudată lucrare a lui BARKOW (1862) care are tangenţe cu ipoteza pe care am examinat-o mai sus şi care conţine următoarea concluzie: «În timpul verii, traiul balenelor depinde mai ales de respiraţia pulmonară a mamiferelor, iar în timpul iernii, de respiraţia submarină prin vascularizaţia intestinală»9. Autorul consideră deci cetaceele ca fiind animale hibernante, care îşi petrec o parte din existenţa lor pe fundul mării. El ajunge la această stranie concepţie în urma unor consideraţii asupra cărora nu doresc să insist aici.
Tot atât de improbabilă este şi cea de a doua ipoteză care poate fi făcută, şi anume că cetaceele ar dormi la suprafaţă. În fapt, se ştie că aceste animale, mai grele decât apa, nu se pot menţine la suprafaţa ei decât înotând. Genul Balena este singurul care face excepţie; balenele france plutesc, dar ar pluti pe spate, care este mult mai greu decât burta, dacă nu şi-ar păstra în mod activ poziţia naturală. Asta ne readuce la cetaceele greoaie, căci eventul s-ar afla sub apă în ambele cazuri.
Mult mai plauzibilă este cea de a treia ipoteză. Când dorm, cetaceele ar executa automat mişcările necesare respiraţiei. După cum se ştie, caii înhămaţi pot dormi foarte bine trăgând după ei trăsura şi chiar omul poate să doarmă în timp ce umblă. Aşadar, nimic nu ne împiedecă apriori să admitem această ipoteză, însă am văzut că observaţiile citate la începutul acestui paragraf tind să susţină mai curând ideea că cetaceele nu dorm.
Dacă am insistat asupra acestui subiect, nu am făcut-o decât ca să-i scot în relief interesul şi numărul restrâns de date de care dispunem pentru a ajunge la o soluţie.
C. – MIGRAŢIILE. În largul mării au fost văzute adeseori cetacee care goneau în linie dreaptă fără să sondeze. În astfel de cazuri, ele se deplasau fie în căutarea unui nou loc cu hrană abundentă, fie din nevoia de a se reproduce.

CONCLUZIE

Din această prezentare sumară a mişcărilor pe care le fac cetaceele în largul mării rezultă că aceste mişcări variază în funcţie de specie. Acesta este faptul care mi se pare cel mai important din punct de vedere practic şi în capitolele ce urmează voi demonstra, cu dovezi, că aşa stau lucrurile la speciile pe care le-am putut studia. Sunt deci în măsură să stabilesc ca principiu că mişcările pe care le fac cetaceelor în apă sunt specifice. Combinând rezultatele dobândite prin observarea mişcărilor cu datele furnizate de mărimea, forma şi culoarea animalului, vom ajunge cu uşurinţă să recunoaştem fiecare specie cu tot atâta certitudine ca atunci când am avea animalul la îndemână pentru a-l diseca, eventualitate care nu apare decât foarte rar.

*

Adâncimea până la care se scufundă balenele

În încheierea acestui capitol, voi trata o chestiune capitală în biologia cetaceelor, aceea a adâncimii până la care se scufundă. Nu avem nicio observaţie directă pentru a rezolva această problemă şi cetologii care vorbesc în treacăt despre ea se mulţumesc cu afirmaţii lipsite de dovezi. Toţi dau cifre foarte mari iar KUKENTHAL (1900, p 197) pretinde chiar că cetaceele se pot scufunda până la 1000 de metri, dar fără să spună pe ce îşi întemeiază afirmaţia. Eu nu cred că aceste animale au ajuns vreodată la o asemenea adâncime, ci, dimpotrivă, că ele nu pot depăşi un prag de cel mult de 100 de metri. Pentru a ne convinge, să examinăm ce se întâmplă atunci când un cetaceu se scufundă.
Presiunea apei. Nu trebuie să uităm că cetaceele au o respiraţie aeriană, că sacii lor pulmonari sunt umpluţi cu aer. Pe de altă parte, ştim ce se întâmplă atunci când un mamifer este supus unei presiuni de mai multe atmosfere. Un volum mare de gaze se dizolvă în sânge şi, dacă survine o decompresie bruscă, surplusul de gaze dizolvate nu poate fi eliminat prin plămâni, ci formează în capilare bule ce opresc circulaţia şi provoacă moartea. Pentru om, adâncimea limită la care se poate aventura fără risc este de treizeci de metri, adâncime la care presiunea este de trei atmosfere. Niciun mamifer comprimat la nouă atmosfere şi decomprimat brusc nu a rezistat acestui tratament, 90 de metri fiind o limită pe care un mamifer terestru nu o va putea atinge niciodată. Cu toate acestea, se poate admite că cetaceul s-a adaptat încetul cu încetul la adâncimi din ce în ce mai mari, sporind astfel adâncimea la care poate să ajungă, dar este cu neputinţă să credem că a reuşit să anihileze complet legea fizică a dizolvării gazelor în lichidele organice proporţional cu presiunea, nici că a putut să împiedece degajarea acestor gaze atunci când presiunea scade brusc.
Aşadar, dându-i cetaceului, în virtutea acestei presupuse adaptări, o capacitate de trei ori mai mare decât cea a organismului uman, trebuie să ajungem mult mai aproape de adevăr. Dar cred că limita de 100 de metri pe care o atribui cetaceelor este mai curând exagerată.
Greutatea. Densitatea corpului este mai mică decât cea a apei la balenele france şi la caşalot şi cu puţin mai mare la celelalte cetacee, care se cufundă când sunt ucise. Ca să se afunde, cetaceul trebuie aşadar să înoate. Pe de altă parte, cetaceul viu are înmagazinat în plămâni un volum enorm de aer, care tinde să-l ridice din nou la suprafaţă. Aşa stând lucrurile, ne putem imagina ce efort trebuie să facă pentru a se scufunda la 1000 de metri! Este un efort atât de mare, încât îi depăşeşte cu certitudine forţa musculară. Să nu uităm că omul, al cărui corp este mult mai dens decât cel al balenei, trebuie să se încarce cu o greutatea foarte mare când se scufundă în apă la adâncimi ce depăşesc câţiva metri; amintesc doar că îmbrăcămintea scafandrului cântăreşte 80 de kilograme. Iată încă un considerent care mă împiedecă să mă încred în cei 1000 de metri ai lui KUKENTHAL.
3º Se ştie că lumina soarelui nu pătrunde la adâncimi mai mari de 300 de metri şi, pe de altă parte, că la atare adâncime nu-şi fac efectul decât radiaţiile din sectorul chimic al spectrului. Se poate chiar spune că, practic, pentru ochiul unui mamifer, zona luminată nu trebuie să depăşească 50 sau 60 de metri. Or, dacă văzul este inutil cetaceelor care se hrănesc cu plancton, el trebuie să fie indispensabil celor care se hrănesc cu peşti sau cefalopode. Oare ce-ar puutea să facă ele la adâncimi care depăşesc limita unei iluminări folositoare?
Hrana. Cetaceele nu se scufundă de plăcere, ci pentru a-şi căuta hrana. Or, ce-ar putea să găsească la 1000 de metri? Bancurile de peşti nu stau câtuşi de puţin la adâncimi mari, iar zona în care planctonul este foarte abundent, cea în care se scufundă cetaceele cărora le serveşte drept hrană, este zona diatomeelor, adică zona luminată, care se întinde până la aproximativ 100 de metri. Este neîndoielnic că plancton există şi dincolo de această zonă, dar oare de ce s-ar scufunda cetaceul până acolo dacă el şi-ar putea rezolva treburile cu mai puţină cheltuială?
Locul de pescuit. În general, cetaceele caută vecinătatea ţărmurilor şi de foarte multe ori sunt văzute în ape puţin adânci. În aceste locuri, execută mişcările lor obişnuite, rămân sub apă tot atât de mult ca în larg şi o fac nu pentru a avea timp să ajungă la adâncimi mari, după cum s-a spus, ci doar pentru că au nevoie de acest timp ca să-şi procure hrana.
Aşadar, iată consideraţiile care mă fac să resping ideile celor care cred că cetaceele se pot scufunda la mari adâncimi. Cred, dimpotrivă, că ele se scufundă numai până la câteva zeci de metri şi că 100 de metri este o limită care n-ar cam trebui să fie depăşită.
Singura observaţie directă pe care am găsit-o şi care este demnă de crezare confirmă această opinie. Japonezii capturează balenele cu plasa şi, într-o carte despre pescuitul balenelor ce datează din 1829 (MÖBIUS, 1893) am găsit următorul pasaj: «Cetaceele care se scufundă dincolo de 18 hiro (27,4 m) nu pot fi prinse cu plasa decât acolo unde apa nu depăşeşte această adâncime, însă semikoujira (Balena japonica), care nu se scufundă mai jos de această adâncime, poate fi capturată oriunde cu plasa, indiferent de adâncime».
Vedem deci că balena francă nu se scufundă dincolo de 28 de metri. Această balenă este cea a cărei densitate este cea mai mică, fiindcă pluteşte când este moartă; celelalte plonjează dincolo de 28 de metri, dar oare ne putem închipui că diferenţa poate fi chiar atât de mare între animale înrudite, cu aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi structură, ca să admitem că unul nu depăşeşte 28 de metri şi celălalt poate să ajungă la o mie ?!

1. Termen folosit pentru a desemna speciile de balene în sens strict, cuprinse în genul Eubalena.
2. Cetaceele cu fanoane (balenele).
3. Cetaceele cu dinţi sau odontocetele (caşaloţii şi delfinii).
4. Picătură de sticlă obţinută pentru prima dată de artizani olandezi şi care se formează spontan atunci când un strop de sticlă topită este lăsat să cadă în apă rece.
5. În limba germană, în original.
6. Cuvânt din limbajul marinăresc prin care se defineşte scufundarea balenelor pe verticală.
7. În limba germană, în original.
8. Mici crustacee acvatice, cunoscute îndeosebi sub numele de krill şi care joacă un rol esenţial în multe din lanţurile trofice proprii ecosistemelor oceanice.
9. În limba germană, în original.


Traducere şi adaptare: Gheorghe Racoviţă